Anul 2006 a fost declarat Anul European al Mobilităţii Forţei de Muncă. Ultima extindere a Uniunii Europene a creat milioane de noi cetăţeni europeni, iar piaţa europeană a forţei de muncă, societăţile din statele membre şi sistemele sociale sunt supuse unor provocări majore. Majore mai ales după ultima lărgire de la 1 mai 2004 care a creat milioane de noi cetăţeni europeni.
Astfel, structurile de decizie din Uniunea Europeană au iniţiat prin această campanie o serie de întruniri, seminarii, conferinţe, studii şi rapoarte care să dezbată şi să evalueze problemele şi provocările în domeniu. Scopul general al Anului European al Mobilităţii Forţei de Muncă este de a creşte conştientizarea publicului larg asupra acestui domeniu de importanţă majoră în economia europeană.
Regulile
Libera circulaţie a forţei de muncă este unul din drepturile fundamentale garantate de legislaţia comunitară şi probabil cel mai important drept individual. Această libertate există încă de la înfiinţarea Comunităţii Europene în 1957, articolul 39 din Tratatul CE menţionând următoarele: dreptul de a căuta un job în alt stat membru, dreptul de a munci în alt stat membru, dreptul de a locui pe teritoriul unui stat în acest scop, dreptul de a rămâne acolo, dreptul de a beneficia de tratament egal în ceea ce priveşte angajarea, condiţiile de muncă, condiţiile de intrare şi remuneraţie cu cetăţenii statului respectiv. Aceasta din urmă este chiar esenţa acestei libertăţi care vizează direct eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acelui stat. De aceste drepturi beneficiază şi statele din Zona Economică Europeană: Liechtenstein, Islanda şi Norvegia. Un instrument important care face posibilă exercitarea acestui drept este recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi calificărilor profesionale pe bază de reciprocitate.
Dreptul comunitar a dezvoltat şi interpretat această libertate pornind de la însuşi conceptul de “muncitor” care se aplică cetăţenilor unui stat membru care-şi părăsesc ţara de origine pentru a lucra în alt stat membru, dar nu şi persoanelor care lucrează pe cont propriu, studenţilor, pensionarilor sau altor categorii de inactivi. Regulile stabilite de legislaţia comunitară sunt completate, pe lângă recunoaşterea reciprocă a diplomelor, de un sistem de coordonare a schemelor de securitate socială. Regulamentul 1408/71/CEE reglementează această materie şi se aplică şi membrilor familiei, indiferent de naţionalitate, care se află împreună cu un cetăţean al unui stat membru care este angajat pe teritoriul altui stat membru al Uniunii.
Pentru deplasarea şi şederea muncitorilor şi familiilor lor în interiorul Uniunii Europene au fost stabilite anumite condiţii (existenţa unui act de identitate valabil, facilitarea obţinerii vizelor pentru membrii de familie care nu au cetăţenie europeană etc.) şi existenţa unui permis de şedere pe teritoriul statului unde lucrează. Există şi câteva limitări ale acestei libertăţi, iar ele fac referire la raţiuni care ţin de sănătatea publică, politici publice şi de sănătate existând şi la angajările în sectorul public.
Pentru a facilita găsirea unui loc de muncă într-o ţară europeană, Uniunea Europeană a deschis serviciul EURES, o reţea care reuneşte Comisia Europeană, serviciile publice din Europa, organizaţii patronale şi autorităţi locale şi regionale. Consultanţii EURES sunt prezenţi în toate statele UE şi pot oferi detalii importante cu privire la condiţiile de viaţă şi de muncă din fiecare ţară, piaţa muncii, sănătate, fiscalitate etc. Serviciul are o importanţă mai mare în zonele de frontieră .
În practică, toate aceste drepturi nu se acordă din prima zi în care un stat devine membru deplin al Uniunii Europene. Muncitorii din statele care s-au alăturat UE la 1 mai 2004 au fost subiectul unor măsuri tranzitorii care le restricţionau acest drept şi care s-au aplicat iniţial pe o perioadă de doi ani, până în aprilie 2006. Unele state pot prelungi această perioadă cu maxim trei ani şi în continuare cu încă doi ani în cazul unor dereglări grave pe piaţa muncii noului stat membru. Aceasta a presupus ca cetăţenii noilor state să deţină un permis de muncă pentru a se putea angaja, dar şi prioritate la obţinerea acestuia faţă de ceilalţi lucrători din statele terţe. Din momentul în care o persoană obţine acest permis ea are drepturi egale cu orice cetăţean al ţării respective. A fost recunoscut şi dreptul noilor state de a impune restricţii similare, şi el a fost exercitat de trei noi state: Polonia, Ungaria şi Slovenia. În ceea ce priveşte Ciprul, acesta nu a făcut subiectul unor astfel de restricţii, iar Malta a avut impusă doar o clauză de salvgardare.
