În 2007, imediat după anunţul intempestiv al unificării PD cu puciştii liberali, Mircea Cărtărescu scria:
Vă amintiţi cum, şi mai devreme, un personaj al lui Caragiale, nemulţumit de democraţia din vremea sa, cerea „o tiranie ca-n Rusia“? Mă-ntreb dacă nu cumva, prin crearea unui mare partid în subordinea preşedintelui şi prin tendinţele acestuia de apelare directă la popor, se creează premisele unei guvernări autoritare în timpul celui de-al doilea mandat (prezumtiv) al preşedintelui Băsescu.
Uniunea PSD-PD este cea de-a treia încercare a lui Traian Băsescu de creare a unei mişcări care să-i susţină cel de-al doilea mandat prezidenţial. Prima a fost spargerea PNL şi crearea “marelui partid de dreapta”. A urmat apoi, în urma constatării impotenţei politice a noului vehicul, tentativa de agregare a unei platforme civice, transpartinice, din nou soldată cu un eşec. Aceasta este, deci, cea de-a treia tentativă, pe care unii o numesc “refacerea FSN” dar în realitate este vorba de o coagulare a “baronilor locali”.
Alianţa PSD-PD nu are nimic de a face cu fostul FSN. Acolo exista un liant ideologic – socialismul cu faţă umană – şi unul emoţional – dragostea sinceră faţă de Ion Iliescu. Aici, nu există decât unul singur: dragostea pentru putere, ceea ce îl face pe de-o parte mai puternic pe moment, dar şi mult mai instabil.
Da, din punct de vedere al viziunii despre lume şi viaţă, PD şi PSD au mai multe în comun, printre care aş aminti un stat cât mai puternic, o dorinţă reală de descentralizare extremă pentru întărirea feudală a baronilor locali, o imagine proastă despre mediul de afaceri văzut ca o vacă de muls prin taxe, impozite şi birocratizare, lipsa oricărei preocupări faţă de dreptul la proprietate. Sunt elemente comune care pot constitui bazele unui proiect politic comun, de tip conservator. Astfel, tradiţionala împărţire stânga-dreapta migrează către una de tip conservatori/liberali.
Noua platformă are toate şansele ca, pe termen mediu să se coaguleze într-un singur partid – partidul “baronilor locali” -, mai ales că sferele de influenţă sunt relativ bine împărţite astfel încât să nu se calce pe picioare iar descentralizarea le va creşte puterea. Votul uninominal a favorizat împărţirea colegiilor astfel încât să existe loc pentru toată lumea, partidele ferindu-se să-şi deranjeze competitorii.
În momentul acesta, practic nici nu mai contează cine pe cine “înghite”, PSD pe PD sau PD pe PSD. Baronii locali au acceptat suzeranitatea lui Traian Băsescu în schimbul împărţirii rezonabile a caşcavalului. Pentru baronii PD, modelul PSD este unul foarte interesant şi în mod cert de aici vor începe problemele pentru Traian Băsescu. Mai devreme sau mai târziu şi ei vor prefera un preşedinte “diplomat”, unuia care le dictează şi de câte ori să se ducă la toaletă. Pentru PD, maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece. S-a dovedit iată că abordarea conflictuală duce la eşuări în penibil.
De aceea, mutarea preşedintelui este atât ilogică, cât şi fundamental eronată şi se ridică, plauzibil, întrebarea dacă nu cumva alianţa i-a fost impusă. Practic, el acceptă puterea baronilor locali şi se pune la dispoziţia lor. Tehnic vorbind, nominalizarea lui Stolojan poate fi interpretată şi ca o măsură de precauţie, o încercare de păstrare a controlului asupra guvernului, Stolojan fiind o persoană fără prea mare autoritate în PD, cu atât mai puţin asupra PSD.
Numai că acest control este valabil atâta timp cât Traian Băsescu este la Cotroceni, or, în momentul de faţă, Traian Băsescu nu are nici o asigurare că va mai fi reales sau că cineva îl va mai ajuta în campanie. Ideea “votaţi-mă, ca să-i ţin în frâu” pare seducătoare, mai ales dacă pulimea va fi servită cu capetele unor “moţoci” – Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Paul Păcuraru, Remeş – semn că “justiţia funcţionează şi anticorupţia nu a murit”, însă este destul de dificil de estimat dacă “vasalii” vor avea vreun interes să mai sprijine pe mai departe un preşedinte instabil, puternic şi greu de controlat.
