Anul 2009 a fost anul electoral cel mai dens şi mai dur din România de după 19990. Şi asta pentru că în acest an pur şi simplu s-a încheiat o etapă şi un model de societate şi se pun bazele alteia, pe care acum doar o bănuim fără însă să o vedem şi să o înţelgem foarte clar. Într-un fel, democraţia românească a atins majoratul.
Este adevărat, că nu avem de a face cu o divă şi nici măcar cu o tânără normală, ci mai degrabă cu ceva scălâmb, ciudat, care ne înfioară şi nu ne oferă prea mari speranţe. Dar ăsta este produsul democratic al unei societăţi contorsionate, aflată permanent în convulsie, fără încredere în viitor şi cu spaimă de trecut. Şi în primul rând este copilul debil al partidelor politice din România cel 20 de ani de la Revoluţie.
Şi totuşi, acum câţiva ani trăgeam speranţa că democraţia mai este posibilă în România, că lucrurile se schimbă în bine, că putem avea şi o economie de piaţă funcţională, şi o formă relativă de bunăstare. Şi mai mult decât atât, că putem fi un stat european de calitate, care poate recupera în câţiva ani decenii bune de înapoiere instituţională şi economică.
Astăzi aceste principii par mai degrabă utopii, viitorul este din nou sumbru, prezentul plin de malformaţii, iar trecutul un subiect de veşnică dispută politică. S-a întâmplat ceva în aceşti ultimi doi ani de s-a blocat societatea şi economia. Iar – din punctul meu de vedere – această întâmplare se datorează mai mult politicului decât economicului, mai degrabă unor decizii instituţionale şi partinice proaste decât unei metode financiare greşite. Şi spun aceasta pentru că România se afla abia la începutul unei cariere capitaliste globalizante, mai degrabă la rolul unei pieţe şi economii emergente, decât a unui actor de talie mare plin de creditre toxice. Asta nu înseamnaă că motivele economice sunt de neglijat, dar motivele politice mi se par mai vizibile şi mai greu de contestat în logica negativă a realităţii actuale.
Cred că povestea tristă a început imediat după ianuarie 2007 – momentul intrării României în Uniunea Europeană. Până în acel moment toate partidele politice ale ţării erau dedicate realizării acestui scop, motiv pentru care erau forţate să genereze democraţie şi să se fundamenteze – sub atenta supraveghere a Comisiei Europene – instituţii democratice şi necesare modernizării. În plus trebuiau să mimeze măcar interesul pentru economie de piaţă liberă şi în egală măsură pentru o asistenţă socială capabilă să reţină măcar o parte dintre cetăţeni în interiorul graniţelor.
Este în egală măsură adevărat că situaţia economică a României părea tot mai înfloritaore şi pentru cetăţeni viaţa politică devenea tot mai mult un subiect minor, lipsit de relevanţă. Acest dezinteres pronunţat al societăţii faţă de politică, care prin reprezentanţii săi avea un obiectiv susţinut de majoritatea covârşitoare a cetăţenilor, a permis partidelor să îşi schimbe structurile de putere, relaţiile cu electoratul şi în final chiar şi obiectivele. Partidele s-au îndepărtat tot mai mult de societate transformânu-se pe nesimţite în grupuri de interese pecuniare şi de monopol – adică s-au transformat, unele mai puţin, altele mai mult, în găşti.
Acest proces, pradoxal, nu s-a petrecut înainte de alegerile din 2004, pentru că tensiunile dintre partide erau prea mari, clivajele prea adânci, ceea ce genera tensiuni de imagine şi în interiorul partidelor înseşi. Iar exemplu PNŢ-CD care a sucombat sub greutatea propriilor grupuri de interese ce se mişcau haotic a pus în gardă atât partide ca PSD dar şi cele care supravieţuiseră CDR şi guvernării 1996-2000. Iar acesteia i-a urmat o perioadă de relativă stabilitate politică şi de dezvoltare economică, bazată însă pe o dictatură soft de partid, un model de ceea ce se numeşte democraţia autoritară.
