Pe fondul unei mişcări “revoluţionare” foarte diferită celei din secolul al XIX-lea, dar având în prim-plan personaje oarecum asemănătoare (cel puţin din punct de vedere al carismei) şi idei similare, America de Sud pleacă pe drumul autonomiei pe harta geopolitică a lumii.
Recent, sub coordonarea Braziliei, cei doisprezece preşedinţi ai statelor sud-americane au pus bazele unei colaborări instituţionale pe o gamă largă de domenii. Această colaborare a căpătat ulterior denumirea de integrare, iar organizarea este comparată cu cea a Uniunii Europene.
Drumul de la teorie la realitate
Pe perioada Războiului Rece, America de Sud era considerată backyardul Statelor Unite şi orice personaj politic ce urmărea să obţină cea mai înaltă funcţie în stat într-o ţară sud-americană avea nevoie de binecuvântarea Washingtonului. Alternativele nu erau deloc atrăgătoare (vezi operaţiunea Condor). Ca urmare a acestei politici, la finalul Războiului Rece existau încă un număr mare de dictaturi în America de Sud. După prăbuşirea acestora, a urmat o perioadă caracterizată de probleme de natură economică şi tulburări civile.
Totuşi, pe măsură ce lumea se îndrepta din ce în ce mai hotărât spre multipolarism, în America de Sud un val de victorii socialiste obţinte de “lideri bolivarieni” cum ar fi Nestor Kirchner în 2003 (Argentina), Luis “Lula” da Silva în 2003 (Brazilia) sau Evo Morales în 2006 (Bolivia) au pus bazele unei colaborări mai strânse ce avea ca ţel atingerea unor obiective globale şi regionale comune.
În centrul acestor eforturi s-a aflat Brazilia, statul ce aspiră la statusul de putere regională şi chiar la poziţia de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Eforturile diplomaţilor brazilieni au avut ca rezultat semnarea, în cadrul celui de-al treilea Summit Prezidenţial Sud-American (desfăşurat la Cuzco – Peru în 2004), a “Declaraţiei de la Cuzco” ce conţinea decizia statelor din America de Sud de a crea o “comunitate de naţiuni” (doar atât deocamdată) caracterizată de “o integrare a popoarelor”. Caracteristic pentru acest summit a fost faptul că atât locul de desfăşurare al summit-ului (capitala imperiului dispărut Inca), dar şi preambulul declaraţiei fac referire la trecutul glorios pe care îl împart naţiunile sud-americane. De asemenea, declaraţia face referire la obiectivele comune (vag definite) printre care cele mai importante sunt convergenţa organizaţiilor deja existente (MERCOSUR, Comunitatea Andină) şi a statelor nemembre, dar semnatare ale declaraţiei, integrarea infrastructurii, cooordonarea eforturilor diplomatice pentru a întări poziţia Americii de Sud ca actor distinct în relaţiile internţionale şi armonizarea politicilor agricole şi rurale.
Dacă la Cuzco era evocat trecutul, următoarea întâlnire (şi prima în cadrul stabilit la Cuzco) a fost organizată în 2005 la Brasil şi s-a concentrat pe viitor. Cu această ocazie au fost emise un număr de declaraţii şi un plan de acţiune. Au fost obţinute progrese şi pe plan extern prin două declaraţii ce puneau bazele colaborării cu Uniunea Africană şi Ţările Arabe, iar în ceea ce priveşte obiectivele menţionate la Cuzco acestea au fost detaliate şi extinse. Printre obiectivele noi, notabile sunt eliminarea vizelor şi libera circulaţie, menţionarea apei potabile ca resursă strategică, crearea unei agende culturale sud-americane şi prioritizarea sectorului energetic în procesul de integrare al infrastructurii.
Cea de-a treia întâlnire, ce a avut loc la Cochabamba la finalul anului 2006, a avut rolul de a ordona şi structura progresul obţinut până la acel moment. Astfel, prima parte defineşte contextul mondial în care are loc integrarea pe care o defineşte ca un pas în crearea unei lumi “multipolară, echilibrată” şi “cinstită”. Sunt separate principiile şi obiectivele “integrării sud-americane”. Principiile se remarcă prin accentual pus pe suveranitatea naţională şi principiul “armoniei cu natura”. La obiectivele deja existente se mai adaugă crearea unui cetăţenii sud-americane şi coperarea în domeniul apărării. Importantă este şi folosirea termenului “uniune”. Urmează întâlnirea din 2007 (insula Margarita) de sub preşedinţia Venezuelei unde s-a hotărât redactarea unui proiect de tratat constitutiv, iar la 23 iulie 2008 în timpul preşedinţiei braziliene a fost semnat la Brasil Tratatul Constitutiv al Uniunii Naţiunilor Sud-Americane (UNASUR).
Structura
Conform tratatului constitutiv, UNASUR are personalitate juridică şi îşi va defăşura activitatea prin intermediul consiliului şefilor de stat şi de guvern ce se întâlneşte anual (CCCEG), al consiliului miniştrilor de externe (CMMRE) ce se întâlnesc bianual, al consiliului reprezentanţilor (CDD) ce se întâlnesc o dată la două luni sau de câte ori este necesar şi al secretariatului permanent. Consiliul şefilor de stat şi de guvern stabileşte liniile generale ale politicilor uniunii şi priorităţile. Acestea pot fi stabilite în consiliu şi la recomandarea CMMRE sau a oricărui consiliu de miniştri convocat (CCCEG poate convoca întâlniri la nivel ministerial). Desigur există o preşedinţie rotativă care propune agenda pentru anul în curs, prezidează şedinţele CCEG şi reprezintă pe plan extern uniunea cu acordul celorlalte state membre şi organisme UNASUR.
