Daca, cu câteva zile în urma, mi-ar fi spus cineva ca o sa devin brusc interesata de activitatea Bisericii Ortodoxe Române, l-as fi privit cu o evidenta neîncredere. Atitudinea mea fata de biserica poate fi exprimata, foarte bine, prin doua tipuri de abordari: pe de o parte atasamentul spiritual fata de ritul în care am fost botezata, pe de alta parte, îndoielile pregnante care veneau din educatia laica si oarecum liberala cu care am iesit dintr-o facultate de stiinte politice. Aceste din urma îndoieli nu sunt de natura spirituala; nicidecum. Erau legate de istoria ortodoxismului, despre ceea ce îmi parea litera de lege – anume dependenta ortodoxiei de stat, înrolarea în politica nationala a comunismului, conservatorismul în politica de tranzitie.
Daca, cu câteva zile în urma, mi-ar fi spus cineva ca o sa devin brusc interesata de activitatea Bisericii Ortodoxe Române, l-as fi privit cu o evidenta neîncredere. Atitudinea mea fata de biserica poate fi exprimata, foarte bine, prin doua tipuri de abordari: pe de o parte atasamentul spiritual fata de ritul în care am fost botezata, pe de alta parte, îndoielile pregnante care veneau din educatia laica si oarecum liberala cu care am iesit dintr-o facultate de stiinte politice. Aceste din urma îndoieli nu sunt de natura spirituala; nicidecum. Erau legate de istoria ortodoxismului, despre ceea ce îmi parea litera de lege – anume dependenta ortodoxiei de stat, înrolarea în politica nationala a comunismului, conservatorismul în politica de tranzitie.
Nu o data am fost exasperata de dogmatismul preotilor ortodocsi în dezbaterile publice; nu am reusit sa înteleg niciodata statutul de “functionari publici” al preotilor; aproape totdeauna am considerat încrederea de care se bucura Biserica în sondajele electorale drept un semn de îngrijorare pentru democratia româneasca. Şi, mai concret, am considerat BOR-ul unul dintre cei mai reactionari actori ai modernizarii si ai integrarii în structurile euro-atlantice. Politica româneasca mi-a parut deseori o “victima” a ortodoxiei.
Însa evenimentele recente m-au facut sa-mi reconsider aceasta ipoteza, foarte puternic înradacinata, dat fiind faptul ca nu lasa loc nici unui punct de vedere pozitiv la adresa ritului în care am fost crescuta. A fost nevoie de decizia, ferma si oarecum surprinzatoare, a Sfântului Sinod, de la mijlocul lunii trecute, pentru a-mi pune o serie de întrebari referitoare la cine pe cine împiedica în procesul de democratizare. Ei bine, nu mai am deloc convingerea ca, în acest moment, Biserica este o piedica în calea politicului. Politicul îsi este siesi piedica, si tot el reprezinta un obstacol în calea unei transformari, ce e drept lente, a unei Biserici Ortodoxe care, o buna bucata de vreme în perioada postrevolutionara, nu a facut decât dovada imobilismului.
Preotii si politica
Despre implicarea preotilor ortodocsi în politica s-au spus multe si, de cele mai multe ori, nu au fost lucruri de bine. Desi au existat numeroase decizii ale Sfântului Sinod care recomandau neimplicarea preotilor în activitati partinice – practic au fost anuntate asemenea hotarâri înaintea fiecareia dintre campaniile electorale din 1990, 1992, 1996, 2000 – a fost nevoie de scandalul celor 5 preoti ortodocsi din Alba care au afirmat ca sunt membrii PRM si apoi de cererea, cel putin surprinzatoare, a Presedintelui Executiv al PSD Octav Cosmânca de a se permite preotilor sa faca politica.
Cu aceasta ocazie, mai marii clericilor au decis, de asta data categoric, ca nici un slujitor al Bisericii nu are dreptul de a se implica în activitatea politica, la nici un nivel si sub nici o forma, sub amenintarea excluderii definitive din tagma preoteasca. “In calitatea sa de cetatean al Patriei si de parinte duhovnicesc al tuturor enoriasilor sai, indiferent de orientarea lor politica, preotul are libertatea, binecuvântarea si îndatorirea ca, de pe pozitia si mijloacele care-i sunt specifice, sa participe la viata cetatii, sprijinind activitatile menite sa promoveze binele obstesc si împotrivindu-se oricaror masuri sau activitati care se dovedesc a fi în contradictie cu învatatura si morala crestina ortodoxa. Optiunea politica se exprima prin vot” spune primul punct al Hotarârii Sfântului Sinod. Decizia a fost luata în conformitate cu Sfintele Canoane ale Bisericii Universale, care stipuleaza ca printre îndeletnicirile incompatibile cu slujirea si demnitatea clericului se numara si aceea de “a primi asupra sa dregatorii sau îndeletniciri lumesti”. “Arhiereului preotului, diaconului si monahului îi este interzis sa faca politica partinica, sa fie membru al unui partid politic, sa participe la campanii electorale, sa candideze si sa devina membru al Parlamentului sau Consiliilor locale, primar, viceprimar sau sa ocupe functii în administratia publica centrala si locala. Cel care va încalca aceste reguli, precum si legamântul depus la hirotonie, se încadreaza în prevederile art. 3, lit. d si e din regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Române, având de ales între cariera politica si misiunea preoteasca, pentru totdeauna fara drept de revenire în cler. Abaterile de acest fel vor fi judecate în Consistoriile eparhiale”, spune în continuare hotarârea Sfântului Sinod.
