România nu este singura ţară ex-comunistă confruntată cu instabilitatea guvernamentală şi recurgerea la “soluţii imorale”. Viaţa politică poloneză este caracterizată în această perioadă de un joc politic similar “arătatului pisicii” de pe meleagurile dâmboviţene, fragmentarea excesivă şi confuză a spectrului politic afectând atât calitatea guvernării, cât şi poziţia Varşoviei în integrarea europeană.
Joc în doi
Alegerile generale din Polonia au adus anul trecut la putere Partidul Legii şi Justiţiei, o formaţiune neo-conservatoare pro-catolică, anticomunistă şi promotoare a mesajelor situabile la limita naţionalismului. Un alt aspect interesant îl reprezintă conducerea formaţiunii, asigurată în prezent de Jarosław Kaczyński (adevărata eminenţă cenuşie a actualei puteri, conform criticilor), cel care s-a retras din cursa pentru poziţia de prim-ministru pentru a mări şansele la fotoliul prezidenţial ale fratelui său geamăn, actualul preşedinte Lech Kaczyński.
Apropiaţi de liderul Solidarităţii Lech Walesa în perioada eroică a opoziţiei anticomuniste, cei doi fraţi au ocupat poziţii importante o dată cu preluarea puterii în 1990. Treptat însă relaţiile cu Walesa se vor răci, fraţii Kaczyński constituindu-şi propria formaţiune în anul 2001, al cărei prim succes se va produce un an mai târziu, atunci când apelul la “lege şi ordine” îl va propulsa pe Lech în poziţia de primar al Varşoviei.
Mandatul său nu va fi însă scutit de controverse, printre acestea trebuind amintite opoziţia sa la manifestările publice ale homosexualilor (interzicând sub diferite pretexte mitingurile acestora atât în 2004, cât şi în 2005), preocuparea pentru construirea unui memorial al revoltei din august 1944, evaluarea costurilor distrugerilor provocate în timpul ocupaţiei naziste a Varşoviei (cifrate la minimum 45 miliarde de euro) sau acordarea numelui eroului cecen Djokar Dudaev unei artere din capitala poloneză. Astfel de acte îi vor atrage popularitate în sânul segmentului conservator, dar şi deteriorarea relaţiilor cu Germania şi Rusia. Se va manifesta de o manieră vehementă atunci când oficialităţile germane vor face publice intenţiile de construire a unui centru al exodului populaţiei germane din 1945 sau în faţa ameninţărilor venite dinspre Moscova de botezare a unei străzi cu numele unui celebru torţionar rus (Mihail Muraviov) din timpul revoltei poloneze antiţariste din 1863. Rusiei, de exemplu, i-a replicat că nu are nici o problemă să găsească numele şi ale altor eroi ceceni pentru străzile din Varşovia. Reacţiile sale antigermane şi antiruseşti pot fi explicate atât prin trecutul familial marcat de tragediile tipice ale ocupaţiei Poloniei din cel de-al doilea război mondial, cât şi prin continua relevanţă în rândurile dreptei poloneze a unui asemenea mesaj ostil.
Victorie incompletă
Iniţial, fraţii Kaczyński realizaseră o alianţă pre-electorală cu formaţiunea liberală a Platformei cetăţenilor pentru a pune capăt dominaţiei stângii “neo-comuniste” convertite la social-democraţia în stil european. Ulterior însă faptul că ambele grupări vor avea candidat în turul doi al alegerilor prezidenţiale (candidatul liberal Ronald Tusk devansându-l, de altfel, pe Lech Kaczyński cu trei procente în primul tur de scrutin) va deveni “mărul discordiei” şi al rupturii. În consecinţă, deşi victorioşi, fraţii Kaczyński vor fi nevoiţi să constituie un guvern bazat pe o susţinere minoritară în Parlament. Soluţia s-a impus a fi coalizarea informală a trei formaţiuni problematice mai ales la nivel european. Este vorba de partidele sugestiv intitulate Autoapărarea Republicii Polonia (grupare radicală a fermierilor ce se opun Politicii agrare comune a UE), Liga Familiilor Poloneze (grupare pro-catolică cu tendinţe de extremă dreapta) şi Partidul Ţăranilor Polonezi (de centru-stânga).
