Interviu cu Iulian Fota, director al Colegiului Naţional de Apărare
Ce se întâmplă în acest moment în Orientul Mijlociu?
Orientul Mijlociu este unul din marile dosare ale globalizării, a cărui vreme de a fi gestionat oricum ar fi venit, datorită incapacităţii regiunii, mai puţin Israelul, de a ţine pasul cu ritmul modernizării. Problemele actuale din zonă, fie că ne referim la Irak, fie la relaţia între Israel şi palestinieni, sau state precum Siria sau Iranul, ajungeau oricum pe primele locuri ale agendei depolitică mondială.
9/11 nu a făcut decât să intensifice preocuparea statelor occidentale pentru regiune în urma unor clare ostilităţi şi agresivităţi demonstrate de elmentele radicale, fundamentaliste ale lumii islamice. Ceea ce vedem azi în media nu reprezintă decât capitole ale acestui vast dosar intitulat “Modernizarea Orientului Mijlociu”.
Care sunt actorii implicaţi în situaţia actuală tensionată?
Fenomenul globalizării a dus la diversificarea listei actorilor. Avem actorii tradiţionali, statele, iar aici am putea spune, pentru o mai bună înţelegere, că avem trei grupe distincte: a) marile puteri (Consiliul de Securitate al ONU + Germania); b) statele din zonă; c) statele care nu aparţin primelor două grupe, dar au interese strategice în zonă.
Globalizarea a dus însă şi la afirmarea unor actori internaţionali netradiţionali, precum grupările non-statale, şi chiar indivizi.
În prima categorie exemplele ar fi “Hamas” şi “Hezbollah”, care prin acţiunile lor recente au generat această situaţie dintre Israel şi Liban. La a doua categorie, de departe exemplul cel mai elocvent este Ben Laden, omul care a reuşit să influenţeze nu numai regiunea Orientului Mijlociu, dar şi funcţionarea sistemului internaţional ca atare.
Ce se prefigurează pe termen scurt şi mediu?
Nici unul dintre actorii tradiţionali, nici măcar SUA, nu poate gestiona singur acest dosar fierbinte, deşi stabilitatea întregii planete depinde de modul în care va fi gestionat acest dosar. Ca urmare, fiecare dintre marii actori îşi caută parteneri şi aliaţi în vederea promovării unei anumite strategii de gestionare a regiunii. Ce se poate spune cu o anumită siguranţă este că SUA împreună cu restul statelor occidentale au capacităţile politice, militare şi economice de a spera măcar într-o stabilizare a situaţiei, dacă nu într-o reglementare a ei pe termen lung. Este de ajuns să privim la cooperarea tot mai strânsă între SUA şi Germania, şi chiar SUA şi Franţa.
Putem vorbi de o prezenţă românească în acest “dosar”?
Da. În acest dosar, România se manifestă pe mai multe planuri: a) în plan multilateral, suntem preocupaţi şi participăm la gestionare în cadrul NATO, ca membru al Alianţei şi în UE, ca foarte apropiat membru, alături de aliaţii noştri din NATO şi UE, ne manifestăm şi în cadrul ONU cu semnificative contribuţii diplomatice, de pe vremea când deţineam preşedinţia Consiliului de Securitate; b) militar, în baza relaţiei speciale cu SUA şi Marea Britanie şi a participării la misiunile coaliţiei din Irak şi NATO din Afganistan, contribuind direct la asistenţa umanitară pe care o oferim locuitorilor grav afectaţi de conflictele ultimilor ani şi la reconstrucţia acestor ţări; c) bilateral, în baza relaţiilor foarte bune atât cu Israelul, cât şi cu statele arabe deschise cooperării cu Occidentul.
Ce credeţi că este important pentru viitor?
În primul rând este important să convingem statele Orientului Mijlociu să adere şi să sprijine acele valori şi norme care au oferit Europei stabilitatea şi prosperitatea ultimilor 60 de ani, în acelaşi timp însă cu respectarea specificului şi tradiţiilor regiunii, ferindu-ne de a impune un model străin, rigid. Avem nevoie ca Orientul Mijlociu să adere la un anumit tip de comportament internaţional, fără riscul alterării culturale a acestei regiuni. Libia este un foarte bun exemplu în acest sens.
În al doilea rând, mesajul către radicalii din zonă, fie că sunt grupări fundamentaliste, fie indivizi, trebuie să fie lipsit de orice echivoc. Soluţiile pentru regiune trebuie construite în jurul dialogului, al respectului reciproc şi în special sperând în dezvoltarea economică. Ţări precum Iordania sau Egipt au înţeles încă de acum zece ani că pacea oferă mult mai mult decât războiul, aşa cum şi în Europa de Sud-Est s-a înţeles că nu există securitate fără prosperitate.
Şi nu în ultimul rând forţa militară, mai ales când vine vorba de radicali sau terorişti, nu trebuie exclusă din panoplia de instrumente, dar fără a uita că ea poate câştiga războiul, dar nu pacea.
Interviu realizat de Alex Tismana
