Rezultatul negativ al referendumurilor din Franţa şi Olanda asupra Tratatului Constituţional al UE a afectat, într-o anumită măsură, dezbaterile asupra perspectivelor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. De asemenea, şansele mari ale creştin-democraţilor de a reveni la putere în Germania şi lipsa de entuziasm la sediul UE ar putea îndepărta şi mai mult Ankara de acest obiectiv.
Un gest semnificativ pe care partea turcă a decis de curând să-l adopte şi pe care l-a perceput ca pe o “importantă concesiune făcută Europei” a fost semnarea – la 29 iulie – a protocolului de extindere a Acordului Ankara (referitor la uniunea vamală). Prin agrearea textului documentului, care extinde acordul UE la cele zece noi ţări membre ale Uniunii, inclusiv Cipru (nerecunoscut de Ankara), Turcia ar trebui să-şi reconsidere – cel puţin teoretic – poziţia privind permiterea accesului, în porturile sale, al navelor cipriote greceşti, care sunt în continuare calificate persona non grata. În schimb, în chiar ziua semnării protocolului, oficialităţile turce au formulat, în termeni unilaterali, o declaraţie prin care precizau că semnarea protocolului nu echivalează cu recunoaşterea oficială a Ciprului. Chestiunea rămâne complicată. Este cunoscut că anul trecut, la presiunile UE, ciprioţii turci au acceptat planul ONU privind unificarea celor două părţi ale insulei. Ciprioţii greci au respins însă planul şi continuă să alimenteze decizia UE de a nu sprijini ciprioţii turci, în speranţa că Ankara va accepta să facă mai multe concesii Ciprului. Cu toate acestea, în decembrie 2004, deşi Ciprul ar fi putut să-şi exprime opoziţia în cadrul discuţiilor legate de începerea negocierilor de aderare cu Turcia la 3 octombrie 2005, nu a făcut-o, astfel încât există speranţa reconcilierii şi influenţării unei evoluţii pozitive.
Recentele demersuri adoptate de UE în ceea ce priveşte Politica Europeană de Securitate şi Apărare (ESDP) au sporit complicaţiile în dialogul dintre Turcia şi Uniune, având în vedere încercările ultimei de a dezvolta propriul aranjament de apărare care excludea membrii NATO nemembri UE, deci şi pe Turcia. Reacţia Turciei, ca membru al Alianţei Nord-Atlantice, a fost de a bloca – în mod sistematic – accesul UE la mijloacele şi capacităţile NATO. Pe considerentul că Cipru şi Malta nu erau membri ai Parteneriatului pentru Pace (PfP), Turcia s-a opus ca cele două ţări noi membre UE să participe la reuniunile NATO-UE. Deşi mai multe state membre ale celor două organizaţii au sugerat că ar fi relativ facil ca Cipru şi Malta să fie incluse în PfP, Turcia a anunţat încă de la început că se va opune acestui curs de acţiune (şi este decisă să se opună până în momentul în care UE va accepta să ofere mai mult Ankarei în chestiunea aderării). Ca urmare, nici în prezent aspectele legate de securitate şi schimb de informaţii între NATO şi UE nu pot fi soluţionate. Dialogul este practic paralizat, cu efecte negative asupra ambelor organizaţii.
Iritaţi de veto-ul Ankarei asupra aranjamentelor de cooperare NATO-UE, mai mulţi membri UE (în special Belgia şi Franţa) au avertizat-o, în repetate rânduri, că – indiferent de poziţia pe care o va adopta – proiectul apărării comune europene va continua. Germania chiar a ameninţat autorităţile turce că opoziţia lor faţă de ESDP ar putea conduce la diminuarea entuziasmului UE privind asistenţa economică către Republica Turcă a Ciprului de Nord.
