Anul 2005 a dat semnalul unor noi schimbări pe scena politică, declanşate, în mod evident, de efectele fireşti ale alternanţei la guvernare. Cum era de aşteptat, întreg spectrul politic a fost cuprins de o serie de frământări generate, în fapt, de nevoia adaptării la o nouă ordine politică. Care vor fi dimensiunile şi mai ales finalitatea acestei ordini sunt aspecte dificil de stabilit.
Se poate aprecia însă că, în comparaţie cu perioada precedentă, în cazul partidelor politice, fundamentele doctrinare capătă sensuri noi, încep să aibă un rol mai important în fixarea şi aprecierea lor pe scena politică. O explicaţiecredibilă rezidă, în primul rând, în conectarea din ce în ce mai strânsă a partidelor româneşti la spaţiul politic internaţional. Cu certitudine, fiecare partid politic se vede nevoit să-şi regândească valorile şi traseul, să-şi reconstruiască sistemul de relaţionare cu celelalte formaţiuni politice, să se repoziţioneze în interiorul sistemului de partide. Deopotrivă, formaţiunile aflate la putere şi cele din opoziţie se află într-un sinuos proces de readaptare la noile realităţi sociale şi mişcări pe scena politică.
Pe de o parte, chestiunea fuziunii pune partidele din Alianţa D.A. în faţa unei situaţii extrem de complexe, a cărei soluţionare presupune multă abilitate, disponibilitate la compromis şi înţelepciune politică. Pe de altă parte, în zona opoziţiei, PSD se confruntă cu cea mai gravă criză din istoria sa politică. Undeva, în zona de mijloc, partidele mici se repoziţionează în funcţie de mişcările principalelor formaţiuni pe scena politică.
Doctrina populară, în pregătire
Pentru PD adoptarea doctrinei populare s-a constituit, în fapt, ca o primă etapă dintr-un proiect mai amplu ce vizează o construcţie politică de orientare populară, curent ce are o influenţă puternică la nivelul instituţiilor europene. Reorientarea doctrinară a PD a fost dictată, în mare parte, de noile condiţii interne (dezbinarea în zona de centru, incapacitatea PPCD de a deveni o forţă politică), dar şi de raţiuni de politică externă (necesitatea construirii unei forţe politice care să colaboreze cu partidele europene de orientare populară). Este adevărat, nevoia unei construcţii politice româneşti de dreapta, conectată la curentul popular european, se resimte tot mai puternic în condiţiile în care România se apropie de momentul integrării de iure în structurile Uniunii Europene. Reorientarea PD pe culoarul popular a fost comentată cu scepticism în mediile politice, iar criticile au vizat şi o anume superficialitate în preluarea unei ideologii insuficient dezbătute în interiorul partidului. În mod firesc, asumarea unei doctrine trebuie transpusă faptic în proiecte şi politici publice corespunzătoare. În cazul PD, asumarea unor valori şi principii de sorginte populară trebuie să presupună şi promovarea unor soluţii şi proiecte subsecvente acestei doctrine. Altfel spus, o consolidare a PD la nivel doctrinar trebuie să se facă printr-o identificare clară a acelor zone de interes specific pentru PPE (familie, comunităţi locale, biserică), dar şi prin susţinerea prioritară a unor soluţii şi proiecte definitorii ale acestui grup politic (subsidiaritate, societatea inovării, federalizare). Prezenţa PD la putere este o bună ocazie pentru promovarea unor proiecte care să-i susţină fixarea doctrinară în spaţiul popular şi, totodată, să-i afirme statutul de reprezentant al acestui curent. Aşadar, consolidarea doctrinară a PD depinde în mare măsură de o transpunere a principiilor şi valorilor sale ideologice la nivel acţional, în planul proiectelor sale politice şi publice. Aceasta ar determina şi o credibilizare a procesului de reorientare ideologică a PD în interiorul sistemului de partide româneşti.
