În prezent există aproximativ 300 de acorduri comerciale regionale în vigoare în întreaga lume, iar numărul lor este în creştere. Agricultura este un domeniu foarte sensibil în cadrul relaţiilor comerciale, şi face adesea obiectul unor excepţii speciale în cadrul acordurilor comerciale regionale. La nivel global, ar putea lua naştere trei blocuri regionale extrem de puternice, realizând peste 90 la sută din PIB-ullumii. Ele ar fi ASEAN +3 în estul Asiei, Zona de Liber Schimb a Americii, şi Uniunea Europeană.
Asia
Asia este o regiune de creştere dinamică a economiei mondiale, iar organizaţiile de producători agricoli sunt implicate, pentru a se asigura că şi producătorii asiatici beneficiază de această creştere. Cea mai veche Zonă de Comerţ Diferenţiat din Asia a fost AFTA – Zona de Comerţ Liber ASEAN din 1992, care includea Brunei Darussalam, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore şi Thailanda. Ulterior Vietnamul, RPD Lao, Myanmar şi Cambodgia s-au alăturat şi ele ASEAN. Produsele agricole neprocesate erau excluse din acest acord, dar în 1995 au fost incluse şi acestea. Totuşi, pentru produse agricole sensibile liberalizarea a fost amânată pentru 2010.
După criza din Asia de Est din anii 1997-1998, în regiunea Asia-Pacific au fost stabilite peste 30 de aranjamente de comerţ diferenţiate. Majoritatea sunt acorduri bilaterale, între Japonia şi Republica Coreea, şi multe sunt încheiate cu ţări din Oceania şi America. Evenimentul cel mai semnificativ este apariţia “ASEAN+3,” care reuneşte cele 10 economii ASEAN, plus China, Coreea şi Japonia. Dacă ar fi înfiinţată Zonade Liber Schimb “ASEAN +3,” aceasta ar acoperi întreaga Asie de Sud-Est, cu excepţia provinciei Taiwan. Se aşteaptă ca şi China să formeze o zonă de liber schimb cu ASEAN până în 2015, iar India până în 2016.
La nivel global, ar putea lua naştere trei blocuri regionale extrem de puternice, realizând peste 90 la sută din PIB-ullumii. Ele ar fi ASEAN +3 în estul Asiei, Zona de Liber Schimb a Americii şi Uniunea Europeană.
America Latină şi Caraibe
Procesul de integrare regională în America Latină şi Caraibe este foarte dinamic. Într-adevăr, pe lângă blocurile existente – MERCOSUR, Comunitatea ANDEAN (CAN), CARICOM şi NAFTA, alte acorduri comerciale iau naştere la nivel regional şi continental.
La nivel regional, Acordul de Liber Schimb SUA – America Centrală (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua şi SUA) (CAFTA) a fost semnat în mai 2004 după un an de negocieri. Implementarea sa va începe după aprobarea textului de Congresul SUA şi Adunările naţionale ale statelor central americane. Acest acord stipulează liberalizarea pieţelor pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, incluzând agricultura, manufactura, serviciile publice şi achiziţiile guvernamentale. SUA va deschide accesul pe piaţă pentru unele sectoare economice central americane, inclusiv textilele, şi o creştere limitată a cotelor de zahăr.
Acordul de Liber Schimb SUA-ANDEAN a fost iniţiat în mai 2004 între SUA şi Columbia, Ecuador şi Peru. Pentru moment, Bolivia are statutul de observator.
La nivel continental, negocierile pentru un Acord de Liber Schimb al Americilor (FTAA) au fost lansate în 1994 şi sunt programate să se încheie în 2005. Acordul va cuprinde 34 de state din America de Nord, America Centrală şi America de Sud, cu excepţia Cubei. În multe ţări s-au organizat proteste populare împotriva unui astfel de acord.
Reprezentanţii producătorilor agricoli ar trebui să folosească rezultatele estimative ale implementării NAFTA din 1994 şi să se asigure că aceste procese de liberalizare nu afectează negativ micii producători din zonele rurale, în principal producătorii de alimente de bază.
