Home » Idei contemporane » Necesitatea patriotismului într-o lume globalizată

Necesitatea patriotismului într-o lume globalizată

O dată ce ai pus ca izvor al modernităţii conceptul de libertate, evoluţia acesteia a mers în cascade. Dezvoltarea drepturilor civile a presupus decuplarea unui anumit tip de determinism de capacitatea indivizilor (luaţi singular sau colectiv).

Meritocraţia presupune, aşa­dar, concentrarea evaluării nu pe clasa, rasa, genul, reli­gia sau naţionalitatea indivizilor, ci pe capacitatea acestora de a reuşi în societate. Globalizarea promite astfel înlăturarea ultimelor bariere geo-socio-culturale care condiţionează libertatea umană. Poţi lucra oriunde şi profesa aproape orice meserie fără a mai fi le­gat de prejudecăţile tradiţionale, naţiu­nea ori cultura în care te-ai născut şi format, limba în care ai fost educat ş.a.m.d. Expresia de “self made man” es­te dusă astfel până la ultimele sale consecinţe şi promite posibilitatea ca fiecare dintre noi să se reclădească sau reinventeze, voinţa fiindu-i singura gra­niţă. Într-un asemenea curent de opi­nie a face apologia localului sau naţio­­nalului poate părea învechită, dacă nu chiar reacţionară, dacă discu­tăm cu un adept intransigent al globa­lizării.
Globalizarea a accelerat modali­tă­ţile de socializare a speciei umane. Posibilitatea de a fi împreună cu orice conjunctură, de a cunoaşte mai mulţi oameni decât oricând, de a călatori şi a te dezvolta reprezintă un pachet de privi­legii greu de ignorat.
Dar, ca orice promisiune, dacă este afirmată necondiţionat şi nu-şi rezervă frâna falsificaţionismului, devine o uto­pie. Iar orice utopie provine dintr-o oligo­topie – de la încercarea de a extrapola o experienţă redusă la nivelul întregului spaţiu. Dacă unii au reuşit, oricine poate reuşi. Nu aici se rezumă cartea de vizită a oricărei promisiuni?
Să luăm ca exemplu Uniunea Euro­peană şi comunitatea euro-atlantică.
Unificarea europeană şi matu­riza­rea comunităţii euro-atalntice au adus abolirea balanţei de putere şi creş­te­rea prosperităţii fără precedent în spa­ţiul civilizaţiei occidentale. Cu toate imperfecţiunile inerente oricărei clădiri umane, comunitatea euro-atlantică (luată ca model de amalagamare supra­na­ţională) pare să aducă bene­ficii superioare costurilor. Încercarea de a-i prolifera exemplul pare semnul unei gândiri mature şi realiste. Şi totu­şi, adepţii radicali ai globalizării, fie în ceea ce priveşte supremaţia pieţei sau slăbirea suveranităţii statale, uită că orice vis măreţ se opreşte pe undeva pe drum. Alături de ramura de măslin şi de electrocasnice, globalizarea a pro­dus în nenumărate locuri nu accen­tuarea clasei de mijloc, ci prole­tariza­rea şi pauperizarea comunităţilor; lipsa de respect faţă de mediu; inducerea unei filozofii consumeriste care distruge tradiţiile şi îi încurajează omului dorinţele succesive şi nelimi­tate. Spuse fiind cele de mai sus, apologia localismului şi chiar a patrio­tismului nu mai pare atât de rău-venită. În rândurile de mai jos voi încer­ca sa prezint o serie de argumente în favoarea lor.
Pentru un patriotism ştiinţific?!
Subtitlul de mai sus pare să creeze impresia abdicării spiritului ştiinţific în favoarea fundamentalismului ideolo­gic. Iar secolul al XX-lea a cunoscut deja prea multe deturnări ale ştiinţei pentru a justifica actele cele mai abominabile. Pentru a scăpa de prejudecăţi trebuie să prezentăm o argumentaţie în cascadă.