De asemenea, de acest proces ar depinde şi impunerea PD ca eventual vector unificator în spaţiul, ocupat actualmente de către PPCD, ca membru al Partidului Popularilor Europeni. Statutul de partid aflat la putere poate fi apreciat ca un atu important în dialogul cu popularii europeni, dar şi ca un argument convingător pentru formaţiunile politice cu o oarecare tradiţie în zona de centru. RelaţiaPD cu PPCD este deocamdată una relativ tensionată,dar există premisele creării unor canale de comunicare, în condiţiile în care în interiorul PPCD, partid marcat de frustrări şi conflicte vechi, nu există un acord general acceptat în ceea ce priveşte formula colaborării cuPD.
Social-democraţia, în derivă
La un an de la trecerea în opoziţie, PSD se confruntă cu o criză politică internă inedită. Deşi a încercat găsirea unor similitudini cu perioada 1997 -2000, când partidul s-a aflat în opoziţie, PSD a fost nevoit să constate că situaţia actuală este sensibil diferită de acea perioadă şi, implicit, comportă găsirea unor soluţii noi, radicale. Dincolo de celelalte dimensiuni ale crizei, în cazul PSD se pune, cu prioritate, problema redefinirii mesajului politic, a tipului de electorat pe care doreşte să îl reprezinte, dar şi a reactualizării soluţiilor pe care le propune în noua conjunctură socio-economică. Cu certitudine, PSD se află într-o perioadă extrem de critică şi luarea unor decizii care să conducă la o nouă reaşezare a leadership-ului devine condiţia esenţială pentru redefinirea şi acceptarea PSD ca principal reprezentant al social-democraţiei româneşti.
Liberalismul, la răscruce de drumuri
În cazul PNL, problema fuziunii plasează actuala conducere într-o situaţie extrem de complexă, între Scylla tradiţiei şi Caribda noilor imperative politice. Altfel spus, varianta fuziunii separă PNL în mai multe grupuri de opinie, între care, grosso modo, se pot distinge două. Un grup se pronunţă ferm în favoarea unei fuziuni cât mai rapide, iar motivaţiile sale sunt de ordin realist, pragmatic, scopul fiind construirea unei formaţiuni compacte de dreapta. O a doua grupare se opune fuziunii, din considerente ce ţin de tradiţie, şi în speţă faptul că această fuziune ar presupune renunţarea la liberalism, ca doctrină definitorie a partidului. Liberalismul românesc a avut în ultimii 16 ani o istorie zbuciumată şi complexă, cu multe dezbinări şi reunificări. În fapt, constituirea PNL ca partid politic s-a realizat prin fuziunea formaţiunilor de sorginte liberală, fapt ce explică, structural, diversitatea centrelor de putere în interiorul partidului. Despre PNL nu se poate spune că a fost un partid puternic pe scena politică, acesta activând mai degrabă în zona civică decât în cea politică. Deşi până acum nu şi-a asumat puterea în mod individual, ci doar în cadrul unor coaliţii, liberalismul în sine a reprezentat o constantă pe eşichierul politic românesc. Se poate aprecia însă că în următoarea perioadă PNL va trebui să ia o decizie extrem de importantă pentru viitorul său politic, fie va accepta o diminuare semnificativă a identităţii sale liberale, fie se va găsi în situaţia de a convieţui în spaţiul dreptei cu o construcţie politică distinctă, de orientare populară.
Cu certitudine, în perioada următoare vom asista la unele modificări semnificative în ceea ce priveşte reconfigurarea ideologică a partidelor politice, în fapt, am putea spune, o conturare doctrinară mai precisă a schimbărilor care s-au prefigurat în cursul anului 2005. Schimbări majore se vor opera în spaţiul dreptei româneşti, unde electoratul fie va fi împărţit între opţiunea liberală şi cea populară, fie se va grupa masiv pe o construcţie compactă de orientare liberal-democrată. Deopotrivă, pe segmentul de centru-stânga, social-democraţia românească se confruntă cu o gravă criză de identitate, fiind constrânsă la unele schimbări radicale.
