Începutul lui decembrie a marcat momentul în care Partidul Democrat şi-a atins limitele puterii. Marţi era pe cai mari, marele câştigător al împărţelii de după plecarea conservatorilor de la guvernare, miercuri rămăseseră cu buza umflată şi au trebuit să se mulţumească să-şi împartă firimiturile cu UDMR-ul. Ce s-a întâmplat?
Cheia a fost cererea lui Traian Băsescu de a trimite noii miniştri în Parlament. Aşa cum am spus, acest lucru nu trebuie neapărat interpretat ca o solicitare anti-PNL. Pur şi simplu, Traian Băsescu nu avea ce să facă. Dacă nu ar fi făcut-o el, în mod cert ar fi făcut-o cineva de la conservatori şi lucrurile ar fi arătat altfel. Speranţa lui Traian Băsescu a fost – cred – că liberalii vor merge şi ei în Parlament cu miniştri lor. Când însă au descoperit că singurul care se va prezenta în faţa parlamentarilor va fi ministrul lor şi toate semnalele indicau că acesta nu va trece, au renunţat la ministerul Economiei şi Comerţului, invocând celebra Ordonanţă a lui Tăriceanu (despre care însuşi Adriean Videanu a spus că era pe agenda executivului de vreo 2 săptămâni şi că era una din măsurile prevăzute în planul de guvernare!). Au preferat însă să fie prezentaţi drept fripturişti care renunţă la un minister când acesta rămâne fără câteva agenţii “suculente” decât să sufere umilinţa respingerii în Parlament.
Astfel, democraţii au văzut cu ochii lor cât de izolaţi sunt pe scena politică românească şi pentru asta trebuie să-i mulţumească lui Traian Băsescu. Desigur, lor le-ar rămâne varianta de a anunţa că sunt singuri împotriva grupurilor de interese, însă ideea nu rezistă atâta vreme cât şi democraţii au grupurile lor de interese bine configurate şi arhicunoscute. Numai ce a apărut în presă despre contractele de la Primăria Capitalei este suficient pentru a demonta această idee.
În weekend, democraţii au mai făcut o greşeală strategică lansând semnale de apropiere de PLD. Argumentul lui Emil Boc (cel care, culmea, este şi jurist de meserie) că la PLD se află cei care au semnat acordul pentru formarea Alianţei D.A. este absolut ridicol. Stolojan nu a semnat acel acord în calitate de Theodor Stolojan, ci în calitate de preşedinte al PNL, mandatat de structurile de conducere ale partidului. Alianţa D.A. s-a construit între PD şi PNL, nu între PD şi Theodor Stolojan. Faptul că democraţii calcă în picioare un acord nu este în măsură să ajute la creşterea încrederii în acest partid. Fiindcă aceasta este cea mai mare problemă în momentul de faţă: nimeni nu are încredere în ei şi nu cred că cineva se va mai încumeta să facă un acord cu ei (desigur, PLD-ul, însă ei sunt o cantitate neglijabilă şi nici nu cred că vor apuca să se înfiinţeze ca partid).
Sprijinind pe faţă o grupare disidentă din partidul aliat, democraţii îşi dau singuri cu stângul în dreptul într-un moment de cumpănă pentru ei. În momentul de faţă posibilităţile lor de acţiune sunt limitate:
Nu se pot retrage de la guvernare fiindcă asta ar însemna provocarea unei crize (încă una) şi pierderea unor resurse importante. Deja democraţii şi preşedintele Băsescu încep să-şi contureze imaginea de provocatori de crize. Ceea ce s-a întâmplat la conservatori când din 13 persoane şi-au dat demisia doar 7 (şi valul de plecări este la început) ar trebui să fie o lecţie pentru democraţi. În plus, dacă ei s-ar retrage, Tăriceanu ar conduce bine-mersi un guvern minoritar până la alegerile la termen fiindcă democraţii nu pot strânge în parlament o majoritate favorabilă alegerilor anticipate.
Au pierdut avantajul psihologic iniţial. Până acum, i-au tocat pe liberali cum au vrut ei transformându-i în “ciuca bătăilor”. Este prima dată când liberalii au reuşit să-i învingă pe democraţi “în luptă dreaptă”, ceea ce-i conferă un avantaj lui Tăriceanu. În plus, săptămâna trecută liberalii au reuşit o primă acţiune de PR de succes, lăsând să scape în presă “stenogramele PNL”, stenograme din care liberalii ies bine în vreme ce platformiştii ies cam prăfuiţi.
Sprijinind gruparea disidentă din PNL îşi fac un deserviciu de imagine semnificativ. În primul rând, confirmă ceea ce spunea toată lumea, că disidenţii sunt “coloana a cincea a lui Băsescu în PNL” (deşi, personal, rămân la părerea că demersul lui Stolojan nu a fost declanşat de Băsescu, care doar s-a folosit de slăbirea PNL, ci de ura pe care i-o poartă lui Tăriceanu, o ură care i se citeşte pe chip la fiecare apariţie). Acest lucru le face un deserviciu şi platformiştilor, limitându-le posibilitatea de a efectua o breşă semnficativă în PNL, dar şi limitând electoratul potenţial al acestui posibil partid. În al doilea rând încalcă făţiş un contract. Până acum, deşi s-au ciondănit permanent, ambele partide au respectat în linii mari protocolul Alianţei. Acum avem de a face cu prima încălcare făţişă a acestui protocol.
Partidul Democrat se găseşte complet izolat pe scena politică ceea ce îi aduce dependenţa de PNL şi de Tăriceanu. Practic, orice ar voi să facă în momentul de faţă democraţii depind de liberali şi de propria lor capacitate de negociere. Faptul că nu pot trece nici măcar un ministru prin Parlament le creează o problemă gravă.
Specialişti ai crizelor, democraţii se dovedesc incapabil să reacţioneze inteligent în faţa primei crize majore pe care o suferă. Acum ar fi fost momentul să întindă o mână PNL, singurul lor lor aliat posibil, şi să antameze un “gentlemen’s agreement” care să-i ducă împreună la alegerile la termen. În loc de a face asta, ei au preferat să mizeze pe gruparea disidentă din PNL, arătându-şi limitele. Ţinând cont că peste câteva săptămâni vom avea un Congres al PNL, cred că este momentul în care trendul de declin al liberalilor şi creştere a democraţilor se va inversa. Numai că până la alegeri mai este ceva.