Când, pe 20 mai 1999, Brigăzile Roşii – ramura Partidului Comunist Combatant – îl asasinau pe consilierul ministrului Muncii, profesorul universitar Massimo D’Antona, opinia publică, politicienii şi presa au fost cu toţii luaţi prin surprindere ipotetizând că acţiunea nu ar fi fost, de fapt, opera temutelor BR ce înspăimântau Italia deceniilor şapte şi opt, ci un incident izolat pus în cârca grupării, din raţiuni de impact mediatic şi politic. De altfel, atât la nivel politic, cât şi investigativ, se credea că povestea Brigăzilor Roşii se încheiase o dată pentru totdeauna în urmă cu zece ani.
În schimb, incidentul D’Antona a readus la suprafaţă o grupare teroristă care, începând din 1992, s-a coagulat treptat în jurul aceluiaşi nucleu ideologic formulat de exponenţii Brigăzilor Roşii condamnaţi la închisoare pe viaţă la finele anilor ’80.
La trei ani după asasinarea lui Massimo D’Antona, pe 19 martie 2002, un alt consilier din cadrul Ministerului Muncii, Marco Biagi, devenea victima grupului terorist BR. Şirul crimelor cu acelaşi mobil politico-simbolic, anume atacarea reformelor şi reformiştilor, debutase în 1978 cu sechestrarea timp de 55 de zile şi uciderea liderului creştin democrat Aldo Moro – caz unic în istoria terorismului european.
De fapt, unica diferenţă între vechiul şi noul brigadism este contextul intern şi internaţional diferit comparativ cu perioada „anilor de plumb” (anni di piombo) marcată de frecventele atentate ale Brigăzilor Roşii, precum şi subevaluarea sau chiar ignorarea de către presă şi politicieni a noului fenomen BR renăscut în deceniul trecut prin infiltrarea filo-brigadiştilor în mişcările sindicale muncitoreşti, în mişcările de tip No Global şi prin relansarea Frontului combativ antiimperialist prin care se urmărea reorganizarea terorismului la nivel global.
Omertà, încălcată
Recent, Tribunalul din Roma a decis anularea sentinţei dispuse în cazul Cinzia Banelli, condamnată la 12 ani pentru asasinarea lui Massimo D’Antona şi la 10 ani pentru uciderea lui Marco Biagi, şi acordarea arestului domiciliar pe considerentul colaborării cu Justiţia a fostei “compagna So” (camarad So) cum era cunoscută Banelli în cadrul Brigăzilor Roşii. Faptul a suscitat nemulţumirea societăţii civile italiene, considerându-se că D’Antona şi Biagi au fost asasinaţi a doua oară prin hotărârea luată de instanţă, însă decisivă în decizia magistraţilor italieni a fost mărturia fostei brigadiste în legătură cu parola de acces la arhiva Brigăzilor Roşii care a permis anchetatorilor decriptarea unor documente inaccesibile până anul acesta.
În plus, Cinzia Banelli va intra în programul de protecţie a martorilor, i se va acorda o identitate nouă, o rată lunară de întreţinere şi urmează să fie transferată într-o locaţie secretă unde va executa restul sentinţei.
Dintre cei şase membri BR arestaţi şi condamnaţi în speţa asasinatelor D’Antona şi Biagi, Cinzia Banelli a fost singura care a încălcat legea tăcerii (omertà) impusă de “camarazii” brigadişti, invocând necesitatea de a-i asigura copilului său un viitor. Decizia descarcerării fostei brigadiste a relansat dezbaterea publică privind terorismul politic italian, în condiţiile în care Brigăzile Roşii nu sunt un caz singular; o serie de alte organizaţii armate de extremă dreaptă au activat sau mai activează pe teritoriul Italiei: Azione Rivoluzionaria, Barbagia Rossa, Brigate Comuniste, Brigate Rosse, Brigata XXVIII marzo, Cellule di Offensiva Rivoluzionaria, Collettivi Politici Veneti, Comitati Comunisti Rivoluzionari, Comunisti Organizzati per la Liberazione Proletaria, Formazioni Comuniste Armate, Formazioni Comuniste Combattenti, Gruppi d’Azione Partigiana, Gruppo XXII Ottobre, Volante Rossa Martiri Partigiani, Movimento Comunista Rivoluzionario, Nuclei Armati Proletari, Nuove Brigate Rosse, Nuclei Comunisti Territoriali, Partito Comunista Politico-Militare, Prima Linea, Primi Fuochi di GuerrigliaProletari Armati per il Comunismo, Reparti Comunisti d’Attacco, Unità Comuniste Combattenti.
