Potrivit datelor furnizate de Centrul naţional contra terorismului (SUA), în anul 2004, numărul atentatelor pe glob s-a triplat: de la 175 în 2003, la 655 în 2004 (“Le Monde”, 4 august 2005, p. 13). În acest val de terorism, Irakul ocupă un loc “privilegiat”: maşini-capcană, atentatori sinucigaşi, atacuri ale unor grupuri de insurgenţi, răpiri etc. se petrec aproape zilnic. Ele pun în lumină eşecul intervenţiei SUA şi a aliaţilor lor, care nu numai că nu au pacificat ţara după răsturnarea regimului lui Saddam Hussein, dar au făcut din Irak un spaţiu de instabilitate şi violenţă, primejdios pentru întreg Orientul Mijlociu şi, aşa cum au dovedit-o atentatele de la Madrid şi Londra, pentru ţări aflate în afara zonei de conflict, dar implicate în el din miopia conducătorilor lor.
De ce miopie? Astăzi se ştie că preşedintele Bush intenţiona să atace Irakul înainte de atentatele de la 11 septembrie 2001. Era atras acolo de importantele resurse de petrol ale ţării, care, intrate sub controlul SUA, ar fi permis hiperputerii americane să poată dirija mai mult decât până acum economia mondială. Până la invadarea Kuweitului, Saddam Hussein fusese privit cu bunăvoinţă de Casa Albă, din cauza războiului său cu Iranul. Dovada cea mai concludentă a acestei bunăvoinţe a fost acceptarea de către Washington a folosirii gazelor toxice de către regimul Saddam Hussein împotriva populaţiei kurde. Dacă SUA ar fi fost, realmente, ataşate valorilor invocate pentru a interveni în Afganistan şi Irak, ar fi trebuit să sesizeze ONU şi să acţioneze în vederea aplicării de sancţiuni Bagdadului pentru crimă de genocid. Liderii americani au preferat să închidă ochii.
Când gruparea conservatoare, care deţine puterea în prezent în SUA şi al cărei instrument este George W. Bush, a decis să transforme Irakul într-un satelit al SUA, ea a invocat existenţa unei ameninţări irakiene la adresa securităţii SUA prin prezenţa armelor de distrugere în masă pe teritoriul acestei ţări. Niciodată amintitele arme nu au putut fi găsite, după cucerirea Irakului de către forţele americane.
O dată cu înstăpânirea în Irak, americanii s-au aflat în situaţia ucenicului vrăjitor, care a dezlănţuit forţe scăpate apoi de sub control, gata să-l răpună. Cu o ignoranţă desăvârşită asupra realităţilor irakiene, ei s-au lovit de un val de ostilitate neaşteptat de “eliberatori”: credeau că vor fi întâmpinaţi cu flori şi au fost primiţi cu bombe.
Autorităţile americane au anunţat, rând pe rând, că, după capturarea/uciderea fiilor lui Saddam Hussein, violenţele vor înceta; nu s-a întâmplat aşa. Apoi că, după alegeri, situaţia se va normaliza; nu s-a întâmplat aşa. Acum, ni se spune că pacea va reveni după redactarea Constituţiei. Deocamdată, seria atacurilor continuă.
Folosind atentatele de al 11 septembrie 2001, SUA s-au prezentat drept campionul luptei împotriva terorismului internaţional. În realitate, SUA au fost lovite nu pentru că fundamentaliştii islamici vor să distrugă civilizaţia şi democraţia occidentală, aşa cum susţine Bush şi ecoul său britanic, Tony Blair. SUA au fost lovite pentru că s-au implicat în conflictul din Orientul Mijlociu, au devenit parte în acest conflict şi sunt percepute într-un întins segment al lumii arabe ca un adversar primejdios.
Între segmentul ostil americanilor şi SUA se desfăşoară un conflict asimetric: disproporţia de forţe între aceşti arabi şi forţa militară a SUA este uriaşă. De când există conflicte asimetrice, partea slabă recurge la mijloace de luptă neconvenţionale. Terorismul este o formă neconvenţională de purtare a războiului asimetric de către partea aflată în inferioritate.
Fundamentaliştii islamici lovesc SUA şi pe aliaţii lor – mai exact, sateliţii lor – nu pentru că sunt ţări democratice. Este democrată Arabia Saudită? Loviturile ţintesc SUA şi pe cei care li se asociază pentru că sunt consideraţi adversari în conflictul din Orientul Mijlociu. Dacă teroriştii ar viza democraţia şi “modul de viaţă occidental”, ar lovi şi ţări precum Brazilia sau Argentina.
Nu există, aşadar, o confruntare între democraţie şi terorism, ci un război asimetric între SUA, secondate de un şir de ţări, şi un segment al lumii islamice, care încearcă să-şi compenseze slăbiciunea prin recurgerea la o formă neconvenţională de luptă: terorismul.
Pentru a căpăta sprijin internaţional cât mai larg, SUA auprezentat interesele lor din Orientul Mijlociu drept cauză a întregii lumi libere ameninţate, chipurile, de terorism. Din diverse motive, unele ţări li s-au alăturat: Marea Britanie, în speranţa că prin relaţia specială cu SUA ar mai putea însemna ceva pe scena internaţională; România pentru că fosta şi actuala putere au crezut că-şi consolidează autoritatea prin “bătăile pe umăr” ale lui Bush (şi – mai adaug ca istoric – în virtutea unei vechi tradiţii de servilism faţă de puternicii zilei: Sublima Poartă, Rusia etc.). Identificându-se cu interesele americane, aceste ţări sacrifică – în realitate – propriile interese. Când vor înţelege, s-ar putea să fie prea târziu.
Odată înlăturată dictatura lui Saddam Hussein, viitorul Irakului este problema irakienilor şi numai a lor. Ei au de ales între stabilitate politică şi război civil. Prezenţa trupelor de ocupaţie – căci aceasta este, în realitate, funcţia militarilor americani şi a aliaţilor lor – generează în permanenţă tensiune şi violenţă. Retragerea lor şi reglementarea conflictului din Orientul Mijlociu vor duce la dispariţia terorismului. Altă cale nu există; ea este lungă, dar trebuie parcursă.
Publicat în : Editorial de la numărul 29
