Home » Cover story » Rolex

Rolex

Firma Rolex a fost înfinţată în 1905, la Londra, de germanul Hans Wilsdorf. Iniţial, compania s-a numit Wilsdorf & Davis, Davis fiind cumnatul lui Hans. La vremea aceea, majoritatea manufacturilor produceau numai ceasuri de buzunar, deoarece tehnologia nu le permitea realizarea de mecanisme atât de mici încât să poată funcţiona pe ceasuri de mână.

Firma Rolex a fost înfinţată în 1905, la Londra, de germanul Hans Wilsdorf. Iniţial, compania s-a numit Wilsdorf & Davis, Davis fiind cumnatul lui Hans. La vremea aceea, majoritatea manufacturilor produceau numai ceasuri de buzunar, deoarece tehnologia nu le permitea realizarea de mecanisme atât de mici încât să poată funcţiona pe ceasuri de mână.

Dar Wilsdorf era un perfecţionist, care a îmbunătăţit constant standardele, creând mecanisme din ce în ce mai mici. Aegler, o companie elveţiană de dimensiuni mici a fost de acord să le livreze mecanisme de ceas suficient de mici pentru a putea fi montate pe ceasuri de mână. Astfel, Wilsdorf începe să producă ceasuri în trei tipuri de modele: sportiv, business şi casual.

În 1910, Wilsdorf îşi schimbă brandul, devenind Rolex, un nume uşor de pronunţat în orice limbă. Tot atunci, trimite primul mecanism la şcoala de orologie din Elveţia, mecanism care avea să fie premiat. Hans Wilsdorf considera că un ceas trebuie să îndeplineacxă 2 condiţii: să măsoare corect timpul şi să fie de încredere. Obţinând acel premiu, prima condiţie putea fi deja considerată îndeplinită, aşa că el a început să-şi concentreze eforturile asupra celei de-a doua. Princiala problemă a vremii era că praful şi umezeala pătrundeau în carcasă, ducând astfel, cu timpul, la deteriorarea mecanismului. Astfel, era nevoie să fie proiectată o carcasă rezistentă la apă şi praf. Wilsdorf reuşeşte să proiecteze o carcasă revoluţionară care îndeplinea aceste condiţii.

Rolex nu a ezitat să facă reclamă în treaga lume primului ceas “waterproof”. La vremea aceea, publicul era mai degrabă sceptic asupra acestui lucru. Numai că, văzând ceasul într-un acvariu plasat în vitrina magazinului, oamenii au fost convinşi. Această csampanie a creat un enorm “brand awarness” pentru Rolex, care a rămas de atunci în colo unul din numele de referinţă în orologie, în ciuda faptului că acum ceasurile waterproof fac parte din oferta aproape tuturor firmelor producătoare de ceasuri.

În 1918 a fost dezvoltat Rolex Prince, care a devenit în scurt timp un best seller. În 1931 a fost inventat “rotorul” – o plăcuţă de metal care se mişcă liber, prin forţa gravitaţiei. Astfel apare Rlex Perpetual.

La finele primului război mondial, steaua Rolex strălucea cu putere, marca fiind asociată cu reuşita deplină. Cel care poseda un ceas Rolex era un om de succes. Specialiştii spun că ceea ce distinge un Rolex de alte ceasuri premium îl reprezintă designul său deosebit, care poate fi recunoscut de departe, fie pe un teren de baschet, fie la o recepţie de clasă. De altfel, designul nu a a evoluat aproape deloc de-a lungul timpului. Astfel, dacă pui unul lângă altul un ceas Datejust din 1948 cu unul din 2004 nu veţi observa prea multe diferenţe la exterior. În interior însă, probabil că nu veţi găsi o piesă care să poate fi transferată de la unul la celălalt.