Rien ne va plus
Politica se aseamănă ruletei din multe puncte de vedere. În esenţă, trebuie să ştii când să plusezi şi când să te retragi. Dar pentru asta nu există manuale care să-ţi garanteze 100% rată de succes sau oracole din Delphi care să te ilumineze asupra viitorului.
Actuala putere dovedeşte că are vigoare, dar nu are suficientă susţinere parlamentară. Soluţia? Coalizări conjuncturale pentru conservarea privilegiilor guvernării sau riscarea alegerilor anticipate pentru a profita de superioritatea de moment.
Fraţii Kaczyński vor fi iniţiat un nou joc controversat. De la începutul anului 2006, ameninţă cu spectrul alegerilor anticipate (de organizat în luna mai, inteligent plasate înaintea vizitei noului papă Benedict al XVI-lea în ţara fostului suveran pontif Ioan Paul al II-lea). Invocă blocajul decizional la orice propunere legislativă majoră (bugetul pe anul 2006), fac presiuni asupra aliaţilor conjucturali (care, conform sondajelor recente, nu ar mai intra în Seim), îşi anunţă intenţia de a coopta la guvernare cele trei partide antieuropene dacă Partidul Liberal nu este de acord cu alegerile anticipate etc.
Fragmentarea spectrului politic constituie una din cauzele principale ale actualei stări tensionate de pe eşicherul polonez. La stânga, fostul preşedinte Aleksandr Kwasniewski nu a reuşit – în pofida carismei personale – să asigure un al doilea mandat Partidului Socialist, ci, dimpotrivă, nu a putut decât să asiste la ruptură, din cauza multiplelor scandaluri de corupţie în care inclusiv numele său fost adus în prim-plan. Urmarea a fost că partidul prezidenţial a pierdut la scor alegerile generale, cele 10 procente obţinute fiind dovada prăbuşirii şi în Polonia a polului socialist de sorginte comunistă. La dreapta, foştii adepţi ai lui Lech Walesa din perioada Solidarităţii se găsesc regrupaţi, la acest moment, în principal în cele două partide al fraţilor Kaczyński, respectiv cel liberal.
Dacă iniţial alianţa dintre conservatori şi liberali era considerată de bun augur atât din punct de vedere politic (moderarea tendinţelor naţionalist-radicale de către liberali, dar şi îndepărtarea de etatismul socialist), cât şi economic (reformele necesare adoptării euro), ruptura ulterioară a fost rapid taxată în cotaţiile de pe pieţele financiare.
Mărirea Poloniei
O temă electorală constant relevantă este alimentată de naţionalismul polonez. Aliat strategic al SUA, dar şi stat membru al UE, Polonia îşi caută mărirea de odinioară, de dinaintea dezmembrării sale în secolul al XVIII-lea între marile puteri rivale Rusia, Prusia şi Austria. Imaginarul politic polonez păstrează la loc de cinste imaginea unui Jan Sobieski, eliberatorul Vienei, a lui Tadeusz Koszciusko, aghiotantul lui George Washington, sau a revoluţionarilor romantici antiţarişti din secolul al XIX-lea.
Indiferent de apartenenţa ideologică, mărirea Poloniei i-a determinat pe liderii polonezi să adopte după anul 1989 poziţii uneori izolate şi deci extrem de riscante pentru atingerea acestui obiectiv, fie că a fost vorba de politica răsăriteană antirusească sau de blocarea mecanismului decizional comunitar (vezi criza irakiană sau blocarea proiectului Constituţiei europene ce ar fi diminuat ponderea de voturi a Poloniei faţă de norma prevăzută de Tratatul de la Nisa).
Obiectivul declarat al lui Lech Kaczyński de a face din Polonia una din marile puteri ale UE apare în consecinţă mai puţin surprinzător.