Ţinte vizate
Terorismul politic de extremă stângă se reafirma în panorama politică italiană în 2007, încercând influenţarea proceselor politico-sociale şi menţinerea unei presiuni asupra libertăţilor decizionale democratice.
Pe 12 februarie 2007, în baza mandatului emis de magistratul milanez Ilda Boccassini, 500 de agenţi ai DIGOS (Serviciul Italian de Investigaţii şi Operaţiuni Speciale) operau ample percheziţii şi descinderi în marile oraşe din Nordul Italiei, Milano, Padova şi Trieste, cercetând 70 de suspecţi şi arestând alţi 15 membri ai grupării teroriste Noile Brigăzi Roşii (Le Nuove BR), sub acuzaţia de asociere în vederea comiterii de acţiuni subversive, tentativă de răpire, constituire de grup militar terorist şi deţinere ilegală de muniţie. Ţintele militanţilor erau profesorul universitar şi economistul Pietro Ichino, precum şi câteva din sediile companiilor lui Silvio Berlusconi, blamat pentru implicarea militară a Italiei în Orientul Mijlociu: reşedinţa Berlusconi din strada Rovani din Milano, sediul Eni din Milano, redacţia ziarului “Libero”, sediul Sky. Operaţiunea antiteroristă concretizată în 2007 avea la origine ancheta iniţiată de DIGOS Milano în august 2004 şi coordonată de procuroarea Tribunalului din Milano, Ilda Boccassini, pornind de la descoperirea într-o cantină universitară a unor documente conţinând informaţii relative la organizarea de acţiuni cu caracter terorist.
ADN antistatal
Gruparea Brigăzile Roşii (Brigate Rosse), care a terorizat douăzeci de ani întreaga Italie, a renăscut în urmă cu doi ani în regiunile nordice Piemont, Lombardia, Veneto şi Friuli-Venezia Giulia, ţintind aceleaşi obiective din trecut: asasinarea vreunui om politic, plasarea unei bombe în sediul unei instituţii strategice sau companii importante… şi totul pentru a atrage atenţia opiniei publice şi a disemina frica prin intermediul presei ce relata despre faptele lor. Ceea ce face din Italia unicul stat occidental în care continuă să supravieţuiască şi să revină în mod ciclic acest tip de terorism. De ce un asemenea fenomen terorist a găsit teren propice în nordul peninsulei? O posibilă pistă explicativă se referă la facilitarea emergenţei actelor subversive de manifestarea unei nereceptivităţi civice, adică incapacitatea interceptării posibilelor comportamente deviante; dovadă stă faptul că opt dintre cei 15 membri BR arestaţi pe 12 februarie 2007 erau infiltraţi în mişcarea sindicalistă CGIL, fără a trezi vreo suspiciune. Mai mult, un plan terorist de tipul celui dejucat de agenţii DIGOS nu putea fi pus la cale în câteva ore sau zile, ci a presupus câţiva ani de pregătiri intense, concretizate inclusiv în exerciţii de trageri cu arme automate, nu într-o zonă muntoasă ferită de ochii lumii, ci într-o localitate din apropierea oraşului Padova, la Rovigo, de asemenea fără a trezi vreo suspiciune.
Un alt potenţial răspuns ar fi existenţa unui difuz sentiment antistatal ca trăsătură tradiţională seculară din ADN-ul regiunilor italiene nordice, Veneto în mod particular, care tinde să perceapă instituţiile statale drept inamice. Păcat că prin asemenea acţiuni violente, grupări de tipul Brigate Rosse luptă, de fapt, nu împotriva statului considerat inamic, ci împotriva sistemului democratic.
De altfel, arestările operate în 2007 în rândul membrilor BR au amintit locuitorilor din nordul Italiei de un coşmar pe care credeau că îl lăsaseră demult în urmă: violenţa politică, terorismul, ameninţarea principiilor democratico-civice. Aparent, este incredibil că unul din centrele fenomenului BR este Padova, oraşul dialogului, al culturii, al multiculturalismului, al toleranţei, antifanatismului şi antiviolenţei. Totuşi, fenomenul terorist are antecedente în zonă la nivelul istoriei recente: în anii ’70, în Padova, violenţa politică trona; exponenţi ai partidelor politice şi profesori universitari erau ameninţaţi, intimidaţi, bătuţi sau chiar asasinaţi, totul culminând cu plasarea unei bombe în biroul rectorului Universităţii din Padova, Enrico Opocher. Bilanţul: 1200 de acţiuni teroriste doar în perioada de apogeu a BR 1977-1979, adică – în medie – mai mult de un atac terorist pe zi.
