Presiunile politice si evolutiile diplomatice legate de criza irakiana au luat sfârsit. De la începutul razboiului mass-media din întreaga lume transmit non-stop operatiunile militare americano-britanice în Irak. Un razboi care a început printr-un atac de “decapitare”. Rachetele si bombele ghidate prin laser au vizat direct pe presedintele Saddam Hussein. A fost ultimul avertisment al Americii si totodata încercarea de a evita pierderi de vieti omenesti si pagube materiale prin eliminarea conducerii de la Bagdad. Nu este clar daca actiunea a reusit. Se pare ca nu, având în vedere ca numai dupa trei ore Saddam Hussein a aparut într-o transmisie, ce-i drept înregistrata, a Televiziunii Irakiene. La aceasta ora, operatiunile militare sunt în prima faza de desfasurare, dar s-au vazut deja o parte dintre tehnologiile si tacticile care vor fi imaginea acestui razboi. Nu sunt excluse însa surprizele. Unele, poate, de proportii.
Desi planurile initiale prevedeau declansarea unor bombardamente de proportii apocaliptice – Pentagonul a anuntat ca va arunca asupra Irakului 3.000 de bombe si rachete în primele 48 de ore – Statele Unite si-au schimbat strategia. În timp ce toata lumea privea spre cer, în timp ce reporterii se pregateau sa numere bombele cazute asupra Bagdadului, puscasii marini si diviziile blindate au trecut frontiera dintre Kuweit si Irak si s-au angajat într-o ofensiva pe doua directii: spre vest – care vizeaza bazele de rachete din desertul irakian si Bagdad – si spre est – care vizeaza Basra si câmpurile petroliere din sud-est. Trupele britanice ataca peninsula Al Faw si încearca sa securizeze litoralul pentru debarcarea altor trupe. În paralel au loc bombardamente, reduse însa fata de estimarile initiale, pe tot teritoriul irakian si operatiuni ale trupelor speciale. Primele operatiuni au confirmat ca moralul trupelor regulate irakiene este scazut, dar si intentia regimului de la Bagdad de a utiliza rachete sol-sol. Pentru moment, conventionale.
Primul razboi în adevaratul sens al cuvântului din secolul XXI – daca nu punem la socoteala razboiul împotriva terorismului declansat dupa 11 septembrie 2001 – este o confruntare între o superputere globala si un stat cu veleitati regionale. O lupta între tehnologiile de ultima ora ale Americii si mijloacele militare de multe ori rudimentare ale Irakului, o lupta între o armata capabila sa-si proiecteze forta oriunde în lume si o armata care a facut fata cu greu razboiului de opt ani cu Iranul în desert si în delta Mesopotamiei.
Spre deosebire de razboiul din 1990 – 1991, armata irakiana s-a redus la o treime, de la 1.000.000 de soldati la numai 389.000. Fortele militare regulate sunt slab înarmate. Daca armata avea în 1991 nu mai putin de 5.500 de tancuri, în 2003 numarul lor nu depaseste 2.200. Toate sunt modele vechi, sovietice. Aviatia, redusa si ea la jumatate, dispune de 316 avioane si 375 de elicoptere, construite în Uniunea Sovietica sau în Franta. Apararea antiaeriana se bazeaza pe aproximativ 400 de rachete sol-aer, cele mai importante fiind sistemele SA 2 si, probabil, S 300.
Saddam Hussein a ales o strategie în doua faze. Prima – în care rolul principal îl joaca dezinformarea si camuflajul – are ca obiective rezistenta la primul val de bombardament, conservarea armamentului si atragerea inamicului în lupta urbana. A doua etapa presupune producerea unui numar cât mai mare de victime în rândul inamicului, în speranta ca va câstiga politic – pe baza sindromului Vietnam – daca nu militar. Saddam Hussein si-a anuntat clar strategia recomandând ofiterilor doua…filme: “Batalia pentru Stalingrad” si “Black Hawk Down”.
