Pe lângă isteria mass-media, amplificată şi de propaganda PSD, inundaţiile şi gripa aviară au scos la iveală şi un crâmpei de Românie care nu prea răzbate decât arareori în “mainstream”. Este România rurală, cu case de chirpici, veceu în curte, fără gaze, apă curentă sau canalizare. O Românie care şi ea trebuie integrată, nu atât în Europa, cât mai ales în acest secol.
În România, fragmentarea proprietăţii asupra pământului determină o dimensiune medie a fermei de 2,47 ha (sub 2 ha teren arabil).
Populaţia ocupată în agricultură reprezintă 36,4% din totalul forţei de muncă (3,6 milioane de persoane) faţă de o medie europeană de 5% şi o medie în ţările candidate sau recent integrate de 13,4%. Se impune o scădere a populaţiei active din agricultură de la 36% la maxim 15%. Aproape trei milioane de persoane vor trebui realocate spre alte activităţi din mediul rural sau pensionate anticipat (cei în vârstă de peste 55 ani, cu acordarea de compensaţii).
Dintre cele 3,6 milioane, 51,3% sunt autoangajaţi (lucrători pe cont propriu), 42% sunt lucrători familiali neplătiţi şi doar 6% sunt angajaţi.
Productivitatea scăzută rezultă din faptul că în agricultură se produce doar 11,4% din PIB.
O comparaţie a situaţiei europene cu cea a mediului rural din România este elocventă pentru diferenţele semnificative.
În România, 47% din populaţie trăieşte în zonele rurale, faţă de 9,7% în UE. În mediul rural este înregistrată 36,4% din populaţia activă din România, faţă de 4,7% în UE. Peste 62% din populaţia activă din mediul rural lucrează în agricultură, în timp ce doar o mică parte din populaţia rurală europeană face agricultură.
Resurselor umane din mediul rural românesc le lipseşte spiritul antreprenorial şi de initiaţivă, trainingul vocaţional în afara specializărilor agricole este nesemnificativ, iar individualismul şi neîncrederea minează parteneriatul şi cooperarea în reţea pentru dezvoltarea de proiecte. Nivelul educaţional scăzut face dificilă reorientarea forţei de muncă spre activităţi neagricole. Infrastructura rurală (apă-canal, gaz metan, drumuri) este slab dezvoltată.
Punctele slabe ale României rurale sunt populaţia prea numeroasă din agricultură, sărăcia populaţiei rurale, slaba performanţă a fermelor de producţie, fragmentarea exploataţiilor agricole şi lipsa societăţii civile.
Lipsa de viziune şi realism la noi în ceea ce priveşte România rurală sunt explicabile: agricultura este cel mai calamitat sector în materie de expertiză umană în partidele româneşti, iar puţinele cadre existente trădează continuitatea firească de gândire cu perioada ’60-’70 în care s-au format.
Principala cauză a perpetuării acestei situaţii o reprezintă dorinţa de control a acestei adevărate mase de manevră, care a asigurat bazinul electoral al fostului partid de guvernământ. Pe lângă aceasta, nu trebuie deloc neglijat rolul incompetenţei administratorilor acestui sector, care s-au rezumat la măsuri paleative, cum ar fi acordarea de subvenţii, fără a umbla cu adevărat la cauze. În linii mari, acestea pot fi sintetizate astfel:
– fărâmiţarea proprietăţii, care a condus la apariţia unor gospodării minuscule (4,4 milioane gospodării deţin 8,4 milioane ha, ceea ce reprezintă jumătate din suprafaţa arabilă a ţării);
– distrugerea infrastructurii rurale – atât cât exista ea -, precum şi a sistemului de îmbunătăţiri funciare, situaţie reliefată pregnant de recentele inundaţii;
– legislaţia defectuoasă, care a generat nenumărate situaţii conflictuale şi a dus la nenumărate abuzuri, având ca rezultat un regim incert al multor proprietăţi;
– creşterea decalajului între sat şi oraş;
– lipsa unor politici coerente în domeniu.
Calitatea vieţii la ţară
Condiţiile de locuit în zona rurală sunt foarte precare. 82% din locuinţele din mediul rural nu dispun de baie în interiorul locuinţei. Doar 9% din locuinţele din mediul rural sunt racordate la reţeaua de gaze şi 66% din locuinţe nu sunt racordate la reţeaua de apă curentă şi folosesc o fântână aflată în curte sau în afara curţii. Doar 12% din gospodăriile din mediul rural sunt conectate la reţeaua de canalizare. Numai 12% din locuinţele din mediul rural au toaleta în interiorul locuinţei. 84% din locuinţele din mediul rural nu dispun de apă caldă, circa 10% realizând un sistem propriu de producere a apei calde.
Doar 71% din locuinţele din mediul rural au bucătăria în interiorul locuinţei, iar jumătate dintre acestea dispun şi de o bucătărie aflată în afara locuinţei.