În primul rând ştiinţa şi mai ales ştiinţele exacte (hard) sunt asociate cu capacitatea predicţiei sub forma unor enunţuri de tipul “dacă A, atunci B”. Însă, dacă stricta cauzalitate este singurul criteriu, ar trebuie să negăm caracterul ştiinţific al domeniilor uma­niste, sociale: sociologia, economia, istoria ş.a.m.d. Chiar dacă factorul uman introduce o infinitate de variabile într-un proces, aceasta nu ne împie­dică să distilăm anumite modele de acţiune şi pe baza lor să facem predicţii.
În al doilea rând, tebuie spus că ştiin­ţa trebuie să răspundă unor nevoi omeneşti care la rândul lor nu sunt de multe ori cercetate, ci luate ca axiome: fericirea, prosperitatea, progresul, efi­cienţa sau vreun alt scop specific. Astfel Aristotel, Kautilya sau Machia­velli îşi propun să ofere un ghid de strategii şi norme bazate pe observaţie şi istorie pentru a-i ajuta pe principi să guverneze mai bine. Adam Smith şi economiştii moderni pornesc de la ideea că este în natura noastră a căuta prosperitatea şi încearcă să ne arate cum o putem atinge fără a prejudicia în acelaşi timp nevoia de moralitate. Părinţii Constituţiei americane pornesc de la ideea că oamenii caută fericirea şi libertatea. De aceea strădania lor ţinteşte spre edificarea unui guver­nă­mânt care să asigure maximul de bine îngrădind efectele negative ale naturii umane.
În al treilea rând, se poate aduce drept critică observaţia de bun simţ că sentimentele nu pot fi comandate. Ele nu pot fi într-adevăr acţionate precum un automat, dar pot fi stimulate sau împărtăşite. Modul în care acţionăm conştient faţă de un om este motivat de dorinţa de a-i stârni anumite afecte. Sistemul educaţional sau inserţia socială au drept scop (indiferent de măsura în care reuşesc) indu­ce­rea/sti­mularea unei anumite sociabilităţi bazate pe anumite sentimente/loia­lităţi. Sociologia şi psihologia lucrează cu termenul de familie, dar modul în care se structurează sentimentele ce leagă membrii unei familii diferă de la caz la caz şi presupune o serie de alegeri individuale (chiar dacă alegerile respective au o relevanţă socială).
Waltz şi teoria firmelor
Când publica în 1979 “Teoria poli­ticii internaţionale” (Polirom, Bucu­reşti, 2006), Kenneth Waltz viza câştigarea unui pariu intelectual cu înaintaşii săi în domeniu pe care îi acuza că nu au reuşit să explice dinamica relaţiilor dintre state. Instisfacţia faţă de scrierile unor autori precum Raymond Aron, Henry Kissinger, Stanley Hof­fman, John Hobson sau Harry Magdoff era că se focalizaseră prea mult pe trăsăturile particulare ale statelor şi prea puţin pe sistemul internaţional în ansamblu. Waltz găseşte soluţia în teoria actorului raţional şi în teoria firmelor. Statele, precum firmele, sunt actori raţionali care urmăresc două obiective: supravieţuirea şi maximi­za­rea profitului. Sistemul internaţional pre­cum o piaţă înseamnă mai mult decât suma deciziilor actorilor impli­caţi. Piaţa, respectiv sistemul induc o socializare a statelor care determină o uniformizare a comportamentelor, indiferent de trăsăturile interioare ale fiecărui stat, precum psihologia condu­cătorilor, tipul guvernului, ideologia ori alte repere axiologice. Waltz îşi inspiră teoria din comportamentul bipolar al celor două superputeri nucleare, SUA şi Uniunea Sovietică, într-o perioadă când se tociseră rivalitătile ideologice şi se direcţiona rivalitatea prin inter­me­diul interpuşilor în uriaşul teatru numit Lumea a Treia. Deşi construcţiei waltzie­ne i se aduc o seamă de repro­şuri (faptul că simplifică mult tabloul relaţiilor dintre state, că este prea sta­to­centristă, că nu ţine seama de ele­mente imponderabile precum valorile, religia şi ideologia), ea a lăsat un teren fertil pe care se poate progresa.