Davanzo, liderul brigadist
Planul grupării acuzate de asociere în scopuri subversive şi bandă armată, pe care anchetatorii DIGOS din Padova îl dejucaseră, s-a articulat în trei faze. Reîntoarcerea din Franţa a lui Alfredo Davanzo, în noiembrie 2006 şi iniţierea antrenamentelor de tir cu arme automate în localitatea Rovigo din apropierea oraşului Padova, urmate de spargerea unor bancomate ale Băncii Antonveneta din Albignasego, în decembrie 2006, ca “sursă” de autofinanţare a acţiunilor teroriste. Acţiuni în care “coloana padovană” a Noilor Brigăzi Roşii a avut un rol activ sub toate aspectele: organizatoric, logistic şi executiv.
Revenirea în Italia a lui Alfredo Davanzo a dat un impuls extraordinar organizaţiei brigadiste, fiind veriga de legătură dintre cele trei celule operative de bază ale BR (din Torino, Milano şi Padova) şi structurile omologe externe (din Elveţia şi Belgia). Tot Davanzo, considerat ideologul Noilor Brigăzi Roşii, gestiona şi editarea revistei de propagandă “L‘Aurora”, fiind responsabil inclusiv cu elaborarea direcţiilor operative şi strategice ale Noilor Brigăzi Roşii, adică stabilirea ţintelor atacurilor teroriste, sursele de autofinanţare, difuzarea revistei propagandistice, înarmarea celulelor brigadiste. De altfel, Davanzo este considerat de magistraţii anchetatori noul ideolog al Brigăzilor Roşii: în 1982 şi 1985 fusese închis pentru diseminarea de idei extremiste în condiţiile în care – declara sora acestuia, Maria Grazia Davanzo: “Politica a fost mereu obsesia lui Alfredo… citea, vorbea, discuta numai despre politică. Încă de când era adolescent.” În 1985, Davanzo emigrează în Franţa, la Paris, unde avea să se stabilească pentru următorii zece ani, scriind articole pentru o serie de ziare de extremă şi documentându-se încontinuu pentru formularea principiilor doctrinare ale Noilor Brigăzi Roşii.
Prozelitism brigadist în mediul universitar
Noile Brigăzi Roşii au abandonat strategia izolaţionistă şi au ales calea violenţei, declarând război statului, cultivat pe un teren fertil de simpatie unde nemulţumirile sociale erau mai pregnante, anume în fabrici şi universităţi. Recrutau membri din rândul studenţilor Universităţii din Padova, practicau “prozelitismul” brigadist printre studenţi şi diseminau documente cu caracter propagandistic în mediile academice. S-au infiltrat în cel mai mare sindicat din Italia, CGIL (reunind 5000 de membri, dintre care 400 doar în provincia Padova), tot în scopuri propagandistice şi pentru atragerea de noi aderenţi. Se declară “prizonieri politici” în faţa magistraţilor-anchetatori şi a completului de judecată, argumentând că li se înscenează un proces politic datorită faptului că s-au opus vehement deschiderii unei noi baze NATO la Vicenza. Însă nevinovăţia declarată le-a fost contrazisă de sutele de ore de interceptări telefonice care i-au incriminat pe cei 15 neobrigadişti şi de arsenalul depistat pe un câmp din Bovolenta (regiunea Veneto), care ajunsese în posesia grupării teroriste via Torino pe filiera Salvatore Scivoli, graţie raporturilor sale cu Mafia pentru care prestase sechestrări de persoane în perioada anilor ’70-’80.
Muniţie din fosta Iugoslavie
Potrivit probelor strânse de anchetatorii DIGOS, în baza interceptărilor ambientale şi a convorbirilor telefonice, între cei 15 brigadişti se produceau întâlniri frecvente la care se stabileau ţintele umane şi logistice ce urmau a fi atacate. Astfel, doi dintre brigadiştii arestaţi, Latino şi Ghirardi, au ales ca locaţie oraşul Milano pentru a discuta detaliile unei operaţiuni violente împotriva unei victime cu nume neprecizat care urma să fie “împuşcată în picioare”. Latino face referire la necesitatea unei acţiuni de monitorizare şi supraveghere a domiciliului potenţialei victime, vorbind de strada Monza 305 (unde locuieşte Vito Schirone, fost director al Breda). Într-o altă convorbire interceptată, Latino pomeneşte de numele lui Schirone, care urma să fie împuşcat în propriul apartament de Massimiliano Gaeta şi Davide Bortolato, precum şi de orchestrarea unui atentat pe strada San Donato Milanese, adică la sediul Eni, considerat “un obiectiv politic pregnant”. Plasarea unei bombe într-o maşină este considerată de cei doi complotişti ca fiind metoda cea mai adecvată.