CMMRE are atribuţii ce se referă la pregătirea întâlnirilor CCCEG şi implementarea deciziilor acestora (prin adoptarea de rezoluţii). La acestea se adaugă aprobarea agendei anuale şi a bugetului şi capacitatea de a înfiinţa grupuri de lucru pe domeniile de interes.
CDD este format din câte un reprezentant acreditat al fiecărui stat-membru. Pregăteşte întrunirile CMMRE şi se ocupă de implementarea corectă a rezoluţilor date de acesta. Astfel CDD este responsabil de relaţiile uniunii cu organizaţiile regionale şi statele membre. CDD mai propune bugetul anual şi poate înfiinţa grupuri de lucru.
Secretarianul este condus de un secretar general, ales de CCCEG, veghează la buna funcţionare a organismelor UNASUR prin mijloace specifice inclusiv elaborarea proiectului de buget (ce va fi înaintat către CDD) şi emiterea unui raport anual referiror la activităţile uniunii şi rapoarte tematice. Poate participa prin intermediul secretarului general la întâlnirile celorlalte organe ale uniunii.
După cum se poate observa, numărul organelor definite de tratatul fondator este mic, dar există deja întâlniri la nivel de miniştri ai energiei, apărării şi infrastructurii cu grupurile de lucru aferente. Acestea vor fi integrate în organizaţie o dată cu ratificarea tratatului constitutiv şi, având în vedere obiectivele, vor fi urmate de mult mai multe. A fost creată până şi o “Bancă a Sudului” ce ar oferi o alternativă la mecanismele financiare internaţionale.
Deşi toate deciziile UNASUR se iau prin consens, orice stat-membru se poate abţine de la a participa la o politică adoptată pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată. Tratatul fondator menţionează şi crearea unui parlament al cărui rol urmează a fi stabilit la următoarea întâlnire a şefilor de stat şi guvern (ce va avea loc probabil spre finalul anului 2009).
Nu vă lăsaţi păcăliţi de denumirea UNASUR, tratatul constitutiv permite şi extinderea, care este, totuşi, limitată la America Latină şi Caraibe. Totodată statele se pot retrage din uniune.
O nouă UE?
Dacă vă puteţi imagina Uniunea Europeană fără Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie (CEJ), atunci da. Deşi CDD are atribuţii (şi componenţă) similare cu ale Comisiei Europene, este totuşi subordonată CMMRE, or, o Comisie Europeană subordonată GAERC nu mai este Comisie, este un fel de COREPER cu atribuţii extinse. Mai mult CDD nu se bucură de nici un drept de iniţiativă. Despre un organ asemănător cu CEJ nici nu poate fi vorba şi nici nu şi-ar avea rostul din moment ce ţările nu sunt obligate să se supună deciziilor luate. Organizarea este mai degrabă asemănătoare cu NATO, fără o dimensiune de apărare comună, dar având competenţe într-un număr de domenii asemănător cu UE. Numărul mic de instituţii permanente mai permite şi evitatea birocraţiei excesive şi a costurilor aferente. Cel mai probabil, dacă va fi nevoie, de domeniile comunitare sud-americane se vor ocupa grupuri de lucru permanente.
Modelul este interesant ca alternativă la modelul european, încercând să atingă un înalt nivel de integrare fără a sacrifica din suveranitate. Liderii sud-americani, ce-i drept, au avut avantajul de a învăţa de la modelul european (şi nu numai), sărind peste etape ale integrării şi evitând dimensiuni ce au creat probleme.
Perspective
Tratatul constituţional al UNASUR ar trebui să intre în vigoare după ce este ratificat de 9 dintre cele 12 state-membre, dar până acum, în ciuda speranţelor de ratificare până în aprilie anul curent, nu a fost ratificat decât de trei state: Bolivia, Venezuela şi Ecuador (statul depozitar, unde ar fi localizat secretariatul). Ratificarea ar putea dura cel puţin încă un an. Chiar şi aşa majoritatea instituţiilor există deja şi funcţionează în afara cadrului UNASUR. Practic numai CDD lipseşte. După cum am specificat anterior, au fost create deja întruniri ale miniştrilor (în afara unui cadru instituţional) şi grupuri de lucu în anumite domenii (energie, infrastructură, securitate) şi, în ciuda fricţiunilor dintre unele state membre (mai ales în nord între Venezuela, Ecuador şi Columbia), au existat momente de unitate cum ar fi declaraţia de la La Moneda (locul adoptării putând fi interpretat ca o paralelă între ce s-a întâmplat în Chile, în 1973, şi Bolivia, statul la care se referă) sau declaraţia de la Santiago (ce critica o directivă UE referitoare la imigranţi).
Marile puteri nu au avut încă o reacţie clară la procesul de integrare. UE şi SUA au rămas neutre, iar interesele (limitate încă) ale Federaţiei Ruse şi ale Chinei nu sunt afectate de noua uniune. Totuşi este aproape imposibil să nu existe fricţiuni mai ales cu SUA. Un exemplu – extinderea ce ar oferi o alternativă pentru Cuba al cărei viitor este încă incert.
Concluzii
Procesul de integrare a început şi evoluează rapid, dar numai la nivel conceptual. Anual apar noi domenii de cooperare, dar evoluţiile în cele deja existente sunt lente. Chiar dacă compromisurile necesare pentru adoptatea tratatului constituţional al UNASUR sunt considerabile, şi rezultatele sunt pe măsură. La momentul ratificării ar deveni cel mai mare producător şi exportator de mâncare din lume şi ar deţine resurse energetice considerabile, două atuuri ce oferă UNASUR potenţialul de a deveni un actor strategic pe glob.