Domnul academician Mircea Maliţa a publicat de curând o carte de eseuri, foarte interesante, care oferă răspunsuri şi puncte de vedere inedite şi realiste la cauzele şi problemele lumii contemporane. Cartea are darul de a pune „la locul lor” cuvintele şi conceptele pe care le auzim aproape zilnic în mass media într-un stil foarte atractiv. Dacă ar trebui să descriu într-un singur cuvânt această carte aş spune „excelentă”.
Convorbire cu Mircea Maliţa despre “Mintea cea socotitoare” – carte de eseuri, editată de Academia Română
Virginia Mircea: De la Aurul cenuşiu de acum patru decenii, trecând prin Idei în mers şi prin călătorii în jurul lumii, în care vibraţi la varietatea culturilor şi mentalităţilor, şi până la această noua carte închinată minţii, văd un fir roşu. Mă întreb cum găsiţi încă prospeţime şi imaginaţie în această temă, veche şi aparent puţin schimbătoare.
Academician Mircea Maliţa: Tema privind mintea umană e veche într-adevăr şi nu se prea schimbă, dar ceea ce este nou e faptul că începem s-o cunoaştem. Purtăm mintea ca pe o cutie magică fără să ştim cum funcţionează. Cineva spunea că omul îşi cunoaşte mult mai bine automobilul de la poartă decât creierul propriu şi mintea pe care o găzduieşte. Breşa aparţine ştiinţei pentru că a deschis cutia, care e atât de complexă încât galaxiile devin jocuri de copil faţă de centrala noastră neurală. Şi, brusc circulă ideea că povestea omului este povestea minţii sale şi că e singura lui emblemă şi marcă. Fericite generaţiile care vor urmări rezultatul celui mai preţios proiect întreprins de ştiinţă: cunoaşterea minţii umane! Poate că o vom ţine aşa decenii de acum înainte.
Ştiind că tânăra generaţie este mai puţin preocupată de ştiinţă, cred că aţi adresat cartea în primul rând studenţilor.
De acord, este important să cunoaştem ce se întâmplă pretutindeni în lume, la mari distanţe sau la noi, pe prispa casei. Toate cunoştinţele, informaţiile, precum şi deciziile atât cele promiţătoare, cât şi cele eronate trec prin mintea noastră. Ea poate deveni şi călăuză, dar şi duşman. Se strică uşor, dacă nu o îngrijeşti o ia razna, bate câmpii, produce discuţii sterile cu rapiditatea cu care scriem versuri sau demonstraţii, dar poate produce uneori distrugeri şi comite crime.
Cred că meritul cărţii, dincolo de poveţe cuminţi, este că are grăuntele de sare al ironiei şi umorului, chiar al surprizei.
Se poate. E o noutate să vezi că energia lumii se poate citi printr-o unitate nouă de măsură, nu „cai putere”, ci „om-putere”. Faci cunoştinţă cu „homotech-ul” şi statisticile te pot ului, de pildă, la sărăcie şi foame. Pe urmă, cititorul se întreabă dacă într-adevăr unele adevăruri sacrosante, curente, pot într-adevăr deveni mituri. Eu spun “mitul pieţei” şi corul neoliberarilor mă fluieră. Şi iată că The Economist scrie în numărul din noiembrie, 2009, că ceea ce părea deviant acum câţiva ani acum a devenit “o idee ferm înscrisă în curentul principal”.
Cred totuşi că sintagma pe care aţi pus-o în circulaţie în această carte este “homo fraudens”, omul fraudei, aproape tot atât de răspândit ca omul raţiunii. E o temă de preocupare actuală. Surprindeţi şi prin faptul că cititorii sunt dezamăgiţi când văd ce greu e accesul la înţelepciune, cât de dificil de câştigat este raţionalitatea, dar sunt încurajaţi prin faptul că toţi au parte şi de inteligenţă. Dacă suntem atât de inteligenţi, de ce greşim atât de mult?
