Aflat în vizită în Statele Unite, în 2003, preşedintele Vladimir Putin a profitat de ocazie şi s-a întâlnit pentru un dialog cu studenţii de la Universitatea Columbia. Încă de la începutul discuţiei, liderul de la acea vreme al Rusiei a ţinut să precizeze, pornind de la constatarea că, printre disciplinele care se studiază acolo, se află şi sovietologia, că această ştiinţă nu ar mai trebui să figureze în programa universitară deoarece obiectul ei de studiu – Uniunea Sovietică – a dispărut. Remarca preşedintelui rus poate fi interpretată şi ca o invitaţie adresată studenţilor, oamenilor politici şi, în general, societăţii americane de a renunţa la stereotipurile despre fenomenul rus, prezente încă – atunci şi acum – în mentalul colectiv american.
O politică externă constantă
Rememorarea acestui moment ne-a fost prilejuită de lectura cărţii cunoscutului specialist american în probleme ruseşti din cadrul reputatului think tank Council on Foreign Relation, Jeffrey Mankoff – Russian Foreign Policy. The Return of Great Power Politics, CFR Book, Rowman&Littlefield Publishers, 2009, 368 p. –, de recenta întâlnire din aprilie 2009, de la Londra, dintre Barak Obama şi Dmitri Medvedev, precum şi de preconizata vizită la nivel înalt, din iulie a.c., a liderului american la Moscova.
După destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, relaţiile ruso-americane au avut o evoluţie sinuoasă, momentele de cooperare alternând cu cele de confruntare – fie vorba între noi – mai mult verbală. Retorica belicoasă, promovată în diverse momente de către reprezentanţii celor două ţări a hrănit – şi continuă să o facă şi în prezent – atât rusofobia americană, cât şi antiamericanismul rusesc. Pornind de la premisa că liderii celor două ţări ar fi călăuziţi de cele mai bune intenţii în „dezgheţarea” relaţiei bilaterale, le-ar fi foarte greu să şteargă din mentalul colectiv american/rus cei aproape 50 de ani de confruntare din perioada Războiului Rece sau evenimente precum bombardamentele americane asupra Belgradului, din 1999, războiul ruso-georgian din 2008 sau cooperarea dintre Rusia şi Iran. Cu alte cuvinte, pentru ambele părţi este necesară depăşirea stereotipurilor, prezente încă în modul de abordare al acestei relaţii bilaterale. Pentru ca relaţiile ruso-americane să intre pe făgaşul normalizării este necesar – cum foarte bine remarca Jeffrey Mankoff – să se „explice de ce aceste conflicte reale din ultimii ani nu reprezintă un obstacol pentru normalizarea relaţiilor cu Rusia” (p. 12).
Teza de bază a tânărului cercetător american este aceea că a vorbi despre „o agresivitate specială” din partea Rusiei, în perioada când la conducerea acesteia s-a aflat Vladimir Putin, nu este corect, din mai multe motive: a) pentru că politica externă rusă din perioada 2000-2008 a urmat o linie, stabilită încă din anii 1990; b) şi pentru că, în pofida serioaselor conflicte dintre Rusia şi Occident/SUA, în ultimii ani Kremlinul nu şi-a elaborat politica externă pornind de la ideea de confruntare şi comportament agresiv. După cum remarcă autorul: „Chiar atunci când acest lucru s-a petrecut, confruntarea a fost, mai degrabă, un mijloc de apărare a intereselor ruseşti, în momentul în care ele, potrivit opiniei Kremlinului, erau ameninţate de acţiunile SUA” (p. 45).