Ideea că cele două partide se urăsc este, desigur, o prostie. Asta nu înseamnă că noua alianţă nu naşte nemulţumiri puternice în cele două partide. În momentul acesta, nemulţumiţii par lipsiţi de orice şansă, cei din PSD fiind grupaţi în jurul lui Iliescu şi nu au prea multe alternative, dat fiind vârsta înaintată a “bunicuţei”, iar cei din PD neavând încă un element coagulant. Profit de ocazie pentru a aminti că sunt printre puţinii care susţin de multă vreme că Ion Iliescu nu mai are nici o influenţă reală în PSD (la fel ca şi Patriciu în PNL), “influenţele” lor fiind mai degrabă folclor decât realitate, situaţia actuală dovedind-o din plin.
După configurarea guvernului şi stabilirea sferelor de influenţă, vom asista treptat la o întărire a baronilor locali (întâi cei din PSD). Nu sunt încă foarte convins că Mircea Geoană va fi dat la o parte din fruntea partidului, deoarece el le serveşte mult mai bine interesele, fiind un lider slab, în vreme ce o personalitate puternică precum Mitrea le poate crea probleme dacă va decide să aibă o altă agendă. De asemenea, nu este exclus ca acesta din urmă să devină candidatul PSD la alegerile prezidenţiale, cu şanse destul de bune împotriva lui Băsescu. Cu un Crin Antonescu candidând din partea PNL, fără rival la electoratul de dreapta, şansele ca actualul preşedinte să mai intre în turul doi sunt minime.
După ieşirea lui Băsescu din scenă va avea loc concentrarea “baronilor locali” şi construirea adevăratului Partid Conservator (social-democrat-liberal-creştin-democrat), iar în jurul lui Ion Iliescu se va coagula o facţiune socialistă (atât din PSD, cât şi din PD) care îşi va găsi un lider dintre cei nemulţumiţi de actuala situaţie sau “independentul” Sorin Oprescu cu şanse de a deveni partidul “balama”.
Nu cred că PNL va pierde prea mult, întrucât eventualii dezertori nu ar avea unde să se ducă, nimeni nefiind interesat să-i primească atâta vreme cât noua construcţie deţine 70%, după cum se vede şi din tentativele de eliminare a maghiarilor de la guvernare. În plus, liberalii vor prelua o parte din electoratul PD. Nu-mi este clar dacă va rămâne Călin Popescu Tăriceanu preşedinte sau nu şi practic nici nu contează.
Impunerea lui Theodor Stolojan a fost practic ultimul gest de autoritate a lui Traian Băsescu, un gest pe de-o parte de imagine (deja Realitatea TV a dat-o în telenovelă combinând momentul lacrimilor din 2004 cu nominalizarea de azi), dorindu-se inducerea ideii că preşedintele îşi ţine cuvântul, pe de altă parte un gest politic având ca scop ridicarea mizei în discuţiile cu PSD-ul care tocmai anunţase că vrea împărţirea mandatului în două, dimpreună cu atacurile directe la Adrian Năstase, Dan Voiculescu şi, azi, Miron Mitrea, (bănuiesc că nu-şi închipuie cineva că vrednicia DNA din zilele acestea e întâmplătoare) şi arată care vor fi armele lui Traian Băsescu pentru menţinerea autorităţii sale. Mă îndoiesc însă că, pe măsură ce alegerile prezidenţiale se vor apropia, DNA va mai răspunde atât de prompt la (anumite) comenzi iar în acel moment lui Traian Băsescu să i se prezinte nota de plată pentru “consumaţie”.
În momentul de faţă, adversarii săi sunt pe cale să devină mult mai puternici în vreme ce poziţia sa se şubrezeşte pe zi ce trece, fără ca preşedintele să poată face ceva. Pe de-o parte, acceptarea guvernului PD-PSD îi rupe o parte din electoratul său (şi al democraţilor), pe de altă parte, prin instalarea PD-ului la putere aceştia ajung cu sacii în căruţă (cum Stolojan va fi un premier slab, democraţii vor trebui să se descurce oricum pe cont propriu). Sunt convins că Traian Băsescu îşi păstrează unele atu-uri pentru convingerea celor două partide, rămâne de văzut dacă ele îşi vor dovedi eficienţa, ceea ce eu mă îndoiesc.
În momentul de faţă, deşi avem o coaliţie guvernamentală de 70%, şi un preşedinte-jucător, o „tiranie ca-n Rusia” este departe. Coaliţia de guvernare este încă prea slabă şi nearticulată, iar preşedintele-jucător şi-a dezamăgit o bună parte din electorat şi pe măsură ce i se apropie finalul de mandat poziţia sa devine din ce în ce mai fragilă.