E o întrebare justificată. În ce mă priveşte, gravitatea costă nu atât în faptul că se fac greşeli, ci că ele se repetă de atâtea ori. Deci învăţarea nu-şi face rolul. Omenirea toată nu învaţă din greşeli. Repetă războaiele, reia conflictele, întreţine ostilitatea. De ce funcţionează atât de prost învăţătura socială sau colectivă? În carte spun: din cauză că cineva strică mecanismul învăţării, societăţii, manipulând-o. Parcurgem o perioadă de intensă manipulare, “consumatorul”, eroul predominant al societăţii, e o păpuşă trasă de sfori şi orbită de imagini. Face ceea este la modă, dar moda e creată şi întreţinută cu tâlc – să crească undeva un profit. Astfel a apărut homo fraudens. Manipularea e o fraudă enormă, dominantă, înveninată. Paralizează învăţarea, o migrează într-un climat unde nu se respiră aer, ci anestezice.
Accept faptul că suntem somnambuli, puţin conştienţi şi deci nu foarte vinovaţi când cădem în groapa unei crize, asta poate fi lipsa noastă de inteligenţă. Dar cum stăm cu cei care produc crizele, cu cei care săpă gropi?
Frauda este fructul unei inteligenţe vicioase. Este varianta neviolenţei în obţinerea de avantaje nemeritate şi nepermise. În ultimă instanţă se pot identifica două devieri de la buna cumpănă a minţii noastre. Una, numită în termeni populari aroganţă sau trufie, reprezintă pretenţia că ştii ceea ce doar crezi că şti. A doua, tot în termeni populari, numită lăcomie, să pretinzi ceea ce nu ţi se cuvine, bunul altuia de pildă. Este exact ceea ce s-a comis în procedeul finananciar care a facilitat nepermis şi necontrolat îndatorarea masivă, fără acoperire, pin criza imobiliară, de unde a pornit dezastrul economic, industrial, încă neoprit. Dar, când privim mai atent vedem că tandemul tipic al exaltării stă şi la baza crizei politice sau a altor dezastre nenaturale, făcute de mâna omului.
E tentant tabloul, şi chiar grăitor. Nu e prea mică eroarea sau frauda iniţială care declanşează criza? Să fie un mic epsilon (ε) scriptic, greu observabil?
Şi bacteriile, şi viruşii sunt epsiloni mici, dar, prin contaminarea masivă, amplificată la scara imensă a activităţii umane, cuprind rapid continente întregi. Nemaivorbind că acum în globalitate, totul se leagă, nimic nu rămâne local şi nesemnificativ.
Teoria dumneavoastră introduce factorul mental, mica perturbare care are loc în cutie, faţă de alte explicaţii ţinând de economie, istorie sau sociologie. O şi spuneţi în alegoria „penei de automobil”, atribuită pe rând lipsei de benzină, motorului stricat sau roţii dezumflate, când de fapt şoferul era beat.
Trebuie să mărturisesc că expresia nu îmi aparţine. Nu s-ar fi putut ca o astfel observaţie să scape unor economişti sau analişti. Acum, după criză, e redescoperită. Discuţia a trecut de acest prag. Acum lumea recunoaşte că eroarea (intenţionată sau nu) se poate strecura. Dar de cât control şi supraveghere e nevoie ca ea să fie prevenită sau oprită la timp? La acest capitol reapare vechea problemă, „câtă intervenţie exterioară (stat) e cerută ca economia (companie, bancă) să nu greşească?”. Dacă observăm mai bine unde duc tendinţele actuale, vedem că statele îşi recâştigă drepturi şi atribuţii pierdute în vasta campanie care le-a lipsit de aparatura de bord necesară respectării interesului şi bunului public, state atât de marginalizate de avântul pieţei “libere”, care scapă oricărui control, chiar când devine abuzivă şi rapace. Pe plan intelectual este salutară ideea că cercetarea ştiinţifică şi educaţia cad în sfera avuţiei bunului public. E o pledoarie pentru îngrijirea acestui patrimoniu al societăţii, mai ales când ea aspiră la civilizaţie şi recunoaştere.
Vă mulţumesc.
Virginia Mircea
