2009 este anul în care alegem europarlamentarii, preşedintele, dar şi guvernatorul BNR. Creşterea euro din ultima vreme este prilej pentru media de a ataca Banca Naţională şi în special pe Mugur Isărescu. Două decenii în fruntea uneia dintre instituţiile cele mai importante în stat reprezintă în mod categoric un prilej de bilanţ în care cursul de schimb reprezintă unul dintre parametrii importanţi.
La începutul mandatului său, Adrian Năstase ofta că “din păcate” nu avem altă soluţie mai bună la BNR. Tocmai din acest motiv Florin Georgescu este din 2004 prim-viceguvernator şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al BNR, iar acum este singurul capabil să-i sufle poziţia. Mandatul acesta este foarte important, pregătind trecerea la euro sau cel puţin participarea la ERM II.
În acest context evoluţia cursului de schimb capătă valenţe deosebite atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Nu se poate sacrifica economia naţională astăzi pentru a porni cu dreptul în 2014, este necesară pregătirea temeinică din vreme. Primii paşi s-au făcut în 2005: denominarea şi liberalizarea contului de capital. Mugur Isărescu preciza încă de atunci importanţa cursului de schimb la care se face conversia la euro. Subiectul este astăzi mai actual ca niciodată.
Evoluţia euro trebuie privită în ansamblu, nu doar pe termen scurt. Sigur că dacă te raportezi, precum mulţi analişti de doi lei, strict la minimul şi maximul din ultimele 18 luni, o variaţie de 38% este imensă. Dar cine sunt cei care ţipă ca din gură de şarpe? Cu sau fără lecitină, este important să ne amintim că sunt aproximativ aceleaşi personaje care acuzau înainte de alegerile din 2004 că euro este menţinut artificial la 4,0-4,1 lei, iar o valoare reală ar fi undeva la 3,6-3,7 lei. După 4 ani cursul monedei unice europene s-a întors de unde a plecat, deşi multe lucruri s-au schimbat de atunci. Cursul de schimb este influenţat şi influenţează mulţi factori/ indicatori economici, fiind format până la urmă ca o expresie a cererii şi ofertei. Să analizăm pe rând ce s-a întâmplat.
Haosul
1990 a prins România descoperită din multe puncte de vedere, dar lipsa specialiştilor în economia de piaţă şi-a pus amprenta pe soarta ţării ani mulţi ani la rând. La BNR nu era nimeni pregătit să reglementeze şi să autorizeze piaţa bancară, să coreleze, să auditeze sau să transmită semnale în piaţă.
Mugur Isărescu a venit guvernator la BNR datorită experienţei căpătate în cele două decenii cât a lucrat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială din Bucureşti, în 1989 obţinând doctoratul în economie cu teza „Politici ale ratelor de schimb”. O mare inspiraţie s-a dovedit a fi atragerea de partea sa a unui bun economist (şi bun ziarist!) – consilierul Adrian Vasilescu.
Au fost ani de pionierat, s-a profitat la maxim şi s-au dat tunuri grele cu dobânzi de ţ ori sub inflaţie, a intervenit politicul, schimbările politice, hoţia şi nepriceperea, totul culminând cu falimentul Bancorex.
Deşi se spune că BNR este răspunzătoare pentru multe dintre falimentele bancare, responsabilitatea reală este doar faţă de falimentarea Bancorexului. În primul rând pentru că nu ai voie să laşi să pice o asemenea bancă, reamintesc că ratingul Bancorex era superior celui de ţară, fără să interveni legal şi să o creditezi corect, lăsând-o pradă împrumuturilor de pe piaţa interbancară cu dobânzi care atinseseră în acel an de greaţă, pardon graţie!, o medie de 265% conform raportului BNR pe anul 1999. În al doilea rând, BNR nu a fost prezentă la nici o AGA sau CA, lăsând deciziile pe mâna FPS-ului obişnuit să închidă fabrici la cererea Fondului Monetar Internaţional şi/sau a Băncii Mondiale. Reamintesc că acţionarul principal, FPS, a refuzat majorarea capitalului social cu 240 milioane USD în ciuda unei hotărâri AGA din august 1998.
Mugur Isărescu a evitat de fiecare dată să se situeze pe o poziţie antagonistă faţă de cea a executivului. Pentru mulţi aceasta este doar o viziune îngustă prin care îşi apăra poziţia. Funcţia de guvernator presupune sprijinirea economiei naţionale şi găsirea unui echilibru – cu atât mai mult în România, unde instabilitatea politicilor la nivel de Minister de Finanţe a bătut toate recordurile.
Agonie
Atribuţiile BNR sunt legate de cele ale Ministerului de Finanţe. Fiecare are la îndemână instrumente prin care poate regla mecanismele economiei de piaţă, aşa cum se întâmplă peste tot în lume. Guvernatorul Isărescu a încercat să aibă o colaborare bună cu toţi miniştrii de finanţe, în general cu toţi cei care s-au aflat la putere, fiind printre primii care a înţeles că altfel nu se poate.