Iata ca, prin întoarcerea la dogmele sale “reactionare”, si mai ales prin asumarea lor (pentru ca acestea au existat si anterior momentului februarie 2004, doar ca multi dintre noi avem înca limpede în imagine figurile de preoti în odajdii care sprijineau bancile Parlamentului) Biserica ortodoxa da semne ca este dispusa sa se reformeze, din interior, si nu sub presiunea politicului sau a societatii civile. Este, desigur, un prim pas. Acesta nu înseamna ca Biserica este un organism mai putin ierarhic sau mai putin nationalist (dar ortodoxia, prin traditia sa istorica si dogmatica este o Biserica de “neam”). Nu la aceasta se refera schimbarea la fata de care vorbeam în titlu. Probabil ca si în cadrul mai marilor clerului este nevoie de o primenire, pentru a putea vorbi de acest lucru. Schimbarea la fata se refera, mai degraba, la treptata distantare a Bisericii Ortodoxe de spatiul politic, o data cu apropierea de problemele comunitatilor, ale celor aflati în nevoie.
Politica sociala a Bisericii Ortodoxe
O alta critica virulenta la adresa BOR-ului era legata de lipsa misionarismului, de neimplicarea sa în viata comunitatii. Spre deosebire de catolicism, care la sfârsitul secolului XIX, o data cu adoptarea bulei papale “De Rerum Novarum”, si-a asumat activ implicarea în viata sociala, în Biserica de Rasarit în general si implicit în Biserica Ortodoxa a dominat isihasmul, misiunea principala a Bisericii fiind savârsirea Sfintelor Taine, rugaciunea si toata lucrarea spirituala, menita sa contribuie la ameliorarea calitatilor spirituale a vietii tuturor. Calitatea materiala a vietii era în seama statului (basileului). Nevrând sa se amestece în ceea ce e a cezarului, nu s-a implicat strategic în viata sociala decât pe planul culturii. Fara a suferii o schimbare manifesta a dogmei, în ultima perioada, în conditiile unei saraciri din ce în ce mai pregnante a populatiei si a unei anumite derive morale, Biserica Ortodoxa a început, treptat, sa-si asume implicarea în problemele comunitatilor locale. Consiliul National Bisericesc a facut public, de curând, numarul celor care au beneficiat, în cursul anului 2003, de programele de asistenta sociala ale BOR si sumele cheltuite pentru aceasta. Astfel, conform raportului, 150.000 de persoane au beneficiat de aceste programe, iar suma totala cheltuita pentru domeniul social-caritativ de catre Patriarhia Româna a fost de 117 miliarde lei. De asemenea, în cadrul BOR functioneaza 118 asezaminte sociale, dintre care 39 pentru copii, 12 pentru batrâni, 40 de cantine si brutarii sociale, 19 cabinete medicale si farmacii, 6 centre pentru asistenta familiilor aflate în dificultate.
Desigur, cifrele nu spun prea multe însa, personal, mi-au amintit de o serie întreaga de exemple pe care le-am auzit sau vazut de-a lungul timpului si pe care am preferat sa le ignor, referitoare la actiuni sociale promovate de biserica. Desigur ca activitatea de caritate a acesteia nu se poate face sub lumina reflectoarelor si în fata microfoanelor (oricum mult prea preocupate de crime, violuri, accidente si dezastre) însa acest dicton de “a nu sti stânga ce face dreapta” arborat de ortodoxie a facut foarte mult rau BOR-ului, nu atât din perspectiva imaginii acestuia (nerelevanta pentru o asemenea institutie) ci prin prisma ajutorului pe care l-ar fi putut obtine pentru astfel de actiuni, în special din partea mediului privat. Desigur, cele câteva exemple care îmi vin în minte sunt irelevante din punct de vedere sociologic. Dar au avut un impact deosebit în comunitatile în care s-au derulat. E suficient exemplul preotului care, la Valea Plopilor a asigurat adapost, ocrotire si educatie pentru câteva sute de copii ai nimanui; fara bani de la buget. Sau a micilor parohii din toata tara- care au organizat meditatii gratuite în vederea examenelor de capacitate pentru copii nevoiasi. Putem aminti si maicutele din Craiova care îngrijesc cei 137 de copii bolnavi de SIDA. Şi, de ce nu, exemplul preotului din parohia de care apartin care are, pe lânga o serie întreaga de actiuni laudabile, meritul de a fi transformat biserica, deschisa cel putin 14 ore pe zi, în loc de întâlnire si discutii pentru adolescentii din cartier, în dauna celor câteva baruri din zona.
În loc de concluzie
Desigur, ideea de “schimbare la fata” este una metaforica. Nu avem de a face cu o alta Biserica. Însa, în interiorul acestui organism, au început sa apara semne de normalitate si sanatate morala. Şi nu neaparat de la vârf, ci din interior, de la parohiile mici si lipsite de relevanta politica, în care preoti cu har si chemare au implicat comunitatile în actiuni care, personal, le consider a fi semne ale unei mult-dorite normalitati sociale. În aceste conditii apar cu atât mai vulgare pretentiile politicului în a implica preotii în activitatea politica, în esenta factor de dezbinare si distrugere a coeziunii sociale.