25% din locuinţele din mediul rural dispun de post telefonic. De asemenea, majoritatea gospodăriilor din mediul rural se află la distanţă mare de utilităţi. Acestea nu lipsesc însă.
Casele din zona rurală sunt construite în proporţie de peste 40% din materiale ieftine şi puţin rezistente: lemn, paiantă, chirpici, numai 20% dintre ele fiind construite din beton sau cărămidă. De asemenea, aproape 60% din fondul total de locuinţe este realizat până în 1977, doar 7% fiind realizat după 1989.
Principala formă de încălzire a locuinţelor din mediul rural este soba cu lemne, în 89% din cazuri.
Condiţiile precare de locuit se reflectă şi asupra stării generale de sănătate a populaţiei din mediul rural. Una din cinci persoane este afectată de o boală cronică (aproape 60% din ele fiind femei). Bolile cronice afectează în proporţie de peste 50% persoanele de peste 50 de ani. Cele mai întâlnite sunt bolile de inimă, osteoporoza, artroza, artrita şi diabetul. De asemenea, au frecvenţă mare bronşita cronică şi insuficienţa respiratorie. Interesant este că în mediul rural, numărul fumătorilor este mult mai mic decât în mediul urban. Astfel, doar 16,2% din persoane fumează în mediul rural, faţă de 21,8% în mediul urban.
Consumul de băuturi este diferenţiat. Astfel, în zona rurală se consumă mai mult vin şi băuturi spirtoase, faţă de zona urbană unde predomină băuturile “soft”. Aceste obiceiuri de consum fac ca starea generală de sănătate să fie foarte scăzută în zona rurală. Din păcate însă, asistenţa medicală la sate este precară, majoritatea fiind silită să se deplaseze la oraş pentru a obţine tratament.
În ceea ce priveşte studiile, în mediul rural 67% din populaţie au doar studii primare sau gimnaziale ori nu au absolvit nici o şcoală. Ponderea absolvenţilor de studii superioare este de nouă ori mai mică în zona rurală.
În ceea ce priveşte gradul de dotare al gospodăriilor, discrepanţele sunt la fel de majore. Doar 17% din gospodăriile din zona rurală posedă un autoturism, faţă de peste 35% în mediul urban. Puţin peste 80% dintre locuinţe sunt dotate cu frigider, şi circa 40% cu maşină de spălat, 20% au aspirator, 5% computer şi tot atâtea o combină muzicală, 22% telefon mobil. Doar 6% din totalul gospodăriilor care au computer conectat la internet se află în mediul rural.
Ei vor plăti cel mai scump integrarea
Ceea ce nu prea se vorbeşte la noi este faptul că “ţăranii” vor fi cei care vor plăti preţul integrării. Agricultura este, de fapt, marea miză a integrării. Spaţiul rural românesc este o structură ancestrală greu de mişcat şi, în ultimii 15 ani, tot noroiul din economie a fost aruncat în agricultură. O bună parte dintre disponibilizaţi s-au retras în satele de unde veniseră în perioada industrializării forţate. S-a vehiculat cifra de 2 milioane de agricultori care trebuie să renunţe la această ocupaţie, dar nu există politici clare pentru ei, pentru că nu există alte ramuri ale economiei care să le ofere găzduire. Industria trebuie şi ea să facă disponibilizări, iar infrastructura este aproape inexistentă în mediul rural pentru a putea dezvolta activităţi care să le asigure o sursă de venit. Un debuşeu reprezintă plecarea în străinătate, însă numărul celor care pot apela la această măsură radicală nu este foarte mare. În schimb, este vorba de oameni tineri, în putere, în general o forţă de muncă ceva mai calificată decât media rămasă acasă.
Ca atare, România se află pe termen scurt în faţa unei adevărate bombe sociale care trebuie “detonată” cumva.
Despre SAPARD
O altă problemă prea puţin luată în considerare o reprezintă incapacitatea autorităţilor române de a accesa fondurile puse la dispoziţie prin programele europene, unde se înregistrează mari restanţe în cheltuirea banilor.
Programul SAPARD este un instrument financiar oferit de Uniunea Europeană pentru a ajuta statele candidate (ţările care şi-au depus cererea de aderare la Uniunea Europeană) în procesul de pre-aderare în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale. SAPARD este abrevierea Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development – Programul special de aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală. În cursul acestui an, România trebuie să contracteze cele mai mari fonduri puse la dispoziţie de Comisia Europeană prin Programul SAPARD. Potrivit datelor furnizate de Agenţia SAPARD, până la sfârşitul anului 2005 trebuiau contractate 460 de milioane euro aferente anilor 2002, 2003 şi 2004. Suma totală alocată acestor ani este de 631 de milioane euro, bani ce trebuie cheltuiţi integral până la sfârşitul anului acesta.