Un asemenea model presupune oligrahizarea unui partid aflat la putere, care generează o ruptură între societate şi instituţiile controlate partinic. Partidul oferă societăţii accesul formal la majoritatea libertăţilor cetăţeneşti şi economice, dar tinde să controleze accesul la putere al tuturor celor ce i se opun sau au o altă traiectorie ideologică. Adică, poţi să duci o viaţă liniştită şi chiar prosperă dacă nu te preocupă politica, dacă însă te preocupa politica presiunile la care vei fi supus vor creşte proporţional cu posibilitatea de a deveni un real competitor. Din acest motiv, probabil, mişcarea de înlocuire a lui Stolojan cu Băsescu în 2004 a fost o mişcare excepţională pentru că PSD nu a mai fost capabil să îşi modifice tirul pe noul competitor, pe imaginea şi pe charisma sa. Şi astfel PSD, ca partid a câştigat alegerile în 2004, dar a pierdut puterea în favoarea unei coaliţii ad-hoc, coaliţie care a existat datorită unui singur om – Traian Băsescu.
Acesta a devenit noul model politic al României, un model care a câştigat cu ajutorul societăţii civile, prin propria charismă, prin slogan şi mesaj, şi foarte puţin prin partide. Astfel cei care au ajuns la putere în 2005 erau dependenţi de Preşedinte şi nu dependenţi de electorat, care nu îi votase şi care se arăta stupefiat de noua conjunctură: din coaliţie făcea parte PC (fost PUR) aliat al PSD, UDMR aliat al PSD, PD – încă partid de stânga – şi PNL ultimul supravieţuitor al CDR. Adică deşi PSD avea cel mai mare procent electoral – deci era cel mai votat partid – pierdea puterea, iar coaliţiile conjuncturale o câţtigau doar prin intermediul unei singure persoane. Astfel, vom observa că se începe construirea unui pattern politic nou – majoritatea cetăţenească nu mai oferă puterea partidelor, ci acestea, prin combinaţii la nivel înalt, acced la guvernare printr-o logică aproape de neînţeles de cetăţeni. Prin aceasta, jocul legitimităţii se rupe, joc fundamental pentru democraţie şi mortal pentru autoritarism.
Modelul a fost reluat după 2007 permanent în condiţiile în care majorităţile parlamentare au devenit extrem de slabe, alegerile nemaifiind decât prilej recombinare a structurilor de putere în interiorul partidelor şi nu a structurilor guvernamentale. Altfel nu se poate explica faptul că PNL şi UDMR au rezistat aproape doi ani la putere cu o majoritate declarată în parlament de sub 30%, PD-L şi PSD, cu o majoritate de 73% acceptă şi practică pe scară largă procedura ordonanaţelor de urgenţă şi a asumării răspunderii, actuala coaliţie de guvernământ reuşeşte să treacă un buget de criză profund antisocial etc. Toate acestea demonstrează că instituţiile statului ies de sub controlul cetăţenesc şi intră sub controlul partidelor şi în logica politică a oligarhiilor partinice. Partidele devin doar exponente ale unor organizaţii financiare şi economice aflate în concurenţă , dar această cocnurenţă nu se mai poartă în piaţa liberă ci în cea coordonată politic. În acest context criza economică nu schimbă decât formal datele problemei dar nu o rezolvă în nici un fel, ci doar o augumentează.
În plus cele spuse mai sus mai demonstrează ceva, şi anume că partidele politice în România renunţă aproape complet modelul partidelor ideologice şi tind să intre în logica unor partide de model corporatist: partidul nu se mai comportă ca expresie a unui model consociativ ci a unui model de concurenţă extremă a jocului de sumă nulă. Mai exact, partidele se transformă în firme private care cuantifică numărul de voturi în bani şi influenţă, ca şi cum bazinele electorale devin cote de piaţă. Cetăţenii nu mai sunt trataţi în spiritul drepturilor cetăţeneşti ci în spiritul drepturilor şi obligaţiilor consumatorilor, care dacă nu sunt atenţi se pot trezi prizonerii – sau chiar contribuie la aceasta – unui monopol privat. Astfel puterea politică în România după 2007 se privatizează pe banii şi finanţele publice, criteriile de circumstanţă politică fiind eludate.
Este greu de îneţeles dacă acest proces a fost unul conştient sau pur şi simplu a fost generat de accederea la putere a unor oameni mai degrabă obişnuiţi cu afacerile de cu politica şi generarea de politici publice. Este evident însă că el a devenit faptă după declaraţiile lui Traian Băsescu că fotbalul are ca scop înscrierea de goluri, iar politica de adunare de voturi. O constatare frustă, care, de fapt nu are nimic de a face cu politica – căci scopul politicii este generarea de politici publice şi nu de a obţine permanent voturile populaţiei. Ea se referă doar la o parte limitată a politicii şi anume la campania electorală.