Pe 31 august 2006, Ghirardi şi Latino fac referire pentru prima dată la asasinarea consilierului Pietro Ichino. Cei doi nu ştiau sigur dacă Ichino are sau nu gardă de corp, motiv pentru care se decide monitorizarea deplasărilor sale în ţară şi străinătate. Economistul Pietro Ichino este profesor de Dreptul Muncii la Universitatea de Stat din Milano; în trecut fusese membru al sindicatului CGIL şi al unui partid extraparlamentar, actualmente fiind susţinător al coaliţiei Olivo. De cinci ani beneficiază de protecţie datorită numeroaselor ameninţări cu moartea formulate la adresa sa.
Planul brigadiştilor îl viza inclusiv pe premierul Silvio Berlusconi; vila sa de pe strada Rovani din Milano, precum şi sediile companiei Fininvest erau nominalizate ca obiective logistice.
Arsenalul cu care urmau să fie efectuate atentatele, peste 100 de mitraliere Uzi, Kalaşnikov, Bazooka şi explozibili – toate procurate din fosta Iugoslavie –, a fost depozitat la domiciliul lui Valentino Rossin şi pe un câmp din Bovolenta, localitate din nordul Italiei.
Pactul cu ‘Ndragheta
Ipoteza unei colaborări între Brigăzile Roşii şi organizaţia mafiotă ‘Ndragheta a fost luată în calcul de anchetatori ca urmare a călătoriei în Croaţia a unuia dintre brigadişti pentru procurarea de armament şi a discuţiei interceptate de DIGOS între Salvatore Scivoli şi Bruno Ghirardi, ambii foşti oameni ai Mafiei în beneficiul căreia organizau sechestrări de persoane şi spargeri de bănci în anii ’80. “Am stabilit contacte cu fratele lui Mimmo Belfiore” – fraza-cheie rostită de Salvatore Scivoli – a fost ultima piesă de puzzle care demonstrează existenţa raporturilor solide dintre brigadişti şi crima organizată: fraţii Belfiore fac parte dintr-un puternic clan ‘Ndragheta cu “tentacule” din Calabria până în Piemont, responsabil printre altele de asasinarea procurorului-şef din Torino, Bruno Caccia. De altfel, cu prilejul unei întâlniri într-un bar milanez, din 24 ianuarie 2007, Scivoli şi Ghirardi discută despre precedentele infracţiuni comise în tandem cu organizaţii mafiote, de tipul răpiri şi sechestrări de persoane, spargerea unei bănci (acţiune pentru care “onorariul” său s-a ridicat la 145.000 de euro) sau o “lovitură” de 3 miliarde de euro într-un magazin de bijuterii.
Tandemul BR-servicii secrete
Pactul de tipul celui cu Mafia nu este singular pe traseul existenţei Brigăzilor Roşii ca organizaţie teroristă, fiind dublat de o legătură organică între BR şi anumite sectoare ale serviciilor secrete italiene şi străine: fiecare dintre participanţii la acest “joc” îşi urmărea propriile scopuri încercând să se folosească de celălalt, fiind la rândul său conştient că este şi el folosit. Alberto Franceschini, fondatorul şi primul lider adevărat al Brigăzilor Roşii, în cartea autobiografică “Mara, Renato şi eu”, povesteşte cu lux de amănunte raporturile strânse dintre BR şi Mossad, Carabinieri şi SISDE (Serviciul de Informaţii Italian), precum şi rolul jucat de serviciile secrete israeliene şi americane în sechestrarea şi asasinarea lui Aldo Moro, puse exclusiv pe seama Brigăzilor Roşii.