Rusia şi revenirea la vechea politică externă
Potrivit opiniei deja înrădăcinate în Occident, preluarea puterii de către Vladimir Putin, în mai 2000, a reprezentat un moment de cotitură al politicii externe ruseşti: Kremlinul a încercat să submineze prin orice mijloace „revoluţiile portocalii”, declanşate în imediata vecinătate a graniţelor sale, şi a sprijinit o serie de lideri – dictatori, în opinia analiştilor occidentali – din vecinătatea mai mult sau mai puţin apropiată a Rusiei. Însă, după cum convingător explică cercetătorul american, politica externă rusă din ultimii ani „a reprezentat punctul culminant al unui proces, început cu mai bine de 10 ani în urmă, în perioada când preşedinte era Boris Elţin” (p. 60). Într-adevăr, la acea vreme, cea mai mare parte a elitei politice ruseşti a realizat faptul că Rusia nu va putea deveni „parte a Occidentului” – din punctul de vedere al standardelor occidentale privind democraţia şi economia de piaţă – în viitorul imediat şi, din acest motiv, o adoptare a modelului de dezvoltare propus de Occident nu contribuia intereselor ţării. În momentul în care factorii de decizie ruşi şi-au dat seama de acest lucru, politica promovată de Andrei Kozîrev – poate cel mai pro-occidental dintre miniştrii de Externe ai Rusiei – a fost abandonată, iar Rusia şi-a reluat vechiul comportament în relaţiile internaţionale. Care este însă esenţa lui? Conform acestui model, Rusia se consideră unul dintre centrele de influenţă (mare putere), iar principiile de bază după care ar trebui să se ghideze în relaţiile internaţionale sunt: concurenţa dură dintre state, caracterul instabil, conjunctural, pragmatic al oricărei alianţe; păstrarea deplinei libertăţi de acţiune în problemele de politică internă. Această paradigmă după care – în opinia noastră – se guvernează factorii de decizie de la Moscova a început să se manifeste viguros o dată cu apropierea NATO de graniţele Rusiei şi a dezacordului manifestat de către Kremlin faţă de modul de în care Occidentul a decis să rezolve criza iugoslavă.
Opţiunile Occidentului
Actuala politică externă promovată de Rusia nu reprezintă altceva decât „rezultatul consensului la care a ajuns elita politică rusă în privinţa rolului pe care Rusia trebuie să-l deţină în lume” (p. 85). O realitate de care ar trebui să se ţină cont atunci când sunt analizaţi paşii făcuţi de Rusia pe arena internaţională o reprezintă faptul că majoritatea elitei politice şi militare ruse are vederi antioccidentale (mai degrabă euroasiatice). Din acest punct de vedere, declaraţiile fostului preşedinte pot fi catalogate ca moderate. Acest lucru i-a permis lui Vladimir Putin să neutralizeze opoziţia manifestată în interiorul acestei elite (Partidul Comunist, Blocul Serghei Glazev-Dmitri Rogozin etc.) şi să-şi asigure o mai mare libertate de acţiune. În plus, părăsirea scenei politice de către B. Elţin şi o parte a anturajului său – care se bucurau de o mai bună imagine în Occident –, consolidarea aşa-numitei „verticale a puterii”, explozia preţului petrolului şi dificultăţile cu care s-au confruntat Statele Unite în Irak şi Afganistan au creat condiţiile pentru punerea în practică a ideii, care s-a conturat încă din a doua jumătate a anilor 1990: redobândirea, de către Rusia, a statutului pierdut pe arena internaţională. „În perioada cât Vladimir Putin s-a aflat la conducerea ţării, Rusia nu a inaugurat un nou curs în politica externă, ci doar a acumulat forţa necesară pentru a se comporta aşa cum dorea încă din perioada Elţin” (p. 120), şi nu putem să nu fim de acord cu remarca analistului american. Cu alte cuvinte, politica externă rusă din ultimii ani este parte a reprezentărilor ideologice ale elitei ruse şi, de aceea, nu sunt de aşteptat schimbări majore ale acesteia. Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că Occidentul trebuie să „înveţe” să trateze/coopereze cu Rusia aşa cum este ea fără să se aştepte din partea acesteia la o „schimbare la faţă” peste noapte.
Cooperarea cu Rusia trebuie să plece de la următoarele premise: nici Vladimir Putin, nici Dmitri Medvedev nu doresc să se ajungă la o confruntare, ci mai degrabă la un parteneriat, ale cărui condiţii să fie stabilite de comun acord cu Moscova; absenţa de pe agenda de lucru a problemei privind stadiul democraţiei ruse, în condiţiile în care Occidentul întreţine relaţii cu o serie de state nedemocratice; renunţarea de către Occident la intenţiile sale de integrare – ideologică şi instituţională – a Rusiei (în opinia noastră, acest mod de abordare al relaţiei cu Rusia de către occidentali reprezintă o remanenţă a containment-ului din perioada Războiului Rece); renunţarea la intenţiile de a izola Rusia.
Într-o prezentare făcută lucrării mai tânărului său coleg, reputatul sovietolog John Lewis Gaddis recomanda membrilor Administraţiei Obama ca această carte „să fie citită” pentru a putea înţelege mai bine evoluţia politicii externe ruse din ultimul deceniu. Este îndemnul pe care ni-l permitem şi noi a-l adresa oamenilor noştri politici cu speranţa că lectura ei îi va ajuta să nu mai greşească în relaţia cu o ţară a cărei continuă ignorare se va dovedi a fi contraproductivă pe termen mediu şi lung. (L.C.)