Primul partid care şi-a asumat această nouă paradigmă a fost, bineînţeles, partidul preşedintelui Băsescu. PD şi apoi PD-L au trecut rapid la campania electorală permanentă, un fel de revoluţie troţkistă, bazată pe critica guvernului, a statului, a diferite categorii sociale, a tuturor celorlaţi care nu erau de acord sau aveau o altă viziune decât a acestui partid şi a simaptizanţilor lor. Iar celelalte partide care nu au înţeles rapid această nouă formulă de a se face politică au intrat prea rapid în defensivă mai degrabă furnizând material pentru acest nou model politic decât contrareacţie sau un discurs democratic. Iar înfrângerea lor în referendumul pentru suspendarea Preşedintelui a produs debandadă în rândul activiştilor şi a membrilor, care pentru prima dată au participat la o campanie în care nu au avut voce, argumente şi nici măcar dreptate. A poziţionat partidele pe de o parte în defensivă dându-li-se însă simboluri de atac. Prin această mişcare deosebit de proastă partidele opuse lui Băsescu s-au compromis şi au fost compromise de noul model politic la care nu s-au putut adapta. Dar în egală măsură i-a dat PD şi apoi PD-L şansa de a-l lua captiv pe Traian Băsescu care a recunoscut, tacit sau direct, că îşi datorează mandatul de după suspendare maşinăriei de partid decât cetăţenilor, care nu l-ar fi salvat (având în vedere participarea la vot) dacă PD şi PLD nu ar fi acţionat ca o uriaşă forţă de mobilizare. Mobilizarea a zeci de mii de oameni plimbaţi dintr-un judeţ în altul, finanţe uriaşe puse la dispoziţia unei campanii cu rol mai degrabă simbolic decât electoral, sfâşierea societăţii în cei pro şi cei contra, diabolizarea Parlamentului şi a Guvernului toate acestea au pregătit noua revoluţie electorală.
Asumându-şi această metodă pernicioasă de a face politică PD-L a dat năvală în bazinele electorale tradiţionale ale PSD şi PNL, dar şi în fiefurile aparent sigure ale UDMR şi chiar PRM. Ideea că cine aduce voturi este bun iar cel care nu o face nu este prea bun a restructurat polii de putere în Partidul Democrat, unde oameni cu state vechi şi fideli au fost abandonaţi pentru noii potentaţi, racolaţi din partidele adverse. PD a învăţat foarte repede de la PSD modelul presiunii şi al zăhărelului racolând primari, deputaţi şi senatori de la alte partide de-a valma, fără nici un criteriu. Se năştea noul Partid Corporatist Român, moloh care l-a înspăimântat chiar şi pe Traian Băsescu. Acestui partid a încercat să îi opună „elita” de la PL-D, forţând PD-ul la o fuziune rapidă şi nu prea acceptabilă cu noul său copil de suflet. Deşi cu scrâşnete PD a acceptat să se transforme în PD-L, dar a fagocitat repede grupusculele liberale prin aceleaşi metode pe care le-a folosit şi pentru celelalte partide – banii sau viaţa.
Astfel în 2008 am asistat la un nou model electoral cu partide aparent vechi – ca oameni – dar noi ca structură şi impetuozitate. Este adevărat că în România – cu excepţia Bucureştiului – şi miza politică se schimbase fundamental, căci votul direct pentru Preşedintele Consiliului Judeţean schimba complet datele problemei . Singurele partide care au înţeles această nouă paradigmă au fost PSD şi PD-L care şi-au axat bătălia electorală pe preşedinţii de CJ în defavoarea de multe ori a primarilor. PNL care nu a înţeles sau nu a putut să dea această luptă s-a pregătit pentru înfrângerea din toamna lui 2008.