Mai mult, Noile Brigăzi Roşii erau atent monitorizate de SISDE şi totuşi, în mod inexplicabil, au reuşit să ducă la bun sfârşit atentatele împotriva sediilor din Roma şi Padova ale mişcării Forza Nuova. Unul dintre atentatori, cel din Roma, a fost ulterior eliberat, deşi fusese găsit vinovat; cât despre atentatorii de la Padova, aceştia au fost închişi, dar poate tocmai pentru că ancheta se desfăşura altundeva decât în centrul de comandă Roma. De altfel, celulele milaneze, torineze şi padovane au fost identificate şi distruse. E posibil oare ca la Roma să nu existe nici un vinovat? Şansele sunt minime în condiţiile în care în posesia unuia dintre arestaţi (şi apoi eliberaţi), un anume Falessi, au fost găsite acte ministeriale care nu puteau proveni decât de la DIGOS sau SISDE şi în condiţiile în care Mişcarea Proletară Anticapitalistă (Movimento Proletario Anticapitalista) şi structura sa locală Centro di Inizitiva Popolare Alessandrino (CIP Roma Sud) sunt finanţate de ani de zile şi în mod direct din fondurile “negre” ale SISDE, lucru scos la iveală de ancheta judiciară şi jurnalistică ce a urmat asasinării contesei Alberica Filo Della Torre în 1994. Fondatorul CIP, Alberto Luzzi, fusese finanţat de SISDE prin intermediul mamei sale, Matilde Martucci (supranumită “Ţarina”), funcţionară a SISDE, pentru a achiziţiona case conspirative şi pentru a folosi activitatea firmei de turism Miura Travel (la care Luzzi şi alţi exponenţi ai CIP erau angajaţi) ca acoperire pentru călătoriile de serviciu ale funcţionarilor SISDE.
Anchetele jurnalistice au furnizat dovezi concrete ale legăturilor organice dintre Brigăzile Roşii şi sectoare ale serviciilor de informaţii, respectiv exponenţi ai puterii judiciare, politice şi parapolitice, care au făcut ca structurile brigadiste din Roma, cu precădere, să nu fie puse sub acuzaţie. De pildă, pe 7 ianuarie 1978, la Roma, trei activişti ai mişcării Frontul Tineretului erau ucişi cu sânge rece pe stradă de un comando BR folosind mitraliere de tip Skorpion, foarte rare în Italia. Cercetările au relevat că armele se aflau în proprietatea cântăreţului italo-american Jimmy Fontana, mafiot şi mason al lojei Propaganda Due (P2). Anii următori, mitraliere similare au fost găsite în posesia unor brigadişti, ca arme personale folosite în diverse atentate: este cazul lui Alvaro Lojacono, fiul unui magnat al industriei farmaceutice, membru marcant al Partidului Comunist Italian şi şeful structurii militare a PCI (Potere Operaio). Lojacono organizase o serie de atentate, inclusiv asasinarea studentului anticomunist grec Mikis Mantakas pe Via Ottaviano din Roma, fiind suspectat de alte şapte asasinate realizate tot cu mitraliere tip Skorpion. Refugiat în Elveţia, nu a fost niciodată extrădat, ci a rămas chiar operativ în celula BR a structurii elveţiene. O situaţie similară au avut Alessio Casimirri şi Achille Lollo, care participaseră la sechestrarea lui Aldo Moro, militanţi ai structurii militare a PCI, dar care nu fuseseră niciodată arestaţi, fiind lăsaţi liberi să se refugieze în Nicaragua, respectiv Brazilia.
La începutul anului 2000, un fost membru al CIP – Alessandrino se adresează autorităţilor povestind că, în cursul unei reuniuni a grupării, pe când avea 16 ani, unul dintre capii structurii s-a prezentat cu o mitralieră tip Skorpion despre care spunea că o va folosi într-un atentat împotriva forţelor de dreapta. Tânărul este arestat pe loc sub acuzaţia de crimă cu premeditare, însă, după doar câteva ore de la arest, este găsit mort în celula sa, deşi nu dispunea de mijloace de suicid. Chestiunea este trecută sub tăcere de autorităţi.
La o distanţă de treizeci de ani, noi declaraţii incendiare ale unor politicieni scot la iveală faptul că serviciile secrete italiene şi din alte ţări nu erau străine de acţiunea-emblemă a Brigăzilor Roşii, anume sechestrarea şi asasinarea liderului creştin-democrat Aldo Moro. Într-un interviu din iulie 2005, acordat postului de televiziune RAI News 24, fostul vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii şi actual senator al Partidului Creştin-Democrat, Giovanni Galloni, deconspira complicitatea CIA şi Mossad cu Brigăzile Roşii în asasinarea lui Aldo Moro: “În condiţiile în care serviciile americane şi israeliene îşi infiltraseră agenţi în BR anterior sechestrării liderului creştin-democrat, fapt cunoscut de serviciile de informaţii italiene, se poate spune că există o complicitate a Statelor Unite şi Israelului la asasinarea lui Moro, care îşi propusese cooptarea la guvernare a comuniştilor”.