Acest aspect atemporal îl transformă şi într-o investiţie excelentă. Entuziasmul care i-a cuprins pe mogulii din întreaga lume în septembrie 2000 la o licitaţie Christie din Londra, când a fost scoasă la licitaţie o colecţie de ceasuri Rolex, din 1910 până în anii ’90. Piesa de rezistenţă a colecţiei a fost un ceas Paul Newman Cosmograph Daytona (numit astfel deoarece actorul l-a purtat în cursa câştigată de el la Daytona în 1969), vândut cu 21.212$. Acest ceas nu a fost un succes imediat şi a fost produs numai pentru o scurtă perioadă de timp. Ascensiunea sa avea să înceapă abia lasfârşitul anilor ’80. Italienii au fost cei care s-au îndrăgostit realmente de acest model, pe care îl puteai cumpăra în SUA sau Anglia la preţuri cu cel puţin 20% mai mici decât cele din catalog, în vreme ce italienii plăteau până la 40% în plus.

În vreme ce febra Daytona cucerea Europa, Rolex avea să scoată o nouă versiune a acestui model, ce apărea în 1991. Astăzi, ceasul Cosmograph cu faţă albă – o raritate – poate fi achiziţionat cu 5.150$. Interesant este că Daytona este mai scump la mâna a doua decât proaspăt cumpărat din magazine. Acest model poate fi vândut lejer cu peste 2000$ peste preţul său de catalog. Asta în măsură în care reuşiţi să găsiţi unul…

Alt lucru interesant este că cel mai cunoscut producător de ceasuri elveţian este mai degrabă un outsider la Geneva. Asta poate şi datorită faptului că această firmă nu a început în patria ceasurilor, ci în Anglia, înfiinţată de un german care a primit cetăţenie britanică deoarece s-a însurat cu o englezoaică. Era o perioadă în care graniţele ţării erau limita maximă a ambiţiilor. Dar Wilsdorf gândea pe scară largă. Încă din 1908, când încă nici nu apăruse ideea de companie multinaţională, el a înregistrat marca Rolex. Marca nu a părăsit Anglia decât după primul război mondial când taxele asupra importurilor de mecanisme din Elveţia le-au făcut prohibitive.

Primul deceniu al companiei a fost marcat de obsesia fondatorului pentru precizie. Validarea avea să vină abia în 1914, când Observatorul Kew din Londra a certificat faptul că ceasul de mână Rolex este la fel de precis ca un cronometru marin, fiind pentru prima oară când un ceas primea această distincţie, pe care, chiar şi azi, puţine altele o au.

Cu toate acestea, ceasul nu a devenit imediat un accesoriu esenţial în garderoba unui bărbat. Ceasurile erau încă prea puţin fiabile, fiind greu de întreţinut. Abia în 1926 Wilsdprf a reuşit să proiecteze o carcasă rezistentă la apă şi praf. Sistemul utilizat era asemănător cu cel folosit pe submarine. Ceasul astfel proiectat a fost numit “scoică”, în aminterea dificultăţilor pe care le întâmpină o persoană încercând să desfacă acest “fruct de mare”. Acum, Rolex Oyster este una din cele mai de succes mărci.

Pentru a impune noul model în conştiinţa publicului, Wilsdorf a profitat de încercarea unei tinere, Mercedes Gleitze, care dorea să traverseze Canalul Mânecii. El i-a oferit un ceas Rolex Oyster. Când a ajuns pe malul celălalt, a aşteptat-o cu un fotograf. Când a ieşit din apă, ceasul funcţiona impecabil, neavând cu nimic de suferit din cauza apei.