Parteneriatul euro-mediteranean
Declaraţia de la Barcelona, semnată în 27-28 noiembrie 1995, a lansat un nou parteneriat între Uniunea Europeană (UE) şi 10 state mediteraneene (EMP) (incluzând Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia şi Turcia). Libia are statut de observator din 1999. Acest parteneriat include o definire a zonei comune de pace şi stabilitate, înfiinţarea unei zone de comerţ liber până în 2010 prin Acordurile de Asociere Euro-Mediteraneene (MED) negociate cu fiecare partener mediteranean, schimburi sociale şi culturale, şi programul MEDA, principalul instrument financiar. Acordurile MED înlocuiesc acordurile de cooperare semnate în anii ’70 şi introduc liberalizarea reciprocă şi progresivă a agriculturii şi serviciilor. Au fost încheiate acorduri cu Tunisia (1995), Israel (1995), Maroc (1996), Iordania (1997), Egipt (2001), Algeria (2002), Liban (2002) şi Siria (2004), iar cele semnate cu Tunisia (1998), Maroc (2000), Israel (2000), Iordania (2002) şi Egipt (2004) au fost ratificate şi sunt în vigoare. Acordurile de Asociere Euro-Mediteraneene Interimare semnate cu Israelul (1995) şi Liban (2003) privind aspecte comerciale sunt în vigoare. Turcia este un caz special, întrucât beneficiază de un acord interimar încă din ’70, care include o posibilă integrare în UE. Fiecare Acord MED conţine prevederi privind negocieri ulterioare pentru creşterea liberalizării cu excepţia produselor sensibile selectate. Primele negocieri cu Tunisia şi Maroc au avut loc în 2000. Liberalizarea completă ar trebui să fie realizată în 15-16 ani după ratificarea acordului. În negocierile privind accentuarea liberalizării în agricultură, ţările mediteraneene ar trebui să menţină flexibilitatea în folosirea tarifelor şi în implementarea de măsuri de salvgardare pentru a-şi proteja siguranţa alimentelor şi nevoile de dezvoltare rurală, concept care a fost acceptat în discuţiile cu OMC asupra Pachetului din Iulie. În sfârşit, în paralel cu Acordurile MED, au loc procese multiple de integrare în interiorul regiunii. Între acestea, Acordul Agadir de liber schimb a fost semnat în februarie 2004 între Maroc, Tunisia, Egipt şi Iordania, iar înfiinţarea Zonei de Liber Schimb Arabia Mare (GAFTA), planificată pentru 2008, a fost reprogramată pentru 2005 la iniţiativa Uniunii Economice Arabe.
ECOWAP: o politică agricolă comună pentru Africa de vest
Pe 19 ianuarie 2005, şefii statelor membre ale Comunităţii Economice a Statelor Vest-Africane (include Benin, Burkina-Faso, Cap-Vert, Coasta de Fildeş, Gambia, Ghana, Guineea Bissau, Guineea, Liberia, Mali, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra-Leone, Togo) au aprobat Politica Agricolă Comună (ECOWAP). Această politică regională este menită să asigure securitatea alimentară sustenabilă a statelor membre, o remuneraţie decentă pentru producătorii agricoli şi dezvoltarea comerţului inter-regional şi internaţional. ECOWAP va fi finanţată printr-un nou fond agricol, din contribuţiile statelor membre şi cu ajutorul donatorilor. Politica a fost stabilită în urma unui proces participativ care a inclus organizaţiile producătorilor agricoli. Au fost stabilite trei arii de intervenţie, şi anume: creşterea productivităţii şi competitivităţii, implementarea unui regim comercial inter-regional şi adoptarea unui regim comercial regional extern. În privinţa ultimului punct, ECOWAP intenţionează să extindă tariful extern comun (CET) existent al UEMOA (Uniunea Economică şi Monetară a Africii de Vest, include Benin, Burkina-Faso, Coasta de Fildeş, Guineea Bissau, Mali, Niger, Senegal şi Togo) în zona ECOWAP. Pentru ca acest lucru să dea rezultate, organizaţiile producătorilor agricoli consideră că este nevoie să se mărească nivelul curent al CET pentru a îmbunătăţi protecţia, în special împotriva produselor de import subvenţionate. În plus, este nevoie de un mecanism de reglementare a ofertei şi de asistarea activă a producătorilor în ceea ce priveşte factorii de producţie (seminţe şi materiale, credite etc.). Mai mult, asociaţiile de producători agricoli consideră că pe lângă CET, ECOWAP are nevoie de legături mai puternice cu politica agricolă comună UEMOA adoptată în 2001.
Publicat în : Economie de la numărul 30