Cum arătam în subcapitolul ante­rior, ştiinţele sociale se bazează pe o serie de asumpţii axiomatice primare despre natura umană (dorinţa de autoconservare, de supravieţuire, de afirmare, de hrană etc.). Raţionalitatea ar exprima, aşadar, mai degrabă o meto­dă, un inventar de proceduri şi instrumente care permit atingerea scopului cu cel mai mic efort posibil. Motivaţia sau scopul în sine poate fi în afara raţionalului, eticii sau chiar posibilului. Astfel, unui zelot sau unui terorist fundamentalist i se poate părea raţională o crimă sau un act care îi netezeşte drumul spre paradis. Pentru un ateu, un laic sau un pacifist actul distrugerii unei vieţi în numele religiei sau al unei lumi paradisiace improbabile sau inexistente poate să fie complet iraţional. (În mod ironic, ducând argumentul waltizian până la ultimele sale consecinţe ajungem la un reducţionsim absolut: fiecare stat fiind diferit de celelalte, are raţionalitatea sa unică. Realitatea se opreşte undeva la mijloc între extremele gândirii. Dacă nu sunt fracturi ideologice majore în sistem, precum în timpul Războiului Rece, în diferenţele dintre state pot fi găsiţi numitori comuni.)
Capitalul social ca patriotism
Teoria lui Kenneth Waltz, deşi sedu­cătoare, este incompletă şi rămâne în suspensie. Este prea simplist a presupune că statele sunt actori raţionali ab initio, şi punct. Realitatea mediului internaţional, mai ales a celui post-glacial, de după 1990, arată o puzderie de state slabe, eşuate, care contribuie la prolife­rarea unor entităţi non-statele nocive (precum mafiile sau terorismul) şi cariază sistemul interna­ţio­nal. Ba mai mult. Cele mai feroce conflicte şi crize umanitare nu au vizat relaţiile inters­tatale, ci sectorul naţio­nal, domestic. De la faptele geno­ci­dare din prima jumătate a secolului al XX-lea, continuând cu regimul khmerilor roşii, violenţele din interiorul socie­tăţilor pre­domină. Din 108 conflicte care au avut loc între 1989 şi 1998, 92 au fost intra­statale (Wallens­teen & Sollenbeg, 1996, Sollenberg, 1998).
Dacă prezumăm statul ca fiind un actor raţional, atunci trebuie observat că, aşa cum o firmă nu  poate exista în absenţa unui team-building matur, tot aşa un stat în care nu există un capital social ridicat nu se poate comporta ca un decident raţional (sau măcar moderat).
Marea problemă a ştiintei politice a secolului al XXI-lea, sesiza Fukuyama (“Încredere. Virtuţile sociale şi crearea prospe­rităţii”, Antet, Prahova, 1995; “Construcţia statelor”, Antet, Prahova, 2003) este construcţia statelor, procesul de nation şi respectiv institution-building. Sau, mai limpede spus, crearea patrio­tismului. Ce este patriotismul dacă nu un pro­ces de team-building la o scară extrapolată?
Nu este suficient ca ONU sau alte foruri să aloce bani pentru reconstrucţie şi dezvoltare din moment ce persoanele interesate, adică cei aflaţi la faţa locului, nu doresc să-şi îmbunătăţească şi condiţia. Oamenii tebuie încurajaţi să-şi iubească ţara, nu într-un mod ermetic şi revanşard, ci prin cultivarea capitalului social, a încrederii şi cooperării. Politica nu poate fi eficientă decât în măsura în care dorim să construim împreună un polis, să ne punem la dispoziţia celorlalţi.
Nu este la urma-urmei sloganul “Gân­deşte global, acţionează local”mantra zilelor noastre? Expresia unui optimism prin care diferenţele specifice să se armonizeze şi să se racordeze la un lexicon universal minimal.

Publicat în : Idei contemporane  de la numărul 67
© 2010 REVISTA CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress