Un studiu realizat în anul 2004 arăta că numărul tinerilor care au reuşit să se afirme a fost ridicat, cu tendinţă de creştere. Raportul preciza că acest fapt nu a avut la bază valoarea, competenţa, majoritatea fiind oportuniştii noii generaţii.
“Sistemul ticăloşit”
“Fripturiştii” şi oportuniştii de dinainte şi respectiv de după 1989 au reuşit să pună mâna pe putere la toate nivelurile – Guvern şi Parlament până la primării de comune fără curent şi fără asfalt. Au fost şi au rămas majoritari, având grijă să se menţină unii pe alţii în poziţii-cheie, dezvoltându-şi influenţa prin afaceri între membrii de partide aflate mereu unul la putere şi celălalt în opoziţie.
Mai grav decât faptul că au menţinut birocraţia pentru interesele personale şi de faptul că au ridicat “instituţia pilelor” la cel mai înalt nivel al corupţie posibil, mentalitatea specimenelor nu a evoluat, s-au opus din răsputeri trecerii în prim-plan a unui nou val, iar acum, după 16 ani, tinerii pe care îi acceptă în “sistem” sunt pe bază de nepotism.
Decantarea claselor sociale s-a făcut treptat, de maşini tot mai bune schimbate mai des decât îşi schimbă ciorapii, case tot mai mari şi destule de prost gust, vacanţe în locaţii exotice, iar lista ar putea continua pe pagini întregi, în fapt singurul principiu fiind să fie cât mai scump, independent de gust, stil, potrivire sau bun-simţ.
Faptul că au ajuns la oraş şi au absolvit o facultate reprezintă pentru ei o performanţă înaltă, care, în opinia lor, le dă dreptul să se situeze pe o treaptă superioară. În fapt, vorbim de oameni fără cultură, care eventual se afişează la o premieră teatrală din snobism. Dacă îi întrebi ce părere au despre Toulouse-Lautrec, răspund că bate Toulouse cu 2-0.
Ei îşi simt acest handicap, îl ascund sub covor ca pe gunoi şi, în loc să încerce măcar să-l remedieze, pentru că e mai puţin ruşinos să recunoşti că nu ştii, încearcă să caute ceva mai acătării în arborele genealogic prin care să epateze, să pară mai mult decât sunt.
Dosarul “curat”
Dosarul “curat” a asigurat multă vreme accesul la studii, iniţial şi cu burse grase, dar în lipsa celebrului bun-simţ ţărănesc a rezultat o generaţie de primi încălţaţi din familiile care se cred de intelectuali. Trecutul foarte apropiat ne-a pus în faţa unui monstru politic – alianţa dintre urmaşii îmbogăţiţilor de după primul război mondial cu prima generaţie de încălţaţi de comunişti. Acest amestec, care “guvernează” peste întregul spectru politic din ultimul deceniu şi jumătate, nu a admis şi nu admite nimic generat din afara sa: spaima lui Iliescu de grăbirea tranziţiei şi privatizării, propunerea lui Radu Câmpeanu ca Regele Mihai să candideze la Preşedinţie, nici ca Prinţul Dimitrie Sturza, “Prinţesa Roşie” sau Virgil Tănase să facă ceva pentru ţară, nici ca Ion Raţiu sau Ion Ţiriac să investească la începutul anilor ’90, nici ca… of, cât de lungă este lista!
Generaţii de intelectuali
Grupaţi în cei doi poli PDSR/PSD şi respectiv CDR/D.A., au încercat să atragă de partea lor intelectualitatea românească, reuşind doar o dezbinare a ei. Treptat intelectualitatea s-a detaşat de ei, retrăgându-se în diferite turnuri de fildeş, nerecunoscându-şi greşelile care au făcut atât rău ţării. Ca de exemplu Alexandru Paleologu, care nu s-a rezumat la o civilizată delimitare de puterea care îl numise ambasador la Paris în 1990, declarând că el nu reprezintă România acolo. Dacă la asta adăugăm şi mineriadele din acel an, nu trebuie să ne mirăm de prăbuşirea valului european de simpatie pentru revoluţia română.
S-a ajuns la observaţia realistă a lui Octavian Paler, care puncta recent într-o dezbatere TV că puterea actuală nu a desfiinţat doar ideea de înlăturare de schimbare, a înlăturat chiar speranţa posibilităţii de schimbare.
La începutul anilor ’90 tinerii au încercat să se lupte cu sistemul. Aspirau la mai mult, inclusiv la nivelul de trai la care au visat în ’89. Mulţi – sătui şi scârbiţi – au plecat din ţară, majoritatea mânaţi de ideea de îmbogăţire. Unii au reuşit, alţii nu. Prea puţini au şi alte împliniri în afară de cele materiale. Prea mulţi însă au aruncat cu noroi spre ţară şi continuă să o facă, criticând din inerţie orice măsură, fie ea bună sau rea, bazându-se pe opiniile unor grupuri de putere şi influenţă intelectuală pe care Sorin Adam Matei le-a denumit “grupuri de prestigiu” în cartea sa “Boierii minţii”.
Argumentele precum “uite ce spune Patapievici” sunt false şi au favorizat segregarea societăţii româneşti. Pe bună dreptate în Grecia antică se spunea “în vreme de război să dai poeţii afară din cetate”… Mircea Dinescu, un personaj pitoresc al României postdecembriste, pe de o parte, îşi aminteşte de vremurile bune când tatăl său, simplu muncitor, primea bonuri gratuite pentru achiziţia de cărţi din librării, iar, pe de altă parte, se pronunţă înverşunat împotriva favorurilor acordate, populist chipurile, cetăţenilor de rând.