Programul SPARD a fost unul dintre cele mai puţin accesate, România reuşind să cheltuiască doar puţin peste 30% din sumele alocate în trecut. Principala problemă cu care se confruntau cei care doreau să beneficieze de aceste fonduri fiind imposibilitatea cofinanţării.
O a treia problemă rar discutată o reprezintă impactul macroeconomic. La nivel macroeconomic, situaţia actuală a agriculturii româneşti, cu venituri scăzute şi cu o prea mare contribuţie a agriculturii la PIB, cauzează îngrijorări cu privire la şansele reale ale României de a trece la euro, dat fiind că teoria Zonei Monetare Optime (ZMO) prevede că, pentru a putea avea o monedă comună, ţările trebuie să aibă structuri economice similare. Ceea ce înseamnă că în următorii 5 ani ponderea agriculturii în PIB trebuie să scadă până la niveluri apropiate de cele ale ţărilor membre.
Un alt aspect îngrijorător, la nivel microeconomic, îl reprezintă predominanta relaţiilor de tip non-comercial din economia rurală a României şi de cererea redusă pentru consum şi investiţii pe care acestea o pot genera.
Aderarea României la Uniunea Europeană poate fi privită ca un avantaj din cel puţin două puncte de vedere. Pe de o parte va fi ocolit un sistem complicat de implementare a politicii de dezvoltare rurală, în favoarea unui sistem sensibil îmbunătăţit şi apropiat, din punct de vedere al managementului financiar, de unul deja cunoscut, respectiv SAPARD. Pe de altă parte, România va avea ocazia să capitalizeze experienţa dobândită până la acel moment de statele care au aderat în 2004. Totuşi, va rămâne în sarcina decidenţilor români să răspundă unei provocări majore: identificarea şi ierarhizarea priorităţilor naţionale de dezvoltare rurală, având în vedere atât nevoile rurale obiective ale României, cât şi presiunea absorbţiei fondurilor comunitare.
Cele două direcţii de evoluţie a Politicii Agricole Comune sunt următoarele:
– trecerea de la subvenţiile agricole directe la dezvoltarea economiei rurale şi protecţia mediului;
– trecerea de la subvenţiile de preţ pentru produsele agricole la subvenţiile pentru veniturile persoanelor din mediul rural.
Reforma structurală a agriculturii are două obiective:
– reducerea numărului de persoane care trăiesc din agricultură, cu disponibilizarea suprafeţelor de teren necesare pentru consolidarea fermelor;
– creşterea mărimii şi eficienţei exploataţiilor agricole.
Perioada post-aderare
Cum după aderare marja de mişcare în domeniul politicilor agricole este foarte redusă, propunerile se referă la primii doi ani. Din 2007 agricultura va fi sprijinită aproape integral de la Bruxelles, într-o modalitate care depinde prea puţin de partidul aflat la putere.
Ţinând cont de structura problemelor, direcţiile de acţiune sunt clare şi necesită numai voinţă politică:
– clarificarea regimului proprietăţii (aici, Cabinetul Tăriceanu a impus prin programul său de guvernare un pachet legislativ corect, prin care se amendează şi se modifică Legea 18/1991, Legea 1/2000 – Legea Lupu, Legea 7/1996, a cadastrului, precum şi unele măsuri legislative pentru accelerarea proceselor legate de restituirea proprietăţii, pachet introdus prin asumarea răspunderii, tocmai pentru a nu fi viciat de dezbaterile din Parlament);
– introducerea unor politici clare de dezvoltare rurală, care să vizeze diferenţiat măsuri pentru cele două tipuri de gospodării cu probleme, respectiv gospodăriile de tip “autarhic”, care sunt în număr de circa 3,4 milioane, conform ultimului recensământ agricol, şi gospodăriile de “semisubzistenţă”, în număr de circa un milion. Primele gospodării trebuie încurajate să renunţe la pământ printr-un sistem de rente viagere sau compensaţii, urmând ca persoanele respective să fie încurajate să-şi găsească o altă ocupaţie; în vreme ce pentru celelalte, sunt suficiente împrumuturi avantajoase care să le permită o dezvoltare la nivelul următor;
– identificarea unor posibilităţi de finanţare a proiectelor de infrastructură, precum şi realizarea de proiecte viabile pentru accesarea fondurilor comunitare;
– trebuie abordată de urgenţă problema fundamentală a reducerii forţei de muncă excesive din agricultură şi a dezvoltării de activităţi economice alternative, precum şi, în consecinţă, a surselor alternative de venit în zonele rurale.
Cam toate aceste hibe ies la iveală acum, când natura începe să îşi ceară înapoi ceea ce oamenii i-au furat prosteşte. Uneori chiar mă întreb dacă mai are rost să “refacem infrastructura rurală” sau mai bine o demolăm integral şi construim totul de la zero.(C. B.)