Trebuie spus că Preşedintele Băsescu a pregătit, sau nu a fost străin, de formarea Partidului Corporatist Român prin apelul des la referendum, prin diabolizarea societăţii civile – cea care de fapt l-a adus la putere în 2004, şi prin slăbirea spectrului politic în favoarea PD-L. Prin presiunea pusă asupra partidelor şi a Parlamentului a favorizat PD-L în atragerea electoratului fluid şi resentimentar al PSD, prin populism şi dezbinare. Chiar dacă a pierdut referendumul iniţiat odată cu primele alegeri europarlamentare pentru votul uninominal, a silit Parlamentul să construiască un sistem electoral nou pe scheletul celui propus de Asociaţia Pro Democraţia. Acest nou sistem electoral – o combinaţie între majoritar uninominal şi proporţional – a fost motorul campaniei pentru alegerile generale din 2008. Neînţeles nici de candidaţi şi cu atât mai puţin de alegători, acest nou sistem a permis în continuare liderilor de partid să adminstreze campania electorală prin două metode: prin desemnarea candidaţilor şi prin presiunea financiară asupra acestora. Partidele au ajuns la troc direct în anumite circumscripţii privind împărţirea colegiilor şi pregătirea câştigătorilor. Iar astfel cetăţenii au fost din nou scoşi din joc, ei transformaţi pur şi simplu în electorat. Adică toate libertăţile cetăţeneşti au fost reduse la simplul drept de a vota. Drepturile la libera informare, la liberatea de opinie etc. au fost suspendate prin cumpărarea programelor de televiziune şi a independenţei presei. Astfel presa a deveni parte a recuzitei de campanie, şi-a pierdut libertatea de mişcare şi chiar independenţa, adică nu a mai rămas a patra putere în stat. Iar acea parte a presei care a încercat să reziste a fost demonizată ca fiind parazită, fiind forţată astfel să se implice în jocul electoral.
Imediat după alegerile generale s-a instituit haosul în structurile puterii de la Bucureşti, căci deşi s-a realizat – cu chiu şi vai – un Guvern campania electorală nu se încheiase. Îi urma partea cea mai consistentă şi mai importantă, cheia puterii – alegerea Preşedintelui.
Nu voi face multe alegaţii asupra instituţiei prezidenţiale în România. Trebuie spus doar că aceasta este parte a executivului, că are o legitimate imensă şi că are puteri restrânse în ceea ce priveşte puterea, având doar trei domenii dedicate – relaţiile externe, apărarea şi medierea între stat şi societate prin intremediul separării puterilor în stat. De ce atunci aici este cheia puterii?
Pentru că prin prestaţia prezidenţială domnul Traian Băsescu s-a dovedit a fi extrem de nonconformist în raport cu funcţia şi cu instituţia pe care o încarna. Volutele legale şi constituţionale propuse de domnia sa au avut ca scop subordonarea Parlamentului şi a Guvernului scopurilor declarate sau nu domniei sale. A reconstruit modelul voievodal românesc, prezent altfel şi în perioada 1992-1996 a domnului Iliescu, încercând să limiteze toate celelalte puteri în favoarea puterii prezidenţiale. Iar exemplul cel mai simplu a fost modalitatea extrem de elastică de numire a primului minsitru în toamna – iarna lui 2008, iar acesta este doar un exemplu.
Sunt convins de aceea că domnul Băsescu – intuitiv, şi nu planificat –a pus bazele Partidului Corporatist iar emulii domniei sale l-au construit în forma dorită, chiar dacă pentru asta au intrat în coliziune chiar cu preşedintele Băsescu. Puţini îşi mai amintesc faptul că domnul Boc a fost o soluţie de avarie pentru PD-L şi chiar pentru domnul Băsescu. Premierul fluturat în campanie a fost Theodor Stolojan, care odată câştigate alegerile (cam la limită) a cerut ca din guvernul său să nu facă parte oameni precum domnul Videanu, Blaga sau Berceanu, căci domnia sa intuia că nu el îi va conduce pe ei, ci ei – în numele partidului – îl vor conduce pe el. Preşedintele Băsescu l-a sprijinit pe Stolojan în acest demers şi a încercat să dea şah baronilor PD-L. Ori, spre stupoarea sa, structura de comandă a partidului s-a ridicat instantaneu împotriva sa şi a domnului Stolojan, pe care a fost forţat să îl schimbe practic peste noapte. A fost actul oficial de naştere al Partidului Corporatist.
Prin ce se defineşte acest partid acum?
În primul rând că nu aderă la nici o formulă ideologică. Este mai degrabă un catch all parties nu pe valori ci pe metode, nu pe perspective pe termen mediu şi lung ci numai pe perspective foarte scurte, un fel de tunuri politice şi de imagine.