Acest ceas extraordinar, avea un “călcâi al lui Achile”. Butonul prin care se întorcea. Ca să împiedice clienţii să se joace cu acesta, el a inventat un mecanism care, încă o dată, revoluţiona industria ceasurilor. În 1931, Rolex introduce un rotor “perpetuu” care “întoarce” ceasul la fiecare mişcare a încheieturii. Primul ceas automatic avea să devină leagănul imperiului Rolex. Rolex Oyster Perpetual este însăşi esenţa a ceea ce înseamnă Rolex: este waterproof şi automatic. 70 de ani mai târziu, acest ceas rămâne unul dintre cele mai bune realizate vreodată: a îndurat adâncimile oceanelor alături de Jeaques Piccard, înălţimile everestului alături de Sir Edmund Hillary. Şi-a păstrat acurateţea prin gheţurile polului sau sub soarele Saharei sau lipsei de gravitate din spaţiu. A supravieţuit accidentelor de avion, vapor, bărci cu motor. Cele mai uimitoare păţanii ale unui ceas Rolex sunt, printre altele, cea aunui englez care l-a spălat la curăţătoria chimică, a unui paraşutist australian care l-a scăpat de la o înălţime de aproape 300 de metri sau a unui californian care l-a copt într-un cuptor la 500°C. De fiecare dată, ceasul funcţiona impecabil.

Pe la începutul celui de-al doilea război mondial, renumele Rolex era atât de mare încât piloţii Royal Air Force şi-au dat lefurile pe lunii întregi pentru a cumpăra unul, în locul ceasurilor oferite gratuit de guvern. Această modă a epuizat complet stocul de Oyster Perpetuals din Anglia. Ca recunoştinţă, orice prizonier de război căruia îi fusese confiscat ceasul în război nu trebuia decât să scrie la Geneva şi primea un nou ceas, gratuit. De acest lucru au beneficiat şi infateriştii americani şi astfel avea să înceapă povestea de dragoste între Rolex şi SUA.

Deşi a locuit la Geneva peste 40 de ani, Wilsdorf nu a devenit niciodată cetăţean elveţian. A murit în 1960. În locul lui, în fruntea companiei a fost numit André Heiniger, care lucrease 12 ani sub directa îndrumare a lui Wilsdorf.

Aşa cum televiziunea a ucis starurile radioului, boomul quartzului de la sfârşitul anilor 60, începutul anilor 70 avea să distrugă ceasurile mecanice mai repede decât ai spune “Seiko”. Japonezii aveau să omoare măiestria elveţienilor. Pentru a rămâne în afaceri, majoritatea caselor au început să intre în era digitală. Nu însă şi Rolex. După ce a trecut furtuna, mai bine de jumătate din firmele de ceasuri elveţiene nu mai existau. Aproape o treime din companiile rămase au fost unificate într-un consorţiu, care-i cuprindea pe Omega, Longines, Blancpain, Tissot, Rado, şi Hamilton.

Rolex nu a fost niciodată adepta schimbării de dragul schimbării. În perioada de maxim, producţia de ceasuri cu quartz nu a depăşit niciodată 7% (astăzi ea este de 2%). Probabil că dacă şi Rolex ar fi pornit pe drumul acesta, renumele său ar fi avut de suferit. Din fericire însă, fiind o companie privată, fără acţionari străini şi-a permis să ignore tot ceea ce nu înseamnă calitate maximă.

Al treilea manager din istoria Rolex a fost instalat în 1992, Patrick Heiniger, care l-a înlocuit pe tatăl său.

Rolex s-a mândrit întotdeauna cu mecanismele sale, produse separat de ceilalţi fabricanţi. Până să ajungă la posesor, un ceas Rolex trece prin mâna a 200 de tehnicieni, iar înainte de a părăsi Geneva el trece prin nenumărate teste de calitate, fiindu-i verificată fiecare piesă în parte. Fiecare ceas este verificat în apă până la o adâncime de 100 metri (modelele SubMariner şi Sea Dweller sunt garantate la 300 şi respectiv 1500 de metri. De asemenea, ele sunt verificate cu un ceas atomic, care are o abatere de 2 secunde la 100 de ani. Abia după aceea primeşte certificatul de garanţie Rolex.

O asemenea atenţie dată detaliilor limitează producţia la numai 650.000 de ceasuri pe an. Deşi pare mult, este mult… sub cerinţa pieţei. Dar, aşa cum a spus André Heiniger, “noi nu am vrut niciodată să fim cei mari, ci doar cei mai buni”.

Publicat în : Mari corporatii  de la numărul 14
© 2010 REVISTA CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress