Nevoia de a determina caracteristicile generale ale poporului american datează încă de la începuturile Statelor Unite ale Americii. Este normal ca o naţiune nouă să încerce să îşi definească particularitatea la fel cum este normal ca alte naţiuni mai vechi să încerce să analizeze trăsăturile specifice ale noii entităţi statale. Totuşi, America şi americanii nu au încetat niciodată, pe parcursul istoriei lor destul de scurte, să se psihanalizeze pentru a se împăca cu propria existenţă.
În acest sens, în cartea sa, Cultura narcisismului, Christopher Lasch face trimitere la o nouă tipologie de americani moderni, în creştere, care, aparent, au rupt legăturile cu trecutul şi nu mai cred în viitor, oameni fără o coerenţă în viaţă. Aşa cum Lasch însuşi remarcă: „Tendinţa dominantă este de a trăi prezentul – a trăi pentru tine însuţi, nu pentru predecesori sau pentru posteritate. Ne pierdem rapid simţul continuităţii istorice, sentimentul că aparţinem unei sucesiuni de generaţii ce îşi au originea în trecut şi se îndreaptă spre viitor.”
Narcisiştii sunt oameni egocentrici, care se luptă să-şi trăiască clipa şi sunt influenţaţi de întâmplările cotidiene mai mult decât orice altceva, sunt indivizi ce nu caută să înveţe din trecut şi nici nu se gândesc la probabilitatea de fi judecaţi în viitor deoarece credinţa în orice fel de posteritate s-a erodat în mod considerabil. Acesta pare a fi tipul de fiinţă umană ce predomină în prezent, noua specie American Narcissus, ce dă naştere unei noi culturi care, datorită influenţei politice, militare, economice şi mediatice din partea Statelor Unite, este posibil să se extindă pe tot globul. Prin urmare, procesul de americanizare din zilele noastre nu trebuie să aibă loc neapărat pe sol american, aşa cum s-a întâmplat în trecut, ci pe orice sol din lume.
Întocmai precum anticul Narcis, narcisiştii moderni au nevoie de oglinzi în care să se admire. Oglinzile respective le sunt furnizate de lumea din jur, iar ei caută întotdeauna lauda şi aplauzele celorlalţi precum un artist caută ovaţiile şi aplauzele publicului. Drept rezultat, oamenii tind să se comporte ca nişte actori, să-şi elaboreze şi să-şi joace rolurile în mod constant, chiar şi atunci când nu au pe nimeni în jur ca să-i urmărească, şi asta din cauza obiceiului pe care l-au căpătat. Lasch spune că acest obicei sau stil de viaţă dă naştere unui „eu interpretativ”, care distorsionează identitatea adevărată şi realitatea, înlocuindu-le uneori în totalitate cu o imagine falsă. El crede că unica realitate acceptată de către „eul interpretativ” este aceea construită din materialele furnizate de publicitate şi cultura de masă.
„Viaţa modernă este atât de mult intermediată de imagini electronice încât nu ne putem abţine să nu răspundem altora decât ca şi cum acţiunile respectivilor – şi ale noastre – sunt înregistrate şi transmise simultan către un public nevăzut sau sunt stocate pentru o analiză mai atentă mai târziu.”
Dată fiind această accentuare a „eului interpretativ”, ce caută recunoaşterea publică şi prin ea mulţumirea personală, imaginea este aproape tot ce contează şi, prin urmare, imaginea este ceea ce se vinde, se caută şi faţă de care există grija cea mai mare. Totuşi, imaginea este perisabilă şi din cauza asta apare un sentiment foarte puternic de a trăi doar pentru moment, de a trăi clipa, o conştientizare acută cum că oamenii sunt valabili şi sunt vii atâta timp cât sunt tineri şi atractivi. Conştientizarea aceasta dă naştere unei anxietăţi şi unei frici legate de îmbătrânire, o teamă de a deveni neatractivi şi demodaţi, adică o teamă că pot fi excluşi din viaţa activă şi puşi pe lista de pensionare foarte repede. De vreme ce, în zilele noastre, trecutul este echivalent cu lucrurile învechite şi bătrâneţea reprezintă trecutul, copiii descoperă foarte repede că ideile părinţilor sunt demodate, iar generaţia mai în vârstă nu se mai gândeşte să trăiască prin urmaşi. O dată cu pierderea simţului de continuitate istorică, apare o întreagă frenezie de a rămâne tânăr şi atractiv pe cât posibil, prin toate mijloacele disponibile, de exemplu prin tratamente sau prin intermediul modei. Oamenii se agaţă de iluzia tinereţii până când nu o mai pot menţine, punct în care fie trebuie să-şi accepte statutul superfluu, fie să se afunde într-o disperare tăcută. Problema este dacă oamenii zilelor noastre se comportă astfel în mai mare măsură decât cei din trecut şi, dacă lucrul acesta este adevărat, care sunt motivele care îi determină se se comporte în acest mod.
