În contextul sporirii influenţei chineze în lume, Beijingul şi-a fixat atenţia asupra Africii. Interesul Chinei pentru Africa nu este de dată recentă. În anii 1960 şi 1970, China s-a concentrat asupra constituirii unei solidarităţi ideologice cu statele subdezvoltate, pentru a promova comunismul în versiune chineză şi a anatemiza “imperialismul” occidental. După Războiul Rece, interesele Chinei au luat forme mai pragmatice, legate de comerţ, investiţii şi energie.
În ultimii ani, Beijingul a identificat continentul african ca o zonă de interes strategic şi economic semnificativ. SUA şi Uniunea Europeană descoperă că viziunile lor despre o Africă prosperă, condusă de guverne democratice care respectă drepturile omului şi statul de drept şi îmbrăţişează principiile pieţei libere, sunt contestate de influenţa tot mai mare a Chinei asupra Africii.
Dictaturile africane sunt susţinute şi încurajate de Beijing, care le legitimează politicile eronate şi laudă modelele de dezvoltare, sub pretextul adaptării lor la realităţile naţionale. Beijingul promovează modelul unic de dezvoltare a Chinei – o creştere economică semnificativă, supravegheată de un stat disciplinat, totalitar, condus de un partid unic cu autoritate, dacă nu control complet asupra tuturor domeniilor economice – ca exemplu demn de urmat de ceilalţi.
Mai mult, China îşi recompensează prietenii africani cu atenţie diplomatică şi asistenţă financiară şi militară, exacerbând dislocările forţate ale populaţiei şi încurajând încălcări ale drepturilor omului în state-problemă ca Sudan şi Zimbabwe. În consecinţă, sprijinul chinez acordat represiunii economice şi politice în statele africane contracarează influenţele liberale ale partenerilor lor tradiţionali din Europa şi America. Ofensiva puternică a Chinei vizând strângerea relaţiilor cu statele africane reflectă de asemenea campania globală a Beijingului de izolare diplomatică a Taiwanului (7 din cele 26 de state care au relaţii diplomatice cu Taiwanul sunt africane).
Goana după resurse naturale
În ultimul deceniu, economia chineză s-a dezvoltat cu o rată de creştere anuală de aproape 10%. Această extindere rapidă necesită resurse enorme, mai ales energetice.
Cererea internă de energie, în creştere accelerată, combinată cu o producţie internă de petrol în scădere şi cu o producţie de cărbune insuficientă, a împins Beijingul să caute surse externe stabile de hidrocarburi. Până în 2004, China devenise cel de-al doilea mare consumator de petrol din lume, fiind devansată doar de Statele Unite. Estimările arată o creştere a consumului chinez de petrol cu 10% pe an, iar importurile de petrol şi gaze se vor mări de la 33% din cererea totală de petrol şi gaze a Chinei, în prezent, la 60% până în 2020. Producţia de petrol şi gaze naturale a Asiei nu creşte suficient de rapid pentru a satisface cererea chineză şi o mare parte a producţiei de petrol şi gaze a Orientului Mijlociu este alocată pieţelor SUA şi europene.
În încercarea de a-şi menţine sub control consumul de petrol şi gaze, ţinând cont de creşterea spectaculoasă a preţurilor pe pieţele internaţionale, Beijingul s-a concentrat asupra ţărilor africane ca posibile ţinte de achiziţie de hidrocarburi. Se estimează că 25% din totalul importurilor de petrol ale Chinei vin din Africa, iar Beijingul şi-a făcut o prioritate din menţinerea unor relaţii strânse cu furnizorii de energie africani, prin investiţii, vizite la nivel înalt şi o politică strictă de “neamestec în treburile interne”, foarte comodă pentru dictatorii africani.
Firmele de stat chineze au investit miliarde de dolari în operaţiuni valutare şi au folosit resursele tehnice ale Chinei pentru realizarea infrastructurii privind exploatarea resurselor de petrol, gaze naturale şi minerale din multe ţări africane: Algeria, Angola, Gabon, Nigeria, Sudan şi Zimbabwe. Noile investiţii energetice ale Chinei în Africa au rolul clar de a suplimenta importurile de petrol din Orientul Mijlociu.
Sudanul furnizează, în prezent, 7% din volumul total de importuri de petrol ale Chinei şi a beneficiat de cele mai mari investiţii chineze. Societatea Naţională de Petrol a Chinei (CNPC) este cel mai mare acţionar (40%) în Compania de Exploatare Petrolieră a Nilului Superior, care controlează câmpurile petrolifere ale Sudanului, şi a investit 3 miliarde USD în construcţia de rafinării şi conducte în Sudan începând din 1999.