Potrivit lui Galloni, informaţia privind infiltrarea CIA şi Mossad în structurile brigadiste o aflase de la însuşi Aldo Moro, cu care fusese nu doar coleg de partid, ci şi bun prieten. “Nu pot să uit afirmaţia lui Moro făcută cu câteva săptămâni înainte de a fi răpit: discutam despre Brigăzile Roşii şi despre dificultatea de a le identifica locaţiile conspirative, context în care mi-a spus: «Preocuparea mea actuală este să verific informaţia potrivit căreia serviciile secrete americane şi israeliene şi-au infiltrat agenţi la nivelul Brigăzilor Roşii, însă fără ştirea noastră, căci altfel le-am fi depistat deja ascunzătorile.» În plus – continuă Galloni – în cele 55 de zile de sechestru al lui Moro, autorităţile italiene au întâmpinat enorme dificultăţi de stabilire a contactelor cu serviciile de informaţii americane, dificultăţi pe care nu le mai întâmpinasem cu alte ocazii, ca de pildă la răpirea generalului Dozier.”
Incidentul Moro
Asasinarea consilierilor ministeriali Massimo D’Antona şi Marco Biagi, în 1999, respectiv 2002, marca, de fapt, reluarea terorii roşii brigadiste care culminase în martie 1978 cu răpirea şi asasinarea liderului creştin-democrat Aldo Moro şi a celor cinci gărzi de corp ale sale. Sechestrarea lui Aldo Moro, definită de BR drept “Operaţiunea Fritz”, constituie o acţiune unicat nu doar în istoria brigadistă, ci şi a terorismului occidental, pe marginea căreia s-au scris sute de cărţi, s-au emis zeci de teorii şi s-au formulat diverse interpretări pornind de la culpa exclusivă a Brigăzilor Roşii în organizarea şi executarea asasinatului lui Moro, la ideea unui complot ordonat de CIA şi gestionat de loja masonică italiană Propaganda Due (P2). Potrivit susţinătorilor teoriei conspirative, Aldo Moro – care îşi propusese cooptarea la guvernare a Partidului Comunist Italian – fusese sacrificat pe altarul politicii Războiului Rece de CIA, Henry Kissinger, Mossad şi KGB, în condiţiile în care regimurile politice de pe ambele maluri ale Atlanticului au refuzat să se implice în negocierea eliberării liderului creştin-democrat. Potrivit versiunii oficiale a faptelor stabilită de magistraţii anchetatori din dosarul Moro, responsabilitatea asasinării politicianului italian revine exclusiv Brigăzilor Roşii care au căzut pradă culturii revoluţionare marxist-leniniste. Totuşi, incapacitatea serviciilor de informaţii de a depista locaţia în care Moro a fost sechestrat timp de 55 de zile, dublată de performanţa investigativă slabă a poliţiei italiene în cercetarea circumstanţelor decesului politicianului (materializată inclusiv în pierderea probelor, neverificarea tuturor pistelor investigative şi nemonitorizarea potenţialilor suspecţi).
Au existat o serie de voci care au argumentat cu probe versiunea conspirativă asupra morţii lui Aldo Moro. Astfel, Leonardo Sciascia în cartea “L’affare Moro” (1978), Sergio Flamigni în “La tela del ragno” (1988), precum şi Tina Anselmi, preşedinta Comisiei parlamentare de cercetare a activităţii lojei P2, au susţinut implicarea Propaganda Due, a serviciilor de informaţii şi a anumitor structuri din cadrul Poliţiei italiene în sechestrarea şi asasinarea lui Moro, datorită politicii reformiste şi progresiste iniţiată de acesta, concretizată în deschiderea manifestată către colaborarea cu Partidul Comunist.
Strict cronologic vorbind, Operaţiunea Fritz a avut următorul desfăşurător: în dimineaţa zilei de 16 martie 1978, preşedintele Consiliului Naţional al Democraţiei Creştine, Aldo Moro, se îndrepta spre Parlament unde urma să discute structura noului guvern de solidaritate naţională cu Partidul Comunist pentru prima dată în postură de forţă politică majoritară.
Via Fani din Roma, ora 9:02, comandoul BR intră în acţiune, asasinând întreaga escortă a politicianului creştin-democrat (agenţii de Poliţie, Raffaele Iozzino şi Giulio Rivera, mareşalul de Carabinieri, Oreste Leonardi, carabinierul Domenico Ricci şi vicebrigadierul de Poliţie, Francesco Zizzi). Moro este răpit, introdus într-o maşină marca Fiat 132 şi dus într-o locaţie secretă a Brigăzilor Roşii unde va fi ţinut timp de 55 de zile. Pe durata sechestrului, organizaţia teroristă a emis 9 comunicate şi o serie de scrisori redactate de Moro către familie şi către o serie de personalităţi ale lumii politice şi religioase. Pe 9 mai, la ora 12:30, un telefon dat unui apropiat al familiei Moro indică locul de unde poate fi ridicat trupul neînsufleţit al politicianului: portbagajul unui Renault 4 plasat pe o stradă din apropierea sediilor Partidului Comunist şi Partidului Creştin Democrat.
