În peisajul democratic post-decembrist, partidul condus, cu “intermitentele” de rigoare, de presedintele Ion Iliescu a reprezentat în mod incontestabil formatiunea politica în care marea majoritate a românilor cu drept de vot si-au investit sperantele, încrederea si întelegerea. Lideri de partid si de opinie, deopotriva, i-au atribuit acestui partid o virtuala vocatie social-democrata, în cadrul unui tipar de perceptie “stângist”, tipic societatilor aflate în tranzitia de la comunismul totalitar la capitalismul comunitar.
În peisajul democratic post-decembrist, partidul condus, cu “intermitentele” de rigoare, de presedintele Ion Iliescu a reprezentat în mod incontestabil formatiunea politica în care marea majoritate a românilor cu drept de vot si-au investit sperantele, încrederea si întelegerea. Lideri de partid si de opinie, deopotriva, i-au atribuit acestui partid o virtuala vocatie social-democrata, în cadrul unui tipar de perceptie “stângist”, tipic societatilor aflate în tranzitia de la comunismul totalitar la capitalismul comunitar.
Ideologia de stânga a actualului PSD a evoluat în functie de imperativele socio-economice, asumându-si, în timp, “reconsiderarea valorilor comunismului”, “socialismul de tip suedez”, sau racordarea la social-democratia europeana. Dinamica perceptiei despre ideologia actualului partid de guvernamânt s-a produs la doua niveluri. Pe de o parte, liderii de partid si doctrinarii PSD au mizat pe afilierea la ideologia social-democrata occidentala, având un discurs de autoetichetare în zona social-democratiei contemporane. Pe de alta parte, independent si împotriva vointei liderilor de partid, mass media si opozitia au creat o eticheta radical diferita de cea a “social-democratiei”, forjând în zona dictaturii de partid – “partidul-stat”.
În perioadele în care PDSR/PSD a fost la guvernare, iar liderul în functie a trebuit sa renunte formal la calitatea de presedinte al partidului, s-a înregistrat invariabil un conflict între ideologia de stânga, cu accente populiste, si actele concrete, legislativ-executive. Efectul imediat al acestui conflict ideologic – practicat de guvernare s-a soldat cu erodarea capitalului politic si de imagine, cu atât mai mult cu cât Ion Iliescu a condamnat “devierile” de la doctrina si îndepartarea de interesele si asteptarile electoratului stabil al PDSR/PSD. În alta ordine de idei, trebuie mentionat ca formatiunea politica majoritara din România, o data ajunsa la guvernare, si-a estompat puternic profilul politic si moral. Dincolo de acest conflict între ideologia declarata în campania electorala si doctrina practicata la guvernare, erodarea capitalului politic si de imagine al PSD îsi are resorturile în comportamentul socio-economic de zi cu zi, pe care presa si societatea civila l-au monitorizat cu atentie în ultimii trei ani.
Cele trei maladii ale PSD
Existenta unor opinii doctrinare diferite sau conturarea unor curente opozabile în interiorul unui partid este un fenomen normal pentru viata si evolutia oricarei formatiuni politice democratice, cu conditia ca aceste contradictii sa fie circumscrise exclusiv aceleiasi ideologii, definitorie pentru respectiva organizatie.
Şi în cazul Partidului Social-Democrat se poate vorbi de un “conflict între generatii”, fara însa ca fenomenul sa fie definitoriu pentru identitatea formatiunii politice la nivel ideologic sau doctrinar.
Ca organism politic aflat la guvernare, PSD se confrunta cu trei maladii, care, initial interioare, s-au extins semnificativ la nivelul societatii românesti: gerontocratia, plutocratia si birocratia.
Initial, în FDSN, devenit ulterior PDSR, gerontocratia a reprezentat “reflexul de conservare” a liniei marginalizate în perioada administratiei politico-economice antedecembrista. Identitatea acestui grup intern de partid este legata de “garda reformatoare”, în spiritul glasnostului, care a vrut sa-si impuna principiile prin acte ferme de guvernare, purtatoare, în perioada 1990-1992, a conceptului de “comunism cu fata umana”, transformat apoi în “socialism de tip suedez”. Este înca greu de apreciat în mod obiectiv daca aceste teorii lansate atunci de actualii gerontocrati, erau viabile sau reprezentau un romantism postdecembrist. Important ramâne faptul ca electoratul românesc a crezut în ele în perioada 1990-1994. La fel de semnificativa este însa si sanctiunea severa aplicata PDSR în 1996, când atacurile principale au fost îndreptate împotriva gerontocratilor purtatori de “cripto-comunism”. Intrata în opozitie, formatiunea politica condusa de actualul presedinte al României, s-a dovedit capabila sa se reformuleze ideologic asumandu-si o doctrina social-democrata europeana, concomitent cu estomparea gerontocratiei si aducerea în prim-plan a unei noi garzi. Dupa accederea la guvernare, în anul 2000, reflexele gerontocratice si-au facut din nou simtita prezenta, creând în interiorul PSD “aparenta” unui conflict între generatii. Recenta “absorbtie” de catre PSD a structurilor unui partid cripto-comunist, PSM, semnalizeaza însa ca gerontocratia risca sa devina pentru actuala formatiune politica aflata la guvernare “o stare de spirit”, care nu se mai cantoneaza în vârsta biologica, ci într-o doctrina sanctionata negativ de electorat în 1996.
