Eforturile administraţiei Bush de a mobiliza o coaliţie internaţională care să împiedice Iranul să-şi continue demersul nuclear prin ameninţarea cu sancţiuni la nivelul Consiliului de Securitate al ONU s-au izbit de opoziţia înverşunată a Rusiei şi a Chinei. Nu este greu să înţelegem de ce.
Iranul a cultivat relaţii strânse cu Moscova şi Beijingul, pentru a contrabalansa relaţiile tot mai tensionate cu Statele Unite şi Europa. Rusia şi China nu oferă Iranului doar protecţie diplomatică în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, în care ambele au drept de veto, ci furnizează Teheranului şi cea mai mare parte a armelor moderne pe care acesta le primeşte şi oferă asistenţă în cadrul programului de energie nucleară al Iranului, care maschează eforturile acestei ţări de a obţine capabilităţi militare nucleare.
Pentru Rusia şi China, Iranul este un partener atrăgător în termeni economici, strategici şi geopolitici. Iranul a devenit o piaţă importantă pentru exporturile lor de arme şi tehnologie avansată, un mijloc util de reducere a influenţei occidentale în Orientul Mijlociu, un potenţial aliat împotriva Statelor Unite şi o sursă tot mai importantă de cooperare în domeniul energiei, mai ales în programele de import de petrol şi gaze ale Chinei. Din punct de vedere strategic, Moscova şi Beijingul au invitat Teheranul să se alăture Shanghai Cooperation Organization (SCO), o cvasialianţă central-asiatică ce include puterile regionale China, Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan şi Uzbekistan.
Parteneriatul chinez
Iranul este în prezent cel de-al treilea furnizor pentru economia chineză însetată de petrol. Mai mult, China investeşte aproape 100 miliarde USD în exploatarea câmpurilor petrolifere iraniene. Conform unor estimări, Iranul va furniza Chinei peste 250 milioane de tone de gaz natural şi 150.000 de barili de ţiţei pe zi în următorii 30 de ani.
Iranul cumpără armament convenţional chinez, inclusiv rachete de croazieră anti-vas, mine navale sofisticate şi rachete anti-tanc, precum şi tehnologie şi echipament pentru armament de distrugere în masă şi rachete balistice, cum ar fi sistemele de control/ghidare a rachetelor, precursori de armament chimic şi materiale şi tehnologie nucleară.
Iranul este de asemenea o “vacă de muls” pentru China din punct de vedere comercial. Companii chineze construiesc sistemul de metrou al Teheranului, în valoare de miliarde de dolari, iar Beijingul intenţionează să investească peste 200 milioane USD pentru a contribui la finanţarea unei noi autostrăzi care să lege Teheranul de coasta Mării Caspice. Alte proiecte sunt în curs de planificare.
Iranul reprezintă de asemenea un aliat util pentru Beijing în sensul că distrage atenţia Washingtonului de la dezvoltarea militară a Chinei, împiedicând eforturile americane de a construi o democraţie stabilă în Irak şi sprijinind grupurile teroriste care se opun păcii cu Israelul, ca Hezbollah, Jihadul Islamic Palestinian şi Hamas. Influenţa negativă a Iranului subminează eforturile SUA de a construi un Orient Mijlociu stabil şi paşnic, în timp ce Republica Populară Chineză îşi sporeşte influenţa în Asia, Africa şi chiar America Latină.
Parteneriatul rusesc
Moscova, care dorea relaţii strânse cu Iranul în epoca sovietică, a continuat să-şi întărească legăturile militare, comerciale şi diplomatice şi după prăbuşirea imperiului comunist. Rusia a vândut Iranului tancuri, vehicule blindate, avioane de luptă, rachete, submarine şi alte echipamente militare în valoare de miliarde de dolari. Între 1994 şi 2004, Rusia a vândut Iranului arme în valoare de peste 2,7 miliarde USD, reprezentând 68 la sută din totalul importurilor iraniene de arme, conform Stockholm International Peace Research Institute. China seconda Rusia în clasamentul furnizorilor de arme, cu 18 la sută din totalul importurilor iraniene de armament.
Nu mai departe de decembrie anul trecut, Rusia a ajuns la o înţelegere cu Iranul privind vânzări de armament în valoare de încă un miliard de dolari, inclusiv rachete sol-aer avansate, de tip TOR-M1, valorând 700 milioane USD. Fiecare unitate TOR poate urmări 48 de ţinte şi poate trage în două ţinte în acelaşi timp. Odată lansate, aceste rachete pot constitui o ameninţare capitală la adresa unui avion implicat în orice fel de atac împotriva unor ţinte iraniene, inclusiv presupusele facilităţi nucleare de mare valoare de la Bushehr, Natanz, Arak şi Isfahan. În octombrie 2005, Rusia a lansat primul satelit al Iranului, capabil să realizeze fotografii care pot oferi importante informaţii militare.
Şi Rusia a contribuit substanţial la programul nuclear iranian. Ruşii pregătesc specialişti în domeniu şi construiesc reactorul nuclear de la Bushehr, în valoare de un miliard de dolari. Teheranul şi-a exprimat interesul pentru mult mai multe reactoare, ceea ce s-ar putea dovedi un impuls profitabil pentru industria nucleară rusească.
Dată fiind relaţia confortabilă pe care şi-a construit-o Iranul cu Rusia şi China, nu este nici o surpriză că ambele au încercat să protejeze Iranul de consecinţe nedorite în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Ele au făcut în aşa fel încât să amâne, să reducă şi să blocheze sancţiunile şi au oferit timp preţios pentru ca Iranul să lucreze nestingherit la programul nuclear.
Statele Unite şi aliaţii europeni au cerut cu hotărâre acţiuni mai ferme în Consiliul de Securitate, dar este posibil ca până la urmă să fie nevoite să se mulţumească numai cu o pălmuţă diplomatică aplicată Iranului pentru încălcările repetate ale Tratatului de Neproliferare Nucleară şi ale acordului de siguranţă al AIEA.
Alţi parteneri
Din acest motiv administraţia Bush a început să analizeze opţiunea de a impune sancţiuni în afara cadrului ONU, căutând împreună cu aliaţii europeni, Japonia şi alte state un răspuns mai eficace la programul nuclear ilegal al Iranului. Dar o trecere în revistă a principalilor parteneri comerciali ai Iranului indică faptul că unii dintre prietenii SUA ar putea să nu fie tocmai încântaţi de aceste sancţiuni.
În timp ce impunerea unui embargo internaţional asupra petrolului iranian nu ar avea şanse din cauza crizei mondiale de petrol, aceste statistici indică faptul că unii dintre prietenii şi aliaţii SUA ar putea încerca să întârzie alte sancţiuni comerciale ca răspuns la programul nuclear. În consecinţă, va fi dificil să se obţină sprijin internaţional pentru sancţiuni economice serioase, chiar şi în afara cadrului ONU.
În ultimă instanţă, Statele Unite ar putea fi nevoite să se mulţumească cu sancţiuni vizând direct regimul iranian. Acestea ar putea include limitarea călătoriilor în străinătate şi îngheţarea conturilor liderilor iranieni, sancţionarea băncilor care operează în Iran, interzicerea vânzării de arme sau tehnologie cu dublă utilizare, sau limitarea investiţiilor străine viitoare în această ţară. Din păcate, nu există răspunsuri uşoare la problema refuzului Iranului de a renunţa la programul nuclear, ci doar alegeri dificile.