Lupta anti-imperialistă, ieri şi azi
Milano, cartierul Lorenteggio, primăvara lui 1970: apar primele flyer-e marca Brigate Rosse, cu simbolul unei stele asimetrice cu cinci colţuri. Deşi se năştea proiectul unui război civil, opinia publică nu conştientizează pericolul, iar puterea politică şi judiciară îl subevaluează. Nu se alarmează nici măcar în momentul în care la sediul companiei Siemens din Piazza Zavattari din Milano este plasat un pachet cu explozibil şi un document revendicativ care critică situaţia muncitorilor şi “dictatura directorilor de fabrici şi companii” care trebuie eliminaţi.
Septembrie, acelaşi an, via Moretto din Brescia – o liniştită stradă rezidenţială –, ora 20:30. Două canistre cu benzină explodează în garajul lui Giuseppe Leoni, directorul de personal al companiei Siemens. Pe poarta garajului se afla sigla Brigăzilor Roşii. Era prima acţiune punitivă marca BR în concordanţă cu sloganul “loveşte unul pentru a educa o sută”. Nici acum, nimeni nu acordă vreo importanţă actului cu clare caracteristici teroriste.
Brigăzile Roşii, cu siguranţă cel mai cu impact şi longeviv grup armat italian, au marcat treizeci de ani din istoria recentă a Peninsulei. Gruparea prinde contur în primăvara lui 1970, sfârşindu-şi – aparent – traiectoria la începutul anilor ’90, decimată de arestări şi încarcerări ale majorităţii membrilor săi marcanţi. Numeroasele facţiuni care se desprinseseră din gruparea originară au asigurat, însă, supravieţuirea până în prezent a structurilor brigadiste. Sub aspect ideologic, Brigăzile Roşii se inspiră din doctrina marxist-leninistă. A fost şi e o organizaţie închisă, rigid compartimentată, care se concepe ca o grupare de masă care trebuie să indice calea spre instaurarea dictaturii proletariatului. Deciziile în cadrul BR se iau la nivelul unei direcţii strategice care iniţiază campanii îndreptate către dezarticularea adversarului pe care-l identifică cu puterea statală. Hotărârile direcţiei strategice se numesc rezoluţii strategice, fiind documente de analiză politică ce stabilesc obiectivele primare, precum şi modalitatea de realizare a acestora, de cele mai multe ori prin acţiuni armate.
Traseul Brigăzilor Roşii a evoluat în trei faze: propaganda armată (1970-1974), atacarea statului şi instituţiilor sale (1974-1980), respectiv perioada 1981-1988 care coincide cu diviziunea şi disoluţia aparentă în: ramura milaneză Walter Alasia, partidul de gherilă (Partito della Guerriglia) dezvoltat în Torino, Roma şi Napoli, respectiv Brigăzile Roşii – ramura Partidul Comunist Combativ (BR – Partito Comunista Combattente (BR-PCC), cu baza în regiunea Veneto.
Noile Brigăzi Roşii
Noile Brigăzi Roşii, formula BR/PCC, se opun doctrinar şi militar politicilor externe şi din domeniul muncii ale guvernului italian, precum şi implicării Italiei în NATO. Ţintele grupării sunt politicieni, oameni de afaceri, profesori universitari şi necesitatea stabilirii unor “alianţe între forţele anti-imperialiste şi revoluţionare din diferite regiuni ale Europei şi Orientului Mijlociu. Deşi BR lăudase atacurile teroriste ale Al Qaeda de la 11 septembrie, Statele Unite nu au considerat necesară nominalizarea oficială a BR pe lista organizaţiilor teroriste externe elaborată de Departamentul de Stat american.
În ciuda faptului că membership-ul grupării s-a diminuat considerabil pe durata deceniului nouă, acţiunile violente ale BR/PCC au marcat perioada 1999-2003 prin atacuri cu bombă, jafuri armate din raţiuni de autofinanţare, trafic cu arme procurate din fosta Iugoslavie şi Orientul Mijlociu, asasinate.