În al doilea rând că se construieşte pe o structură de reţea în care importantă este doar reţeaua şi organizatorii acesteia. Primarii şi liderii de organizaţii s-au străduit până la epuizare să strângă voturi nu pentru că îl iubeau pe domnul Boc sau pe domnul Băsescu, ci pentru că frica de Blaga era uriaşă. Cetăţenii în această reţea sunt cuantificabili în voturi şi poate în impozite, liderii de organizaţii dacă doresc să primească o cotă parte din aceste impozite – prin contracte, prin încredinţări directe, prin influenţă etc. – trebuie să transforme anual impozitele în voturi, şi apoi invers.
Astfel partidul este o uriaşă corporaţie economică care vinde iluzii – eliminarea taxei auto, creşterea salariilor profesorilor, regionalizare, moderniazarea statului , scăderea numărului paralamentarilor etc. – pe bani proveniţi din impozite. Şi ca orice corporaţie este o întrerindere pe acţiuni, are profit – este la putere – acţionarii îşi iau dividendele, nu are profit acţionarii – lideri de organizaţii etc- sunt consideraţi slabi şi proşti şi eliminaţi din sistem. De aici şi sentimentul de gaşcă pe care acest Partid Corporatist îl prezumă. Idealul romantic „Toţi pentru Unul, Unul pentru Toţi” are valabilitate doar în cerc închis, cetăţenii nefiind decât la partea cu toţi pentru Unul. Astfel, ceea ce este profund nedemocratic şi chiar la limita dictaturii, societatea devine doar un mijloc şi nu un scop.
În al treilea rând, este un partid eminamente oligarhizat. Desigur, oligarhizarea partidelor este un subiect vechi al ştiinţelor politice, dar ele este rezolvat de Pareto printr-o anumită dinamică a elitelor vulpe în raport cu elitele leu. Oligarhizarea în Partidul Corporatist vizează mai degrabă conceptul antic de oligarhie, decât cel modern. Pentru antici oligarhia reprezenta puterea celor puţini (care iniţial fuseseră aristocraţii buni şi recepţi) care prin presiune sau dictatură (sau rapt şi mită) pun mâna pe frâiele statului. Oligarhia este antinomică democraţiei, pentru că cei de la putere nu reprezintă voinţa şi suveranitatea populară ci doar interesele lor, care câteodată pot concorda cu interesele cetăţenilor alterori nu – şi de cele mai multe ori nu. Pentru a legitima puterea oligarhiei statele non-democratice (de cele mai multe ori fasciste sau dictaturile latino americane) au inventat şi fundamentat teoretic conceptul de elită. Iar pentru Partidul Corporatist conceptul de elită este fundamental – căci el poate explica alegerile, de multe ori iraţionale, persoanelor cu care partidul îşi îndeplineşte funcţia de selectare a personalului politic. Astfel persoane precum dom”Costel, Monica Iacob Ridzi, doamna Plăcintă, Gheorghe Pogea etc. pot fi legitimitate prin faptul că au avut succes în afaceri sau – mai rar – la locul de muncă, adică au demonstrat că sunt parte din elită. Mai mult, aşa cum s-a văzut cei din vârful absolut al partidului nu au nici priză în societate – Videanu nu a mai candidat, iar Blaga şi Berceanu au pierdut alegeri importante fiecare în fieful propriu. Alegerile generale au fost câştigate de ultimii doi în colegii de protocol, dar ar fi interesant de văzut ce s-ar întâmpla în cazul unor alegeri pe teren străin.
Din acest motiv oligarhii PD-L încearcă să îşi cosntruiască mai degrabă o aură de tehnocraţi decât de politicieni, ei sunt veşnicii ministeriabili la ministere oarecum dedicate şi prin aceasta îşi întăresc puterea asupra partidului şi asupra societăţii. După ce permit mita electorală înspre societate permit şi creşterea impozitelor sau acordarea de contracte celor care trebuie să îşi recupereze mita dată. Dacă nu ar deţine aceste poziţii toate grupurile construite piramidal s-ar prăbuşi sau şi-ar încerca norocul în altă parte, sau chiar s-ar teme de justiţie. Dar aşa sistemul tinde să devină un monopol politico-economic al unui singur partid condus de o foarte strâmtă oligarhie.
Un sistem oligarhic nu are ca opoziţie partide democratice şi probabil nici nu concepe aşa ceva. Perspectiva lui este că de fapt toate formaţiunile politice sunt şi ele conduse în acelaşi fel. De aceea atacul lor politic nu este la adresa opiniilor sau al valorilor altor partide ci la ceea ce se consideră a fi cealaltă oligarhie, ascunsă şi ea în spatele partidelor. Din acest motiv în ultima campanie lupta a fost dusă împotriva oligarhilor denumiţi generic moguli. Iar numele acestei bătălii a fost „modernizarea statului:”
Mi-e frică însă că modernizarea statului poate fi un atac al unei oligarhii dependente de stat şi de partid la adresa unei oligarhii independente. Capitalismul neoconservator american – adică cel de după anii 80 –a permis şi a făcut receptă naşterea oligarhiilor independente, ca expresii ale unor corporaţii private ce se implică în mai multe domenii tehnice, financiare şi chiar sociale. Aceste oligarhii de tipul Donald Trump au accesat media print sau electronică ca pe o afacere şi de multe ori au folosit-o atât în plan personal cât şi politic. Despre moralitatea unui asemenea demers s-a scris mult, s-a vorbit şi mai mult dar nu l-a anulat, ci mai degrabă i-a crescut cota de piaţă. Un tip asemănător de oligarhie independentă a apărut apoi şi în Rusia anilor 90 în perioada Elţân, numită generaţia „noilor ruşi”, a căei reprezentanţi de marcă a fost Roman Abramovici sau Mihail Hodorkovski. Titlul de glorie al lui Putin şi a partidului său Rusia Unită a fost lupta împotriva oligarhilor şi fie alungarea lor – cazul Abramovici – fie arestarea şi încarcerarea lor – cazul Hodorkovski. Dar aşa cum arăta Anna Politovskaia, locul marilor oligarhi independenţi a fost luat de un grup masiv de oligarhi dependenţi de stat şi de Gazprom (ceea ce e cam acelaşi lucru) care pe criterii politice şi/sau de fidelitate economică îşi împart astăzi imperii energetice precum Iukos sau Sibneft. Supravieţuitori precum Deripaska sau Prohorov acceptă astăzi să se pună la dispoziţia statului şi chiar să se lase umiliţi în public de premierul Putin. Dar şi când au probleme financiare statul le sare în ajutor cu miliarde de dolari pentru a le salva afacerile. Astfel în Rusia oligarhia independentă a fost fie distrusă fie adusă în stare de dependenţă faţă de partidul Rusia Unită a lui Putin. Iar societatea a fost complet scoasă din jocul politic, celelalte partide au fost aduse la stadiul de partide marionetă iar puţinii critici din societatea civilă au fost îndepărtaţi şi inclusiv eliminaţi fizic. Rusia Unită reprezintă expresia extremă a unui partid corporatist, care după un model sovietic naţionalizează statul în folosul unei oligarhii politico-economice.
Desigur că Partidul Corporatist Român nu este – sper – încă de dimensiunile şi amploarea modelului rusesc, şi asta pentru că România nu are potenţialul economic şi energetic al Rusiei, dar are acelaşi tip de societate semi-feudală, cu câteva insule de europenitate în capitală şi în oraşele mari. România nu este o mare putere politică, dar face parte din Uniunea Europeană şi NATO, elemente externe care pot contribui la disuadarea unui atare model politic. Dar asta nu însemană că anumite paralelisme nu există sau nu pot exista.
Atacul cel mai recent la adresa unor oligarhi independenţi precum Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vântu reprezintă un model relativ asemănător cu cel din Rusia, cel puţin în condiţiile în care în spate moguli precum George Păunescu sau Dorin Cocoş sprijină Partidul Corporatist, şi probabil visează la cotele de piaţă ale oligarhilor atacaţi. Iar un atare proces în care oligarhii dependenţi se opun celor independenţi va conduce la intarea în dependenţă a celor din urmă sau la ieşirea lor de pe scenă.
Astăzi Partidul Corporatist este PD-L, dar deja în PSD sunt voci precum ale lui Miron Mitrea care vor să copie modelul. Probabil şi Călin Popescu Tăriceanu este atras de un asemenea model. Astfel, în scurt timp, s-ar putea ca modelul corporatist să cuprindă întregul spectru politic împotriva democraţiei şi a cetăţenilor României.