PSD – plutocratia parazitara si reflexul gerontocratic
Bucurându-se de “privilegiul” de a se afla la guvernare în perioada 1992-1996, când în România s-a dezlantuit “capitalismul salbatic” si goana dupa înavutire, PDSR a reusit sa-si creeze o patura de “noi îmbogatiti”, care a deviat partidul si de la linia social-democrata si de la “angajamentele electorale ferme” de protectie socio-economica a populatiei saracite si amenintate de insecuritate. Conflictul de interese izbucnit în 1996 între gerontocrati si “noii îmbogatiti” a fost transat în favoarea acestora din urma si PDSR a obtinut astfel un ragaz de patru ani în opozitie pentru a-si reformula pozitia social-democrata intrata în contradictie cu mijloacele ne-social democrate de îmbogatire. “Schimbarea la fata” din anul 2000 nu a convins electoratul ca PDSR si-a rezolvat aceasta “dilema interna”, având în vedere ca actualii guvernanti au ajuns la putere în urma unui masiv vot negativ administrat “dezastruoasei coalitii”. Gerontocratii au pierdut în continuare teren în fata “noilor îmbogatiti”, care, în ultimii trei ani au evoluat catre o organizare informala a unei veritabile plutocratii subterane care si-a teritorializat influenta si a autonomizat partidul. Astfel s-a ajuns în situatia ca, în numele “democratiei interne”, filialele “teritorial-plutocratice” ale PSD sa manifeste pozitii divergente fata de centrul gerontocrat.
Într-o democratie în care partide cu orientari diferite îsi pot apara doctrinele si interesele în cadru legislativ, este un demers cel putin hazardat sa afirmi ca exista si functioneaza un “partid-stat”. Şi totusi, în ultima perioada PSD este învinuit sistematic ca s-a transformat într-un asemenea mecanism antidemocratic si antisocial. Crearea acestei perceptii în opinia publica este explicata de reflexul gerontocratic postdecembrist (care încearca sa reinstaureze ordinea “de la centru”), de raspândirea structurilor plutocratice parazitare la nivel national, dar mai ales de uriasa birocratie care blocheaza activitatea întregului corp economico-social într-o perioada în care România trebuie sa îndeplineasca în ritm alert criteriile de performanta necesare aderarii la Uniunea Europeana. Din ratiuni complet diferite, atât gerontocratii, cât si plutocratii practica si încurajeaza sistemul birocratic, factor determinant al generarii si institutionalizarii coruptiei.
Marea provocare: plutocratia si gerontocratia sub pânza birocratica
În pragul alegerilor locale si generale, conflictul dintre fosta “garda reformatoare” antedecembrista, astazi gerontocratica, si “ciocoii cu girofar” ai perioadei 1992-1996, pare sa fie definitiv transat. Institutionalizând economic si social capitalismul de cumetrie, “noii îmbogatiti” s-au transformat în baroni locali, care, sub protectia structurilor plutocratice parazitare, impun “democratii din ce în ce mai originale”, caracterizate de birocratie si imobilism, atribute ale unui “partid-stat” dintr-o alta perioada istorica. Între gerontocratie si plutocratie, sufocate de propria pânza birocratica, doctrina social-democrata a ramas un simplu deziderat. Şi în 1996, si în anul 2004, partidul în care majoritatea romanilor si-au investit sperantele, încrederea si întelegerea se confrunta cu aceeasi mare provocare: impunerea unei “noi garzi”, purtatoare a unei doctrine social-democrate coerente, care sa convinga electoratul ca aceasta nu va ramane ca înalte dati un simplu slogan electoral. Misiunea acestei virtuale linii autentice a PSD (daca ea exista!) va fi însa mult mai ingrata decât în 1996. Daca în acel an PDSR a beneficiat de enormul avantaj al votului negativ, în 2004, PSD se va confrunta cu avatarurile propriei imagini. Electoratul va decide însa si de aceasta data ce este dispus “sa înteleaga” si în cine poate sa “mai creada”! Cât despre sperante, “s-auzim numai de bine”!