În martie 2004, Beijingul a prelungit un credit de 2 miliarde USD acordat Angolei, în schimbul unui contract de furnizare a 10.000 barili de ţiţei pe zi. Conform înţelegerii, împrumutul va fi în mare parte reinvestit în construcţii de infrastructură, cu 70% din volumul creditului urmând a fi transferat companiilor chineze şi restul de 30% subcontractorilor locali.
În iulie 2005, PetroChina a încheiat un acord de 800 milioane USD cu Societatea Nigeriană de Petrol, privind livrarea a 30.000 barili de petrol pe zi timp de un an. În ianuarie 2006, China National Offshore Oil Corporation (CNOOC), după ce a ratat preluarea companiei Unocal, bazată pe capital american, a cumpărat un pachet de 45% dintr-un câmp petrolifer şi de gaze naturale nigerian, plătind 2,27 miliarde USD şi angajându-se să investească alte 2,25 miliarde USD în exploatarea câmpului respectiv.
Industria petrolieră în declin din Gabon a beneficiat şi ea de investiţii masive din partea China National Petrochemical Corporation (SINOPEC), care intenţionează să exploreze rezervele petroliere interne şi externe ale Gabonului. Africa de Sud şi Zimbabwe rămân principalele surse de minereu de platină şi fier pentru Beijing.
Politica chineză pentru Africa
În 2004 au avut loc peste 12 schimburi de vizite ale unor înalţi oficiali de partid şi de stat între China şi ţări africane. Majoritatea schimburilor s-au concentrat asupra cooperării economice şi energetice.
Toate aceste vizite s-au axat pe oportunităţile de explorare în comun a resurselor de petrol, minerale şi de energie neconvenţională în regiune. În schimb, înalţi oficiali din Kenya, Liberia, Africa de Sud şi Zimbabwe au vizitat Beijingul şi şi-au asigurat investiţii şi asistenţă economică viitoare din partea Chinei. În ianuarie 2006, turneul ministrului de externe Li Zhaoxing în şase state vest-africane – Capul Verde, Senegal, Mali, Liberia, Nigeria şi Libia – a fost însoţit de lansarea “Politicii chineze pentru Africa,” document guvernamental oficial al Chinei menit să promoveze cooperarea economică şi politică, precum şi dezvoltarea energetică comună, fără amestec în treburile interne ale statelor partenere.
Promovarea modelului chinez de dezvoltare economică
Relaţiile dintre China şi Africa sunt promovate de Forumul de Cooperare China-Africa (CACF) înfiinţat în 2000 cu scopul de a realiza legături comerciale şi investiţionale sporite între China şi statele africane, atât la nivel guvernamental, cât şi în sectorul privat. Dacă în 1999, volumul anual al comerţului între China şi Africa era de 5,6 miliarde USD, după înfiinţarea CACF, relaţiile comerciale sino-africane au crescut la 32,2 miliarde în 2005. Investiţiile directe ale Chinei în Africa în 2005 s-au ridicat la 135 milioane USD, cu 77 de companii chineze care au intrat pe piaţa africană.
China a oferit de asemenea sprijin partenerilor africani în diverse forme, de la lucrări de construcţii în infrastructură la tratamentul bolilor contagioase ca malaria şi HIV/SIDA. Din anii 1960, peste 15.000de medici chinezi au lucrat în 47 de state africane, tratând aproape 180 de milioane de pacienţi. Drumuri şi căi ferate sunt în construcţie în Kenya, Ruanda şi Nigeria cu finanţare chineză, iar în Tunisia se realizează o reţea de telefonie mobilă. Astfel de contracte sunt adesea acordate companiilor chineze, care aduc muncitori din China. Postul public China Radio International şi-a lansat prima staţie de radio în afara ţării în Kenya, în ianuarie 2006, pentru a oferi celor două milioane de kenyeni 19 ore de program pe zi, prezentând cele mai importante ştiri din China şi din întreaga lume, inclusiv pe cele legate de schimburile Chinei cu statele africane.
Guvernul chinez a pledat activ în favoarea adoptării de către statele africane a modelului chinez de dezvoltare economică, bazat pe un sistem de pieţe restricţionate de prioritatea fundamentală a menţinerii unui guvern totalitar şi a unui partid unic. Numeroase regimuri autoritariste africane, avide să-şi revigoreze economia fragilă, dar în acelaşi timp să ţină strâns sub control puterea politică, par a considera modelul de reformă şi dezvoltare economică al Chinei preferabil politicilor de piaţă liberă şi reprezentativitate a guvernului promovate de Statele Unite şi Uniunea Europeană.