Deşi BR/PCC se formase în 1984, primul atac este lansat în mai 1999 prin asasinarea profesorului universitar şi consilier ministerial Massimo D’Antona. În aprilie 2001, la Institutul de Relaţii Internaţionale din Roma este plasată o bombă, atac nesoldat cu victime. În martie 2002, însă, consilierul ministerial Marco Biagi este asasinat, iar anul următor BR/PCC sunt implicate într-un schimb de focuri cu echipele antitero italiene, finalizate cu moartea prin împuşcare a unui oficial de securitate, dar şi a lui Mario Galesi, unul dintre liderii influenţi ai Noilor Brigăzi Roşii. Incidentul a condus la arestarea unui alt lider brigadist, Desdemona Lioce, urmărit din 1995 pentru implicarea sa în uciderea lui D’Antona.
Eforturile autorităţilor antitero italiene au culminat în octombrie 2003 cu capturarea altor şase membri BR/PCC, în baza informaţiilor culese urmare a arestărilor din martie acelaşi an. În 2004, alţi doi brigadişti au fost reperaţi în Cairo (Egipt), fiind suspectaţi de conexiuni cu grupul responsabil de sechestrarea şi uciderea lui Aldo Moro.
Fantasma terorismului brigadist din trecutul recent al Italiei – ce părea definitiv judecată şi învinsă – s-a reinsinuat în viaţa cotidiană, inducând aceeaşi atmosferă de precaritate şi nesiguranţă specifică obscurei perioade a “anilor de plumb”. Arestarea, în februarie 2007, a celor 15 membri brigadişti de către autorităţile din Padova a marcat semnalul de alarmă ce anunţa reîntoarcerea Brigăzilor Roşii care nu sunt „noi”, care nu sunt „altele”, ci sunt „vechile” Brigăzi Roşii, adică o umbră din trecut care se prelungeşte în prezent. Obiectivele ţintite de cei 15 (asasinarea profesorului universitar Ichino, atacarea lui Silvio Berlusconi şi a companiilor sale) demonstrează că Noile Brigăzi Roşii sunt, de fapt, similare celor vechi – ca structură organizaţională, ca metodă de acţiune – şi că nu au abandonat nici o clipă delirul luptei armate, fiind încă prizoniere ale aceluiaşi coşmar armat care ucide inocenţi. Retragerea strategică mult-anunţată la sfârşitul anilor ’80 nu s-a produs, ci doar era un pretext şi o acoperire pentru revenirea în forţă prin atacarea sediului Confindustria în 1992 şi al Colegiului Nato Defence, culminând cu asasinarea lui Massimo D’Antona (1999) şi a lui Marco Biagi (2002).
Cine şi unde sunt informatorii şi strategii din umbră ai acestei grupări teroriste? Iar, dacă Noile Brigăzi Roşii sunt, de fapt, vechi, cine le furnizează elementele de analiză deloc grosolane şi tipul de discurs elevat formulat în comunicatele revendicative? Acesta este terorismul actual italian: o grupare de muncitori înarmaţi şi un humus cultural care trebuie sterilizat pentru a împiedica teroriştii să continue recrutarea informatorilor, a intelectualilor sau studenţilor. Şi, pentru asta, e nevoie de următorul exerciţiu: a suprapune peste derivele prezentului, pe cele ale trecutului, intervenind intempestiv şi dur acum, ca şi atunci; a suprapune asasinilor, revendicărilor şi obiectivelor teroriste de astăzi, asasinii, revendicările şi obiectivele de ieri.
Răpirea unui general
În februarie 2007, arestarea celor 15 membri ai celulei brigadiste din Padova a fost relaţionată cu opoziţia Noilor Brigăzi Roşii faţă de deschiderea unei baze NATO la Vicenza. În mod similar, în decembrie 1981, generalul american James L. Dozier, oficial NATO al bazei din Verona, era răpit de teroriştii brigadişti, acţiune care ieşea din pattern-ul BR care sechestraseră până atunci doar oficialităţi italiene, industriaşi, jurişti, ziarişti sau poliţişti. Motivaţia răpirii consta în solicitarea retragerii trupelor “imperialiste” NATO din nordul Italiei, mai precis a Detaşamentului 9 pentru Activităţi Speciale (1141 USAF Special Activities Squadron) cu baza pe aeroportul Dal Molin din Vicenza, unde staţionau peste 100 de oficiali americani ai Air Force şi familiile lor, alături de o serie de oficiali ai Marinei americane şi personal militar german, turc şi francez având misiuni internaţionale. O lună mai târziu, o trupă de elită a carabinierilor anunţa succesul operaţiunii de eliberare a ostaticului Dozier care fusese sechestrat într-o aşa-numită “închisoare a poporului” din Padova, ceea ce nu a însemnat încetarea ameninţărilor la adresa oficialilor NATO staţionaţi la Vicenza.