Situaţia în UE-25
La doi ani după cea mai mare extindere din istoria UE, a devenit evident că temerile europenilor asupra migraţiei masive de forţă de muncă dinspre est au fost neîntemeiate şi, mai mult, că mobilitatea muncitorilor este un element absolut pozitiv în dezvoltarea economică a UE. Atunci când a devenit evident că obiectivul Agendei Lisabona – transformarea UE în cea mai competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere până în 2010 – nu se poate realiza în ritmul stabilit, în 2005 s-a realizat o revizuire a acesteia, iar accentul a fost mutat pe progres tehnologic şi ocuparea forţei de muncă. Mobilitatea direcţionează persoanele potrivite spre diferite arii geografice sau domenii de activitate ocupând goluri şi generând dezvoltare economică. Dar, aşa cum remarca comisarul european pentru Probleme Sociale şi Egalitate de Şanse, Vladimir Špidla, atât mobilitatea geografică, dar şi cea profesională rămân la niveluri scăzute. Rata şomajului în UE este de 9%, aşa că este nevoie urgentă de mobilitate în domeniile unde piaţa locală a forţei de muncă nu oferă soluţii satisfăcătoare.
La nivel global, mobilitatea geografică în cadrul UE-25 este la un nivel scăzut: 1,5% cetăţeni care trăiesc şi lucrează în alt stat decât cel de origine. Un raport al Comisiei Europene, publicat în februarie 2006 arată că mobilitatea forţei de muncă dinspre Europa Centrală şi de Est a avut efecte benefice asupra economiei europene şi nu s-a înregistrat, aşa cum se temeau “vechii europeni”, un exod de instalatori şi muncitori polonezi sau de altă naţionalitate. În Marea Britanie, Irlanda şi Suedia, unde forţei de muncă nu i s-au impus restricţii, s-au înregistrat creşteri economice importante şi o scădere a şomajului.Comisarul european Vladimir Špidla recomanda statelor membre să se gândească dacă menţinerea perioadelor de tranziţie este chiar o măsură absolut necesară, având în vedere necesităţile lor de dezvoltare.
Acelaşi Raport al Comisiei arată că restricţiile în calea mobilităţii forţei de muncă au un efect foarte slab în controlarea mobilităţii muncitorilor şi că nu există nici un raport direct între perioadele de tranziţie şi dimensiunea fluxurilor de persoane dinspre noile state membre. În aceste situaţii contează mai mult factorii de cerere şi ofertă.
În conformitate cu Tratatul de Aderare a celor 10 noi state semnat în 2003, statele membre trebuie să decidă până în luna aprilie 2006 dacă vor menţine restricţiile naţionale în acest domeniu (cu excepţia Irlandei, Suediei şi Marii Britanii care nu au asemenea prevederi). Anticipând, Finlanda, Spania şi Portugalia şi-au deschis pieţele de muncă chiar din martie 2006.
După 2007
România şi Bulgaria sunt noile state care aspiră la statutul de membru cu drepturi depline, iar cetăţenii lor sunt atraşi de posibilităţile şi oportunităţile pe care le creează dreptul de a munci liber pe teritoriul UE. Ca şi în cazul primului val al extinderii, Uniunea Europeană a solicitat o perioadă de tranziţie pentru libera circulaţie a lucrătorilor de 2 până la 7 ani după aderare. Înaintea celui de-al doilea an după aderare va fi făcută o evaluare a măsurilor naţionale luate în domeniu, pe baza sugestiilor şi rapoartelor Comisiei. În completarea acestei evaluări şi nu mai târziu de sfârşitul celui de-al doilea an de după aderare, statele membre vor notifica Comisiei dacă intenţionează să continue aplicarea măsurilor naţionale pe următoarea perioadă de 3 ani sau dacă intenţionează să aplice acquis-ul pe viitor.
România a adoptat acquis-ul comunitar în domeniu în anul 2002 şi a acceptat prin documentele de poziţie aranjamentul tranzitoriu pentru liberalizarea circulaţiei lucrătorilor propus de Uniunea Europeană aşa cum a fost menţionat acesta în Tratatul de Aderare şi îşi rezervă dreptul ca, în contextul acestui aranjament, să poată aplica cetăţenilor unui stat membru actual măsurile naţionale echivalente măsurilor aplicate de acel stat membru României cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor.
Dreptul de lucra în Uniunea Europeană este probabil unul din cele mai mari beneficii ale aderării şi cu siguranţă cel mai atractiv pentru cetăţenii statelor membre. Deşi această libertate a fost de multe ori considerată de cetăţenii din Europa de Vest o ameninţare asupra propriilor oportunităţi de angajare, iar temerile au crescut după ultima extindere, timpul a dovedit că libertatea, interacţiunea şi mobilitatea aduc multe beneficii economiei şi societăţilor europene. A trăi şi a lucra oriunde în Uniunea Europeană este o oportunitate unică din punct de vedere profesional, personal şi cultural.