Evoluţia proiectului european de apărare independent de NATO ar duce, printre altele, la scăderea influenţei Turciei asupra acestuia. Ar pierde şi NATO, întrucât poliţia civilă şi măsurile adoptate de UE în domeniul judiciar complementează operaţiunile militare ale Alianţei. Ar pierde, de asemenea, şi UE deoarece, pentru moment, aceasta nu-şi poate permite să acţioneze fără capacităţile NATO. Nu în ultimul rând, în cazul în care perspectivele de aderare ale Turciei la UE s-ar îndepărta, există chiar pericolul diminuării sprijinului pe care Ankara îl acordă în cadrul NATO.
Pe de altă parte, o dată cu avansarea discuţiilor pe tema aderării Turciei la UE, se pune problema redefinirii fundamentale a Uniunii. Această etapă este necesară, lansarea dezbaterii privind identitatea UE având semnificaţia maturizării organizaţiei în timp ce traversează un proces de integrare fără precedent. Cu toate acestea, nu poate fi ignorat riscul cu privire la consecinţele unei asemenea discuţii, care ar face referire nu doar la identitatea Uniunii, ci şi la a “celorlalţi”; atunci când “ceilalţi” nu au aceeaşi identitate, nu împărtăşesc aceleaşi valori şi nu au aceleaşi obiective, problema devine complicată pentru că – în actualul context geopolitic şi geostrategic – un astfel de concept trebuie manevrat cu atenţie sporită. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, în anumite părţi ale Europei, există divergenţe mari de opinie între guverne şi opinia publică în legătură cu aceste aspecte, astfel încât este pus în pericol însuşi procesul de ratificare al unui eventual tratat de aderare al Turciei la UE. În consecinţă, rolul Parlamentului European în contextul referitor la aderarea Turciei va fi esenţial. Există însă un argument foarte important în sprijinul demersurilor viitoare ale Parlamentului European – acela că, prin aderarea Turciei, s-ar putea demonstra că islamul şi democraţia sunt totuşi compatibile.
Răspunsul la întrebarea “Cum va arăta Europa în viitor?” este dificil. Dacă, după cel de-al doilea război mondial, obiectivul era depăşirea naţionalismului şi reconcilierea dintre Franţa şi Germania, formula de astăzi – “uniţi în diversitate” – are nevoie să fie mai mult decât o simplă formulă. Chestiunea aderării Turciei la UE este, într-adevăr, o provocare specială. Va fi interesant de constatat modul în care Turcia, în eventualitatea în care va deveni membru al Uniunii, va înţelege să promoveze, în politica de securitate şi apărare a UE, viziunea atlantistă sau ambiţiile europene. Este de notat că, în ultimul deceniu, Turcia a căutat să menţină un oarecare echilibru în politica sa faţă de SUA, pe de o parte, şi faţă de UE, pe de altă parte; însă, în condiţiile în care SUA şi UE s-au distanţat din punct de vedere al viziunii lor strategice, Turcia s-a confruntat cu opţiuni deloc confortabile. Aderarea Turciei ar contribui cu certitudine şi la modificarea priorităţilor Uniunii în ceea ce priveşte politicile faţă de Mediterana, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. În particular cu privire la Orientul Mijlociu, zonă în care UE a jucat totuşi un rol modest în privinţa eforturilor de soluţionare a conflictului israeliano-palestinian, influenţa Turciei ar putea fi extrem de benefică. Aceasta ar contribui la o implicare mai eficientă a UE, care – alături de demersurile SUA – ar aduce valoare adăugată procesului de pace. Rezultatul negativ al referendumurilor din Franţa şi Olanda asupra Tratatului Constituţional al UE a afectat, într-o anumită măsură, dezbaterile asupra perspectivelor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană. De asemenea, şansele mari ale creştin-democraţilor de a reveni la putere în Germania şi lipsa de entuziasm la sediul UE ar putea îndepărta şi mai mult Ankara de acest obiectiv.
Publicat în : Politica externa de la numărul 29