Intelectualii au un rol important ca formatori de opinie, însă cu condiţia să fie de bună-credinţă şi să vorbească despre lucruri la care se pricep. Altfel ajung să fie similari lui Cornel Dinu vorbind despre istorie.
“Prin noi înşine”
Ideea “prin noi înşine”, care până la primul război mondial anima tinerii să se întoarcă în ţară după studiile desăvârşite în Europa de Vest, a fost abandonată după 1930 şi s-a ajuns chiar la renegarea obârşiei, datorită politicianismului, pe care unii îl glorifică azi.
Regimul comunist a exacerbat această atitudine.
Astăzi, conform studiilor sociologice, mai mult de jumătate din tinerii români doresc să plece din ţară după aderarea la Uniunea Europeană, fiind nemulţumiţi de nivelul veniturilor pe care le obţin în România. Este categoria cea mai deschisă spre schimbare – tinerii sunt cei mai scârbiţi de politica românească, de birocraţia de la ghişee, de corupţia care le obstrucţionează iniţiativa.
Pentru a mai astupa gura presei şi a da bine la imagine, unii tineri au fost împinşi în faţă chipurile în poziţii-cheie. Fals! În mod normal managerul este tânăr, pentru că are forţa de a se lupta, iar consilierul este de vârsta a doua, oferind sprijin pe baza unei experienţe vaste. La noi este invers, tinerii sunt puşi în posturi de consiliere ale unor dinozauri care îi mângâie pe cap spunându-le că trebuie să mai crească!
Blazarea şi moartea caprei vecinului sunt sporturile noastre naţionale. Iar când ai 20 de ani şi te simţi în stare să schimbi tu lumea, îţi vine să “dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni”.
Fiecare are un sistem al valorilor, în funcţie de educaţia de acasă şi de la şcoală, cultură, vârstă şi maturitate, de personalitatea şi trăsăturile umane. Unii decid să plece, alţii să rămână. Tragedia este că cei rămaşi sunt mai mult cei care nu au putut/reuşit să plece. Dar aici ce li s-a oferit? Ce le-a fost oferit şi părinţilor lor. Adică nimic!
Bătălia generaţiilor
Bătălia este una a generaţiilor. Un fenomen natural aş spune. Lupii tineri au forţă, cei bătrâni au experienţă. Uitaţi-vă la liderii tineretului liberal şi pesedist – Boureanu şi Ponta -, încep să devină pe zi ce trece aidoma bătrânilor din partidele pe care le reprezintă, uitând interesele celor pe care trebuie să-i reprezinte. Aşadar, nici un motiv de a contrazice studiile sociologice.
Soluţii există. Probabil cea mai importantă este evitarea greşelilor părinţilor noştri din anii comunismului. La noi nimeni nu a învăţat nimic din istorie.
Intelectualii cehi s-au înscris în 1945 în masă la comunişti şi au reuşit să bareze calea inginerilor fără liceu şi a aberaţiilor lor socio-economice, ba chiar reuşeau mai mult dacă Vestul nu-l grăbea pe Dubcek cu recunoaşterea RFG.
Intelectualitatea noastră, în marea ei majoritate, a fost aruncată la periferia societăţii sau trimisă în închisori, lăsând loc fripturiştilor analfabeţi spre vârf, iar după 1990 a mers pe ideea ştergerii complete a 50 de ani şi a reluării de la stadiul de dinainte de război. Cine a făcut, de cele mai multe ori singur, ceva favorabil ţării sub comunişti a fost un colaboraţionist netrebnic. Să-i denigrezi pe Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu, soţii Vulpescu etc., ca să nu mai vorbim de intelectualitatea tehnică ce reuşise să ajungă la conducerea unor întreprinderi, a fost şi este un titlu de glorie şi o dovadă de ataşament la “valorile” naţionale curate de dinainte de război.
Intrând în sistem, nu ar fi reuşit spectaculoase răsturnări. Nu ar fi putut şi nici nu le-ar fi cerut cineva imposibilul. Dar ar fi micşorat dezastrul. Mai mult, îndrăznesc să spun că şi din această cauză suntem singura ţară din Europa de Est unde răsturnarea comunismului s-a făcut cu atâta vărsare de sânge.
Astăzi tinerii de valoare, care au decis să rămână în ţară, tind spre aceeaşi greşeală. Nu se înscriu în partide pentru că le stârneşte aceleaşi sentimente pe care le-au încercat părinţii lor. Iar rezultatul tinde să devină similar.
Înscrierea în partide conform doctrinei agreate şi lupta pentru reformare din interior trebuie să devină priorităţi pentru tineretul ţării, în mod special pentru tineretul intelectual. Fuga nu este o soluţie. Şi nici dispreţul faţă de popor care nu împărtăşeşte ideile elitiste, vezi Patapievici cu a sa expresie “România de căcat”.
Bătălia aceasta se câştigă doar din interior. Altfel vom avea parte numai de soluţiile cosmetice clasice ale “sistemului ticăloşit” – înscrierea nepoţilor, a unor sindicalişti de aceeaşi speţă sau chiar a unor ziarişti de mâna a doua, iar România va continua doar să spere din 4 în 4 ani. (M. G.)
