Spre sfârşitul anilor 90′ ai secolului trecut, Asia Centrală era pe buzele tuturor. Statele nou apărute, eliberate de sub jugul sovietic, deveneau atractive pentru influenţă. Nu doar actorii regionali se gândeau la modalităţi de a “pătrunde” politic în această zonă, fapt ce le-a fost de-a lungul secolelor refuzat de prezenţa succesivă a diferiţi hegemoni. Descoperirea imenselor rezerve de hidrocarburi a atras atenţia şi mai marilor politicii internaţionale care nu puteau rămâne foarte mult timp departe de o astfel de oportunitate. Analiştii idealişti vorbeau de cooperare prin “refacerea vechiului drum al mătăsii” sau de extinderea “valului de democratizare” şi de “sfârşitul istoriei”, înţeles ca sfârşit al luptei pentru putere şi dominaţie, aşadar un sfârşit al conflictelor din cadrul sistemului internaţional. În acelaşi timp strategii încercau să-şi dea seama cum se poate domina respectiva regiune atât politic cât şi economic.
Atacurile din 11 septembrie şi lansarea “luptei împotriva terorismului” au îndepărtat de Asia Centrală atenţia opiniei publice internaţionale. Deşi în prezent pare situată într-un con de umbră, regiunea nu a fost uitată de Marile Puteri. Proiectele de infrastructură pentru exploatarea şi transportul hidrocarburilor sunt în plină desfăşurare. Au loc intense negocieri între diferite consorţii internaţionale şi guvernele statelor respective privind accesul şi finanţarea reţelelor de conducte. Se alcătuiesc scenarii şi strategii.
Asia– Centrală: zorii libertăţii sau ai unei noi hegemonii
Conceptul de Asia Centrală încearcă să definească nu neapărat o regiune geografică sau un ansamblu politic cât mai ales o zonă de istorie şi civilizaţie comună. În literatura de specialitate conceptul se mai întâlneşte şi sub denumirea de Asia Interioară. În acest sub-ansamblu geopolitic pot fi încadrate 5 republici ex-sovietice: Uzbekistan, Turkmenistan, Kazakhstan, Kyrghistan, Tadjikistan la care se adaugă Afganistanul.
Colapsul URSS a creat o realitate istorică inedită pentru această regiune. Pentru prima dată, după 1991, Asia Centrală nu s-a aflat sub dominaţia unei puteri străine. Într-adevăr, încă din secolul XVI, în această regiune a fost stabilită o balanţă de putere între trei imperii musulmane, administrate de etnici turci. Tendinţele lor hegemonice asupra regiunii nu s-au manifestat în termeni etnici sau naţionali, ci religioşi (între shi’ism şi sunni-ism ). Ulterior, zona a făcut obiectul unui condominium ţaristo-britanic, creându-se statul tampon Afganistan. Atât Rusia ţaristă (între 1813-1917) cât şi Uniunea Sovietică (între 1921-1989) au desfăşurat în regiune o politică externă agresivă şi expansionistă.
O dată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi dispariţia hegemoniei acesteia în regiune, Asia Centrală a devenit peste noapte o zonă importantă pentru ceilalţi mari competitori din cadrul sistemului internaţional dar şi una dintre cele mai complexe regiuni de pe glob. Visul libertăţii şi independenţei totale rămâne însă doar un vis, pe de o parte tocmai datorită importanţei geopolitice şi geoeconomice a zonei care nu poate scăpa din vederile decidenţilor americani, ruşi, chinezi şi a altora, iar pe de altă parte slăbiciunii endemice a statelor respective şi vulnerabilităţilor care cu siguranţă vor fi exploatate de aceeaşi decidenţi.
Importanţa geostrategică a regiunii
În analizarea Asiei Centrale geopolitica continuă să joace un rol important prin prisma declinului influenţei hegemonului tradiţional, Rusia, a apariţiei unor noi puteri regionale, precum China, Iran, Turcia, şi datorită reconsiderării potenţialului economic şi valorii strategice a zonei.
Importanţa sa geostrategică nu este numai un efect al poziţionării sale în centrul marelui ansamblu geopolitic reprezentat de Eurasia (un supercontinent care numără 75% din populaţia lumii, 60% din potenţialul economic mondial şi 75% din resursele energetice), la intersecţia unor regiuni (Rusia, China, India, Iran, Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu) şi civilizaţii diferite (persană, indiană, chineză, europeană, turcică, arabică).