În opinia lui Mario Jacoby, tipul de individ narcisist pe care Lasch îl descrie se caracterizează printr-o luptă dezlănţuită pentru fericire şi plăcere egoistă, el devenind tipul dominant începând cu anii 1970. Omul economic i-a făcut loc omului psihologic care este ultimul produs al individualismului burghez şi care a înlocuit religia cu gândirea terapeutică. Teama de moarte şi de bătrâneţe este o trăsătură a oamenilor din toate timpurile şi din toate culturile şi, în mod natural, ei au încercat să o contracareze prin diferite mijloace avute la îndemână, fie ele religioase, tehnologice, filozofice sau de alt gen. Totuşi, „mişcarea prolongevitate”, aşa cum o defineşte Lasch, „exprimă într-o formă caracteristică angoasele unei culturi ce crede că nu are viitor.”
După părerea lui Jacoby, ideea unei culturi narcisiste îşi are originile într-o mare măsură în analiza făcută de Herbert Marcuse asupra unei societăţi unidimensionale care produce un nou tip de personalitate, aparent ajustabilă şi obedientă, dar care este, de fapt, plină de furie interioară. În Omul unidimensional, Marcuse distinge nevoile false, ce sunt supraimpuse individului printr-o publicitate agresivă şi prin alte mijloace de manipulare, de nevoile adevărate, ce sunt inerente naturii umane (nevoile biologice). El spune că nevoile umane au fost întotdeauna determinate de circumstanţele istorice, însă, o dată cu dezvoltarea rapidă a tehnologiei, a devenit foarte dificil, aproape imposibil, ca indivizii să-şi păstreze intactă individualitatea.
Oamenii moderni sunt expuşi, atât în locurile publice, cât şi acasă, unei invazii de informaţii şi reclame care se revarsă din televizor sau din alte dispozitive electronice şi care sfârşesc prin a le modifica caracterul astfel încât “indivizii se identifică cu existenţa ce le este impusă şi îşi găsesc în ea propria dezvoltare şi satisfacţie. Această identificare nu este o iluzie, ci realitatea.” Prin urmare, oamenii devin tot mai dependenţi de factori externi ce pot fi controlaţi de alte persoane, fiind mult mai uşor manipulaţi, iar libertatea lor le este furată.
Totuşi, dacă mijloacele de manipulare şi control sunt identificabile, precum publicitatea, relaţiile cu publicul, învechirea planificată, cine sunt manipulatorii nu este foarte clar. Marcuse susţine că şefii şi proprietarii capitalişti nu mai sunt percepuţi ca exploatatori sau “agenţi responsabili”, ci preiau statutul de funcţionari într-un sistem birocratic a cărui ierarhie se pierde în spatele unei faţade de raţionalism obiectiv. Drept consecinţă, nimeni nu este responsabil pentru starea lucrurilor şi, în plus, nimeni nu poate fi considerat vinovat pentru starea lucrurilor deoarece aceasta nu este foarte rea, sistemul părând să ofere posibilitatea împlinirii nevoilor tuturor cetăţenilor. Principala preocupare a lui Marcuse este că statul de tip welfare, cu intervenţii sociale, le oferă cetăţenilor săi posibilitatea de a duce o viaţă bună, însă, în acelaşi timp, bunăstarea produsă de acest tip de stat include şi reţete prestabilite pentru fericire care îi împiedică pe oameni să se gândescă la fericirea personală singuri. Astfel, oamenilor li se ia libertatea de gândire şi expresie, autonomia, şi sunt limitaţi să trăiască într-un univers politic închis, într-o realitate unidimensională, în care puterea negaţiei este diminuată, orice alternativă sau altă “dimensiune” fiind eliminate.
Presupunerea că ar exista într-adevăr un asemenea stat, care să le ofere cetăţenilor posibilitatea de a-şi împlini nevoile, este problematică, dar adevărul este că sistemul capitalist s-a dovedit a fi cel mai viabil până în prezent, iar America este o ţară ce funcţionează mult mai bine decât majoritatea ţărilor din lume. Visul american de libertate şi bunăstare încă atrage mulţi oameni de pe întreg globul. Totodată, America, prin intermediul procesului de globalizare, îşi exportă modelul pretutindeni. Aşadar, deşi teoria lui Marcuse despre un sistem unidimensional se concentrează asupra societăţii americane, cea mai dezvoltată din punct de vedere tehnologic, ea va putea fi aplicată, în curând, întregii lumi.
