Necunoscuta principală a sistemului de ecuaţii creat de dubla extindere spre est a NATO şi Uniunii Europene după sfârşitul Războiului Rece rămâne Rusia. Incertitudinea creată de variabila rusă este tratată, în premieră, de către cele două organizaţii etalon ale comunităţii transatlantice, în primul rând prin demersuri instituţionale şi nu variabile geopolitice, strategice sau militare. Din păcate în România, analiza instituţiilor (atât la nivel domestic cât şi la nivelul organizaţiilor internaţionale) este un domeniu, eufemistic numit, retardat. Majoritatea sofiştilor pretinşi analişti de politică externă sau relaţii internaţionale inundă minţile publicului cu analize “diplomatice” (specifice secolului XIX), “geopolitice” sau “strategice” (secolul XX), dacă nu chiar cu teorii ale conspiraţiei (atemporale). Tragedia şi semnalul de alarmă faţă de lipsa de rigoare şi fundament analitic este cu atât mai mare cu cât România a aderat deja la NATO şi este aproape de integrarea în Uniunea Europeană. În literatura de specialitate instituţii ca NATO şi UE sunt catalogate drept “comunităţi epistemice”, respectiv instituţii ce caută, analizează, prelucrează, conservă şi utilizează informaţie, cunoaştere şi experienţă.
Atracţiile “stânii epistemice”
Rămânând în sfera analizei instituţionale, una din explicaţiile cu autoritate referitoare la influenţa structurii sistemului internaţional asupra instituţiilor de securitate spune că alianţele militare, ca actori instituţionali viabili, au capacitatea de a supravieţui dispariţiei ameninţării care le-a creat. “Elixirul” acestei supravieţuiri a fost gustat deja de NATO şi el se numeşte adaptabilitate instituţională internă. Cu alte cuvinte, NATO – ca organizaţie de apărare colectivă – nu doar a supravieţuit dispariţiei ameninţării sale imediate, URSS, ci a reuşit să se refacă instituţional din interior, dobândindu-şi o dimensiune nouă, de forum de securitate colectivă, în care Federaţia Rusă (principalul descendent al URSS) este acum inclusă într-un forum instituţionalizat, respectiv Consiliul NATO-Rusia. Astfel, ca reacţie la schimbarea nuanţelor sistemului internaţional, respectiv trecerea de la ameninţarea directă, primordial nucleară, a URSS, la combaterea risurilor şi incertitudinilor create de conflictele intrastatale (fosta Iugoslavie) sau terorism, NATO şi-a construit noi mecanisme instituţionale, respectiv un conglomerat de formate bi sau multilaterale, începând cu Consiliul NATO-Rusia şi terminând cu Parteneriatul pentru Pace şi Iniţiativa Mediteraneană. Subliniez “dobândirea unei dimensiuni noi” în locul mult utilizatului şi bombasticului termen “transformare” deoarece articolul V al Tratatului de la Washington este încă în picioare, nealterat, ba mai mult extins asupra unor foste republici sovietice vecine Rusiei (statele baltice).
De cealaltă parte, Uniunea Europeană evoluează şi ea pe o orbită din ce în ce mai clar definită de necesitatea de securizare. Strategia de Securitate adoptată de Consiliul European în decembrie 2003, împreună cu documentul de iniţiere a unei noi politici comunitare, Europa Lărgită – Noile Vecinătăţi (martie 2003) urmăresc pe două paliere diferite dezvoltarea identităţii de securitate la nivelul UE. În ceea ce priveşte proiecul Noilor Vecinătăţi, de pildă, acesta are ca scop crearea unui “inel de prieteni” la frontierele Uniunii Europene lărgite, ce include la Est state ca Moldova, Ucraina, Belarus, şi în curând Georgia, dar nu Rusia. Faţă de Rusia, Uniunea Europeană dezvoltă un parteneriat special bilateral. Ambiguitatea este uşor de detectat: UE ca “putere civilă” (civil power) doreşte politici speciale pentru trei state foste sovietice, fără a lua în calcul influenţa uriaşă jucată de Rusia (nu neapărat ca “putere civilă”) în aceste ţări. Pe de altă parte, în relaţia bilaterală cu Rusia, Comisia Europeană a recunoscut recent (februarie 2004) necesitatea reconstrucţiei din temelii a cadrului de negociere bilateral, dominat până la această oră de lipsă de consecvenţă şi eficacitate. Au reieşit astfel la iveală din nou tarele construcţiei instituţionale europene: efectul preşedinţiei prin rotaţie asupra politicii externe comune (vezi eşecul summit-ului UE-Rusia gestionat de preşedinţia italiană), precum şi procesul de decizie interguvernamental.
Paradoxurile “lupului singuratic”
Rămân însă unele paradoxuri ce se cer măcar menţionate.În primul rând, cum se face că Rusia acceptă cooperarea într-un forum instituţionalizat cu NATO, o organizaţie de care încă se simte ameninţată? Adică acceptă cooperarea cu un fost duşman de moarte faţă de care are încă temeri. Mai mult decât atât, şi aici rezidă întrebarea fundamentală: de ce mai există NATO (a se citi prezenţa militară americană în Europa) când continentul nu se mai confruntă cu nici o ameninţare palpabilă, şi în plus, principalul forum continental, UE, îşi dezvoltă în ritmul bine cunoscut propria politică de securitate şi apărare (ESDP)?
Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi elaborat decât prin descifrarea matricilor instituţionale în care acţionează strategic atât NATO şi UE, pe de o parte, cât şi Federaţia Rusă, pe de altă parte, în relaţiile lor bilaterale. Jocul strategic instituţionalizat la nivel internaţional (ONU), supranaţional (NATO), supranaţional şi interguvernamental (UE), transnaţional (diferite regimuri juridice internaţionale, ca de exemplu OSCE) a devenit un instrument indispensabil al politicii externe a statelor occidentale democratice occidentale. Marea surpriză a perioadei post-Război Rece este însă intrarea Rusiei ca partener “marginal” în acest labirint al interacţiunilor strategice instituţionale. Spun marginal, deoarece paradoxul rus este determinat de faptul că, în ciuda angajării în diferite geometrii de cooperare internaţională (Consiliul de Securitate ONU, OSCE, G-8), Rusia rămâne încă un “lup singuratic” pe scena internaţională: nu este încă membru OMC, NATO sau UE, deşi este angajată în formule instituţionale “speciale” cu ele. O explicaţie ar fi că Rusia nu doreşte de fapt să se integreze în aceste organizaţii, ci doar să le influenţeze deciziile din interior. Însă explicaţia nu rezistă unui test practic: la Kremlin există o cunoaştere minimală a mecanismelor de funcţionare şi beneficiilor (recompenselor) aduse de apartenenţa la organizaţii internaţionale numite “cluburi exclusiviste” cum ar fi NATO şi UE, spre deosebire de cluburile inclusiviste (ONU şi OSCE). Mai mult decât atât, cum s-ar putea explica faptul că, în ciuda prezumţiei că Rusia nu are nevoie de apartenenţa la NATO şi UE, menţine totuşi formatele speciale de cooperare cu ele?
Ambiguitatea memoriei
Una din posibilele explicaţii pentru comportamentul Rusiei poate fi dezvoltată printr-o evaluare a “memoriei” participării Rusiei la formate de cooperare instituţionalizată cu “comunităţile epistemice” occidentale. Astfel, este relativ bine cunoscut impactul pe care semnarea Cartei Helsinki şi crearea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) l-au avut în “îndiguirea” instituţională a regimurilor totalitare comuniste în special în anii 80. Deşi, din păcate, impactul creării acestui regim internaţional al drepturilor omului a fost relativ minor în România, consecinţele sale în alte state comuniste est-europene a fost major, aşa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia, prin crearea unei mişcări civice precum Carta 77. Ca să nu mai vorbim de abilitatea statelor occidentale, în special SUA, de a exploata la maximum prevederile juridice ale acordurilor semnate de URSS şi sateliţii săi. CSCE a fost ulterior considerat unul din cei mai importanţi “cai troieni” sau “viruşi” introduşi în joc pentru dezagregarea funcţionalităţii şi dizolvarea bazei de legitimitate a structurilor totalitare comuniste.
Această înfrângere la nivel tactic, instituţional- nu neapărat strategic – nu putea fi acceptată însă uşor de către URSS şi apoi Federaţia Rusă. “Lecţia CSCE” a fost bine însuşită de noua clasă politică rusă încă de la sfârşitul anilor 80, semnalele transmise de către Gorbaciov privind crearea “Marii Case Europene” perpetuându-se şi în perioada post-Război Rece prin mesajele vizând desuetudinea NATO, mai ales în contextul lărgirii spre Est a acesteia. Recent, de pildă, un cunoscut publicist-comentator rus, Vitali Tretiakov, chema cu mult aplomb, în acelaşi spirit al “contopirii eurasiatice”, la crearea Uniunii Euro-Atlantice, care să aibă trei piloni principali: SUA, UE şi Rusia. Printre scopurile vizate de această iniţiativă ar fi “salvarea” relaţiilor transatlantice (un gest nobil din partea Rusiei), oprirea acţiunilor “iresponsabile” ale SUA, precum şi dezvoltarea unui forum instituţionalizat pentru apărarea “Civilizaţiei Euro-Atlantice”în faţa riscurilor interne şi externe, în special a terorismului. Interesant, în context, este faptul că Vaclav Havel, fostul dizident anti-comunist, semnatar al Cartei 77 şi fost preşedinte al Cehiei, a numit NATO drept o “alianţă civilizaţională”.
În concluzie, instituţionaţionalismul istoric, care susţine că statele acţionează în cadrul organizaţiilor internaţionale şi în baza percepţiei şi “memoriei” succesului sau eşecurilor acţiunilor precedente, poate explica într-o măsură semnificativă traiectoria relaţiilor dintre Rusia, pe de o parte, şi NATO şi UE, pe de alta. Deşi conştientă de consecinţele rămânerii în afara jocurilor instituţionale occidentale, Rusia este, în continuare, reticentă faţă de o mai mare implicare datorită, unei amintiri nu tocmai plăcute cu CSCE, asociată poate prea mult la Moscova cu percepţia “înfrângerii”. Poate tocmai de aici şi “setea” Rusiei de a demonstra în ultimii ani ineficienţa moştenitoarei OSCE în iniţiative ca cele din Transnistria, Cecenia, sau Georgia. Cu alte cuvinte, Rusia pare a fi învăţat regulile şi procedurile instituţionalizării internaţionale, însă nu este dispusă să adopte încă principiile şi valorile cluburilor exclusiviste.