Binenţeles că putem discuta şi despre interesul personal de a fi reales de fiecare majoritate parlamentară, dar privind pragmatic acestea sunt lucruri absolut fireşti cel puţin atâta vreme cât compromisurile nu aduc prejudicii.
Cred că Mugur Isărescu a comis un singur compromis greşit: dolarizarea economiei naţionale la începutul guvernării cederiste. Să ne amintim de ieşirea pe sticlă a lui Isărescu împreună cu Ciorbea şi Ciumara şi anunţul monstruos că toate preţurile de referinţă se vor raporta la USD, apoi toţi au fost părtaşi la ascultarea oarbă a “indicaţiilor preţioase” de la FMI. După toate nenorocirile – de la închiderea Comtim până la lichidarea Bancorex –, Isărescu a fost primul care s-a lămurit de impotenţa FMI, a tras cncluziile necesare, iar apoi a fost printre cei care au corectat erorile.
Mai mult, postura de prim-ministru i-a permis să vadă lucrurile mult mai clar. Nu doar că a reuşit creştere economică, dar a şi pornit megaproiecte privind viitorul ţării, inclusiv legate de aderarea la Uniunea Europeană. Evoluţia deficitului bugetar a fost calmată cu măsuri care puneau accent pe impozitele indirecte şi lărgirea bazei de impozitare (cât mai puţin de la cât mai mulţi). Toţi surâdem când ne amintim de taxa pe scaunele din localuri pe care a introdus-o Remeş. Era o măsură disperată, dar necesară.
Mugur Isărescu a revenit la BNR şi, o dată cu instalarea ministrului Tănăsescu la Finanţe, a început o colaborare excelentă între cei doi, de fapt singura perioadă în care cele două instituţii au colaborat constructiv. Evoluţia indicatorilor macroeconomici din acea perioadă stă mărturie în acest sens.
… şi extaz
Cursul de schimb euro/leu s-a dublat în timpul guvernării Năstase, fiind folosit ca instrument de subvenţie a exporturilor, acestea revenind la nivelul de dinainte de 1990 abia în august 2004. Creşterea economică, diminuarea inflaţiei, creşterea aportului de bani trimişi de românii care lucrează în straăinătate au condus la întărirea leului.
BNR începe să intervină tot mai rar, de la o rată medie lunară de 11 intervenţii la doar 6 în 2004, mărindu-şi totodată şi rezervele. Dobânzile (s)cad, creditele încep să ia amploare, imobiliarele explodează, în doar 5 ani preţul apartamentelor comuniste creşte de peste 10 ori; achiziţiile de autoturisme cresc progresiv, leasingul cunoaşte creşteri anuale de sute de procente; bunurile de folosinţă îndelungată sunt achiziţionate uşor, băncile acordă credite de consum într-o veselie, apar şi societăţile nebancare care acordă deja celebrele credite “doar cu buletinul”.
Creditarea prinde aripi, Mugur Isărescu atrage atenţia repetat asupra creditării în valută şi încurajează împrumuturile în lei coborând rata dobânzii de politică monetară din ce în ce mai abrupt: ian. 2004 – 21,25%, ian. 2005 – 16,50%, apr. 2005 – 12,50%, aug. 2005 – 8,5%, cu un minim istoric de 7% în vara lui 2007. Scăderile dobânzii erau mai mari decât prognozau analiştii bancari, gradul de îndatorare este privit cu îngăduinţă, astfel creşterea creditării atât pentru producător, cât şi pentru consumator contribuind la creşterea producţiei.
Teoretic. Pentru că practic BNR nu mai putea strânge şurubul decât prin intermediul unui singur instrument: rezervele minime obligatorii. Piaţa imobiliară atinge cote ridicate, românii se împrumută ipotecar aproape exclusiv în valută (dar şi la celelalte tipuri de credite).
O paranteză. Guvernatorul Isărescu a ieşit de multe ori la rampă încurajând populaţia să se împrumute în lei, nu în euro. Metehnele poporului român le ştim toţi, ca urmare trendul a continuat, iar în vara lui 2007 era o veritabilă veselie: bani gârlă, curs mic, grad de îndatorare permisibil şi un optimist exacerbat de aderarea la U.E., de trendul favorabil al indicatorilor macroeconomici şi, nu în ultimul rând, de creşterea nivelului de trai.
O creştere bazată pe împrumut, o creştere bazată pe import. Totul se plăteşte în viaţă. Eugen Ovidiu Chirovici compara recent situaţia cu cea din perioada 1968-1977. Iluzii şi deziluzii.
Iluzia cea mare
În toamna lui 2007, o dată cu debutul crizei financiare în SUA, devine tot mai clar că totul ar fi OK dacă nu s-ar sprijini pe o bază iluzorie. Care este iluzia cea mare?
Apar două teorii: riscul deficitului extern, respectiv riscul supraîncălzirii economiei. Conform legilor lui Murphy – probabil un român care a emigrat în SUA – majoritatea îmbrăţişează cea de-a doua variantă cu consecvenţă demnă de o cauză mai bună.
Mugur Isărescu îşi ia şi el aceeaşi ţeapă – şi noi, o dată cu el! –, susţinând această teorie până în ultimul moment. Pentru exemplificare, a se vedea declaraţiile din data de 17 septembrie 2008.
Ministrul Vosganian îşi demonstrează crasa incompetenţă şi, deşi riscurile crizei erau de natură internă, reuşeşte să toarne picătura care umple paharul: liber la pomeni electorale. Deşi beneficiam de rezultatele creşterii economice de 9 ani consecutivi, din care circa 8% în 2008, Varujan Vosganian reuşeşte să consume mai mult decât a produs, deşi investiţiile în infrastructură au bătut pasul pe loc. Se împrumută tot mai des prin emiterea de titluri de stat, scuza fiind atragerea surplusului de bani de pe piaţă!
Criza este internă
Vara 2008 este la fel de relaxată pentru români ca şi cea din urmă cu un an. Globalizarea crizei şi scumpirea costului de creditare forţează BNR să anunţe schimbarea normelor de creditare de la 1 octombrie. Împrumuturile ipotecare sunt în criză totală: supraîndatorarea, evaluarea imobiliarelor, scumpirea creditului în euro, la care se adaugă un curs care, dacă o ia la vale, potenţează efectele negative ale acestor factori.
Toamna 2008 demonstrează că, dacă România va trece printr-o criză, aceasta va fi una internă. Nici o legătură cu criza financiară internaţională. Vosganian nu înţelege nimic. România nu este în pericol de a avea o criză de lichiditate pe euro, ci pe lei. Vosganian nu pricepe. Apare bomba creşterii salariilor profesorilor cu 50%. Abia când Tăriceanu vede impactul şi, conştientizând ce precedent se creează, sare în sus, Vosganian se sperie, dar tot nu înţelege nimic. Isărescu iese la rampă explicând ca pentru proşti. Vosganian pricepe sau cel puţin mimează bine.
Prea târziu. Deficitul bugetar este ascuns sub preş, deh, vin alegerile!, deficitul balanţei de plăţi este uriaş (mai mult decât dublu faţă de 2005), inflaţia tinde spre 8%, prognoza pe termen mediu a Comisiei Naţionale de Prognoză în varianta de toamnă indică clar trendul. Imediat după alegeri, preşedintele CNP Ion Ghizdeanu anunţă revizuirea prognozei în luna ianuarie, când vor putea fi luate în calcul statisticile ultimului trimestru din 2008 şi programul de guvernare. Noua variantă apare pe 19 ianuarie şi este mult mai pesimistă. Cu un inginer la Finanţe, nici eu nu pot fi.
Din nou alegeri
2009 este din nou an electoral în două tranşe, oarecum similar cu anul trecut: în iunie şi în decembrie. Europarlamentarele vor fi o miză importantă pentru partide: atragerea fondurilor structurale. Alegerile prezidenţialele vor aduce în prim-plan 3 candidaţi de la principalele 3 partide, iar campania va fi dură până la violenţă. Alianţa guvernamentală va dura mai puţin decât precedenta, iar Băsescu va pierde al doilea mandat, PD-L fiind în cădere liberă spre sfârşitul anului.
Guvernatorul BNR va fi aici cheia, nu întâmplător declarând în septembrie 2008: “Este rolul băncii centrale ca într-un an electoral să facă ceea ce Guvernului îi este mai greu”. Era şi o scuză pentru guvernul Tăriceanu, pe care l-a ajutat şi în noiembrie 2007 când a mers în Parlament pentru a susţine proiectul de buget.
Spuneam atunci că “Mugur Isărescu a declarat într-un interviu din urmă cu 2-3 ani că este posibil să revină în politică atunci când va fi momentul. Personal, mă aşteptam ca acest moment să fie după 2014, când România va trece la euro. Acum, mă gândesc serios că este singurul candidat serios care îl poate înfrange pe cel care acum este preşedintele României doar cu numele. Ne vom lămuri în 2009.“
Băsescu a reuşit între timp să-şi scadă singur procentul din sondaje. Isărescu a câştigat un capital de simpatie prin respingerea atacului asupra leului care a avut loc în octombrie. Căderea cursului de schimb faţă de euro la 4,3 şi a dolarului la 3,3 atrage însă atacuri şi, mai ales, antipatie. O ieşire onorabilă din iarnă îi poate readuce popularitate şi câştigarea alegerilor. La BNR sau la Preşedinţie?