Pe de altă parte, procesul de globalizare nu este unidirecţional, Statele Unite, la rândul lor, pot fi influenţate de alte culturi şi pot adopta modele culturale străine. America însăşi este o societate multiculturală, caracterizată prin diversitate. Departe de a fi constituită dintr-o majoritate anglo-saxonă, protestantă, sau de una de sorginte spaniolă sau asiatică, America este un conglomerat de naţionalităţi legate de anumite principii şi de limba engleză. În viziunea lui John A. Hale si Charles Lindholm, „refuzul americanilor de a lua măcar în considerare posibilitatea adoptării unei a doua limbi naţionale reflectă faptul că limbajul comun este unul din pilonii cei mai importanţi ai societăţii.” Şi, aşa cum engleza este o limbă atât naţională, cât şi internaţională, aparţinând fiecărei persoane care o vorbeşte, la fel America este o iniţiativă atât naţională, cât şi internaţională, “iniţiativa internaţională cu cel mai mult succes”, după cum o descrie Jean Baudrillard.
De vreme ce în discurs a apărut cuvântul “nevoi”, iar acesta este strâns legat de bunuri de consum şi de locurile unde pot fi găsite cel mai des, şi anume în supermarketuri, în cartea sa, „O naţiune sub mărfuri”, James J. Farell afirmă că magazinele de tip mall răspândesc cultura de consum americană în toată lumea, întocmai cum mass-media o transmite prin filme şi televiziune. Farell consideră că „mallizarea lumii” este o altă povestire despre colonialismul american, ce se manifestă sub forma imaginilor comerciale ale unei vieţi îmbelşugate, împachetată într-o mulţime de bunuri de consum.
Din altă perspectivă, povestirea în cauză este, de asemenea, una despre libertate deoarece se referă la comerţ liber, timp liber şi libera alegere, lucruri de care oamenii de pretutindeni pot beneficia prin adoptarea elementelor specifice lumii mall-urilor. După opinia lui Farell, „mall-urile din zilele noastre sunt produsul finit al unui gen de utopism american deoarece centrele comerciale oferă promisiuni utopice de pace, abundenţă şi socializare.” Totodată, oglinzile din mall-uri reprezintă o formă comercială a conştiinţei de sine, ele concurând la apariţia unui tip de schizofrenie psihică din cauză că oamenii se pot distanţa de ei înşişi în oglindă şi se pot privi ca şi cum ar fi priviţi de alte persoane. Pentru o perioadă scurtă de timp, atunci când încercăm diferite haine si identităţi, devenim o imagine pentru noi înşine şi suntem absorbiţi de propria imagine.
Este foarte dificil să generalizăm în legătură cu specificul societăţii americane dat fiind faptul că America este o ţară alcătuită din multe rase, culturi şi tradiţii. Pe deasupra, unii autori şi-au pus problema dacă narcisismul poate fi privit ca un fenomen cultural, afirmând că este incorect ca un termen folosit în diagonsticarea clinică să fie transformat într-o judecată morală. Totuşi, există un consens asupra ideii că teoria narcisismului poate fi un instrument folositor atunci când este însoţită de o analiză filozofică a societăţii deoarece discursul filozofic este cel care susţine judecata morală a unei culturi.
În ciuda multor critici ce pot fi aduse împotriva etichetării culturii americane ca o cultură narcisistă, unidimensională, dacă luăm în calcul succesul enorm pe care „Cultura narcisismului” şi „Omul unidimensional” l-au avut la public, se pare că ambele cărţi au atins o coardă sensibilă multor americani. Doar acest amănunt arată că teoriile propuse de Lasch şi Marcuse au, sau cel puţin au avut, o anumită relevanţă pentru societatea americană, şi nu numai pentru ea. În acest context, trebuie să subliniem din nou faptul că Marcuse nu se referă exclusiv la Statele Unite în cartea lui, deşi analiza pe care o face, fără îndoială, are în vedere, în principal, civilizaţia americană, acolo efectuându-şi cercetările. Modul în care anumite generaţii de oameni se comportă se poate schimba, iar unele aspecte subliniate de Lasch şi Marcuse ar putea să nu mai fie valabile astăzi aşa cum erau în anii 1970. Totuşi, anumite experienţe prind rădăcini şi se dezvoltă, producând schimbări majore în spiritul oamenilor.
În ceea ce priveşte trăsăturile universale ale caracterului american, la urma-urmei, rămâne ca indivizii din alte ţări să determine gradul în care ele îi reprezintă. Cu toate acestea, în epoca comunicaţiilor rapide şi a globalizării este foarte posibil ca tiparele naţionale de comportament să devină internaţionale şi, datorită faptului că influenţa se transmite, de obicei, de cei puternici către cei mai slabi, tiparele societăţii americane au şanse mai mari de a fi adoptate de către comunitatea internaţională decât modelele altor state.