La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI importanţa sa a căpătat şi o dimensiune geoeconomică datorită descoperirii unor mari cantităţi de hidrocarburi (se apreciază de către experţi existenţa unei rezerve de petrol de 90-200 miliarde barili şi a unor resurse de gaz ce ating aproximativ 46% din cantitatea globală). Datorită acestor caracteristici Asia Centrală s-a transformat într-o regiune în care diferiţi actori internaţionali încearcă să dobândească influenţă pentru a-şi asigura accesul la una din cele mai importante surse de energie şi putere pe termen mediu.
În prezent, acest sub-ansamblu geopolitic este traversat de două axe strategice: una pe coordonatele Nord-Sud Rusia-Iran, iar cea de-a doua pe coordonatele Est-Vest SUA-Turcia susţinută de China, Israel şi statele arabe conservatoare. Aceste axe strategice se suprapun unor axe economice, apărute din competiţia pentru hidrocarburile caspice: o axă Nord-Sud (Baku-Novorossisk conectată cu reţeaua iraniană de conducte până în Golful Oman) şi o altă axă trans-caspică care porneşte din provincia chineză Xinjiang, traversează Georgia şi are ieşire la Marea Mediterană şi la Marea Neagră prin Turcia.
Instabilitate prin complexitate
Complexitatea acestei zone este dată de vulnerabilitatea sa la influenţa externă şi de instabilitatea sa generată de diversitatea etnică şi religioasă, de artificialitatea graniţelor noilor republici, de procesul de construcţie şi consolidare naţională sau de rivalitatea unor mari puteri.
Colapsul Uniunii Sovietice a găsit aceste state nepregătite şi puţin dornice să urmeze propriul drum, la aceasta contribuind major lipsa resurselor necesare consolidării independenţei. Un cuvânt greu de spus l-a avut şi “moştenirea sovietică”. În ceea ce poate fi numită drept “diviziune a muncii” în cadrul sistemului economic sovietic, statele central asiatice au jucat doar rolul de aprovizionare cu produse de bază a imensului complex militaro-industrial. Dependente de alte regiuni pentru asigurarea produselor de consum şi a subvenţionărilor, statele respective, o dată cu ruperea legăturilor economice cu spaţiul sovietic, s-au adâncit într-o stare de sărăcie acută în pofida vastului rezervor de resurse naturale. În lipsa resurselor financiare necesare realizării unor investiţii pentru exploatarea hidrocarburilor, care ar fi adus cu ele prosperitatea economică mult aşteptată, guvernele din Asia Centrală s-au văzut nevoite să se “deschidă”, din nou, influenţei puterilor străine şi potentelor corporaţii multinaţionale.
De asemenea, cele cinci foste state sovietice “au moştenit” şi strucrurile politice şi elita ex-comunistă care s-a reorientat spre un naţionalism pragmatic având însă multe probleme în construirea unor identităţi naţionale viabile pe termen lung. Una dintre cele mai grele probleme de rezolvat se referă la secularizarea noilor societăţi care pendulează între fundamentalismul islamic wahhabist puritan, care deşi nu este specific acestor popoare turcice a pătruns puternic în regiune, şi o religie islamică sunni mai moderată. Un exemplu tragic al posibilelor consecinţe ale unei astfel de “pendulări” este oferit de cazul Tadjikistanului, măcinat ani la rând de un violent conflict intern.
Din punct de vedere cultural, aparenta omogenitate a unei populaţii turcice, care solicită protecţia unor state precum Iran sau Turcia este doar în discursurile celor animaţi de “vise geopolitice”. În realitate este vorba despre un complex mozaic etnic comparabil probabil cu cel din Balcani. De altfel, stabilitatea internă a noilor state este şi ea pusă sub semnul întrebării tocmai datorită prezenţei pe teritoriul lor a unei numeroase minorităţi ruse, rezultat al procesului de rusificare forţată din anii dominaţiei sovietice. Spre exemplu, în Kazakhstan, 32% din populaţie este de etnie rusă. Comasată în nordul industrializat, aproape de graniţa cu Rusia, ea poate oricând ameninţa cu secesiunea (fapt ce nu este atât de improbabil dacă ne uităm la alte exemple precum Republica Moldova şi regiunea Transnistreană sau la alte foste republici sovietice confruntate cu probleme similare precum Georgia sau Armenia).
Blocate în propriile probleme interne şi aflate la confluenţa intereselor economice şi politice a numeroşi factori externi, statele Asiei Centrale se văd în imposibilitatea de a-şi decide singure soarta. Aceasta va fi cu siguranţă decisă de rezultatul luptei pentru dominaţie în regiune dintre Statele Unite, Rusia, China, Iran, India, Turcia şi chiar Uniunea Europeană.(Continuarea în numărul următor)