Sistemul de aparare irakian a fost gândit în 5 cercuri concentrice: primele doua, exterioare, dispuse în afara oraselor si alcatuite din forte militare regulate. Urmatoarele doua sunt alcatuite din divizii ale Garzii Republicane – circa 60.000 de oameni, bine antrenati si dotati cu tancuri T-72, transportoare blindate si rachete portabile. Ultimul cerc defensiv este alcatuit din Garda Republicana Speciala – 5.000 de luptatori extrem de bine antrenati ti devotati presedintelui – si serviciile speciale de protectie.
Acestor structuri defensive clasice li se adauga doua grupari paramilitare – Armata Kut -armata de voluntari creata în 2000 si destinata initial “eliberarii” Ierusalimului – si Fedaynii lui Saddam, circa 100.000 de luptatori kamikaze, antrenati sa produca victime si pagube materiale prin atentate sinucigase. Trebuie luati în calcul si membrii partidului Baas care au primti în ultimele luni arme si au fost antrenati pentru lupte de strada. Saddam Hussein conteaza în cele din urma pe participarea la apararea tarii a întregului popor.
De cealalta parte, S.U.A. si Marea Britanie au trimis in Golf 300.000 de soldati antrenati, echipati si comandati pentru mileniul 3. Pentagonul a pus la punct o strategie apocaliptica numita, nu fara dreptate, “shock and awe”. Planul initial prevedea distrugerea centrelor de comanda si control, a apararii antiaeriene si a punctelor de rezistenta, a sistemelor de comunicatii, a buncarelor, sediilor administrative si a palatelor prezidentiale printr-un potop de rachete si bombe inteligente, unele de nu mai putin de zece tone. Bombe conventionale de puterea celor nucleare!
Pentagonul a desfasurat în teatrul de operatiuni 5 grupari aeronavale,conduse de portavioanele Abraham Lincoln, Constellation, Harry S. Truman, Kitty Hawk si Roosevelt, iar Marea Britanie un grup aeronaval condus de portavionul Ark Royal. Zeci de crucisatoare, distrugatoare, fregate, submarine nucleare au fost desfasurate în Marea Rosie, Golful Persic, Mediterana. În arsenalul Pentagonului sunt incluse bombardierele invizibile pentru radar F-117 si B-2, bombardierul supersonic B-1 si “batrânul’ B-52. Un rol important este atribuit parasutisilor si luptatorilor de commando, dar si fortelor speciale ale C.I.A., S.A.S. si Seals.
Saddam Hussein a împartit Irakul în patru regiuni militare si si-a desemnat oamenii de încredere la conducere. Zona centrala – care cuprinde Bagdadul si Tikrit, orasul în apropierea caruia s-a nascut Saddam si de unde si-a obtinut sprijinul pentru dictatura personala – este coordonata de fiul sau mai mic, Quassay. Regiunea din sud-est, de unde a presupus ca va începe atacul terestru, a fost trecuta sub controlul varului sau, cunoscut sub numele cu rezonanta macabra “chimistul Ali”, nu pentru cunostintele sale de chimie, ci pentru ca este omul care a utilizat armele chimice împotriva iranienilor, a kurzilor si a siitilor. Saddam Hussein si-a rezervat comanda apararii antiaeriene, a aviatiei si, foarte interesant, a unitatilor de rachete balistice.
De altfel, prima reactie la ofensiva terestra a americanilor si britanicilor a fost lansarea unor rachete, probabil Scud, asupra Kuweitului. În aceasta prima faza, doar cu ogive clasice, desi aliatii s-au temut ca pot fi echipate cu ogive chimice sau bacteriologice.
Prima faza a operatiunilor terestre se desfasoara asa cum s-a anticipat: militarii irakieni se predau, rezistenta este minima, iar blindatele americane înainteaza spre Bagdad. Momentul adevarului va fi însa când primele unitati vor ajunge la periferiile capitalei irakiene.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 2
