Recenta escaladare a neînţelegerilor dintre partenerii din Alianţa D.A. pare să excludă orice posibilitate de colaborare între liberali şi democraţi şi să împingă lucrurile către alegeri anticipate şi reconfigurarea spaţiului politic. Dar asta se va întâmpla cel mai devreme anul viitor, după integrare. Deocamdată, fiecare partid încearcă să-şi afirme cât mai clar o identitate proprie.
Momentul nu este unul foarte bine ales. Fostul partid-stat se află în pragul dezintegrării. Certurile în sânul actualei puteri le dau însă speranţe şi, în loc să se schimbe ceva în PSD, acest partid îngheaţă într-un status- quo care nu foloseşte practic nimănui. Cel mai probabil se va pune batista pe ţambal şi membrii săi vor rămâne strâns uniţi în jurul actualei conduceri, aţâţaţi de mirosul puterii care se prefigurează la orizont. Fiindcă, în mod paradoxal, PSD va ajunge aproape obligatoriu la guvernare fiindcă nici PNL, nici PD nu vor fi capabile să guverneze singure. Un recent sondaj (deşi făcut de un institut necunoscut până acum pe piaţa sondajelor de la noi, CIVIS, din Republica Moldova, cifrele par a fi în concordanţă cu evoluţiile scenei politice) dă pentru cele trei partide scoruri relativ apropiate (27% PD şi PPCD, 25% PNL şi 20% PSD). Cum între PD şi PNL nu pare să mai existe posibilitate de colaborare, Alianţa dezintegrându-se atât în plan local (deja protocolul a fost anulat în câteva judeţe), cât şi la nivel naţional, singurul partener posibil pentru oricare dintre cele două partide este PSD.
Ofensiva liberală
Tăriceanu însuşi a pornit la ofensivă, cu o bărbăţie pe care nu prea o arătase până acum. În cazul în care liberalii marşează pe acest discurs “anti-FSN”, au toate şansele să capaciteze societatea civilă şi electoratul urban şi să preia în folos propriu electoratul de bază al Alianţei. Marele avantaj al liberalilor faţă de democraţi este că ei posedă un electorat propriu, un electorat care le rămâne fidel în ciuda gafelor şi erorilor făcute la guvernare (şi în lipsă de alternativă reală). De asemenea, liberalii pot capacita electoratul defunctului PNŢCD şi electoratul maghiar (respins de discursul naţionalist al democraţilor), printr-o preluare a discursului Convenţiei Democrate şi al Alianţei Civice, un discurs rămas în picioare atâta vreme cât problemele rămân în vigoare.
Ceea ce rămâne însă de văzut este reacţia electoratului la o eventuală refacere a FSN. Deocamdată, această refacere este mai degrabă ghicită, întrezărită, o evoluţie logică, decât o realitate, şi nu este deloc exclus ca pesediştii să-i tragă o păcăleală lui Băsescu, lăsându-l cu ochii în soare aşa cum l-au lăsat ţărăniştii. În principiu, este posibil ca reacţia să fie pozitivă, însă este cert că o parte dintre actualii fani ai lui Băsescu nu vor agrea această mutare. Ceea ce este cert este că avem o poziţionare clară: liberalii contra feseniştilor.
Conform unui sondaj recent, în cazul unei candidaturi separate, doar 30% dintre alegătorii Alianţei D.A. ar vota cu PNL, restul cu PD. Ţinând cont că per total sunt circa 50%, rezultă că PNL ar rămâne cu aproximativ 15% din electorat, adică exact cât avea în 2004. Asta înseamnă că, în fapt, PNL dispune de un electorat propriu, fidel, care i-a rămas aproape în ciuda erodării inevitabile datorate guvernării. În urma recentului scandal de la CNSAS, legătura PNL cu societatea civilă “militantă” s-a întărit, lucru ce nu poate fi decât benefic, deoarece este vorba de vectori de imagine foarte importanţi, cu audienţă puternică în rândul electoratului de bază al Alianţei “Dreptate şi Adevăr”. Dacă îşi joacă bine cărţile, PNL îşi poate creşte cota în rândul acestui electorat şi poate capacita electoratul autentic de dreapta, crescând organic până la un nivel de 20-25%. Desigur, acest lucru nu va fi posibil dacă o trompetă precum Ludovic Orban mai este păstrată în prim-plan. Este adevărat că el reprezintă o contrapondere la discursul lui Traian Băsescu, numai că “targetul” liberalilor este cu totul altul şi acesta nu gustă mitocănii de joasă speţă. Nu poţi să te adresezi elitei cu discursuri de bodegă.
Repoziţionarea PD
De partea cealaltă, Partidul Democrat nu mai pare interesat de electoratul original al Alianţei. PD pare a se îndrepta către voturile lui Ion Iliescu şi Vadim Tudor. Lipsit de identitate certă, partidul prezidenţial îmbrăţişează orice idee populistă pe care o abandonează de îndată ce “poporul” nu mai pare interesat de ea.
Aşa s-a întâmplat la alegerea Consiliului de Administraţieal TVR când, după ce PNL şi PD căzuseră de acord asupra componenţei acestuia, dintr-o dată, la un semnal de la Cotroceni, PD a renunţat la idee. La fel s-a întâmplat cu demiterea lui Adrian Năstase şi Nicolae Văcăroiu din fruntea Camerelor Parlamentului, când, brusc, preşedintele a decis că “nu mai reprezintă o prioritate”. Acum, preşedintele se simte “îndepărtat atât ca distanţă, cât şi ca preocupare” de CNSAS, deşi lucrătura este clară.
De altfel şi preocupările prezidenţiale ţin mai degrabă de elemente de imagine decât de preocupările reale ale populaţiei: criza ostaticilor, podul de la Mărăcineni, Valea Oltului, o politică externă orientată spre SUA, ţară care ţine mai puţin cont de democraţie, libertăţile civile sau performanţele economice dacă i se susţin interesele, ceea ce România face cu brio în Irak sau Afganistan, în condiţiile în care totuşi principalele fonduri vin din partea Uniunii Europene, numai că aceasta are prostul obicei de a impune nişte criterii draconice.
Din acest punct de vedere, Traian Băsescu şi PD au punctat decisiv la imagine, mai ales în condiţiile în care Tăriceanu nu este deloc charismatic şi este mai mereu prins pe picior greşit. Din punct de vedere politic, Traian Băsescu are succes. Din păcate însă pentru domnia sa, partidul din care a plecat nu are deloc credibilitate, preşedintele acestuia având un nivel de încredere comparabil cu “decedatul politic” Adrian Năstase.
PD a crescut de la circa 7-10% la aproape 30%. O creştere foarte mare, datorată exclusiv preşedintelui Băsescu. Dincolo de acesta, nu există nimic. Liderul teoretic al partidului are acelaşi nivel de încredere cu Adrian Năstase, ceea ce spune foarte mult despre capacitatea reală a acestui partid. Iar ceilalţi lideri nici nu apar în sondaje. PD se îndreaptă în special către electoratul nehotărât, cel care nu este interesat de dezbateri politice, dorind şi aşteptând soluţii “miraculoase”. În acest sens se îndreaptă discursul politicienilor democraţi, un exemplu recent fiind solicitarea imperativă a lui Boc către ministrul Muncii de a “mări pensiile pentru cei 1.300.000 de oameni cărora recalcularea nu le-a adus nici un câştig”, de parcă scopul recalculării era de a aduce câştiguri, nu de a rezolva nedreptăţi flagrante.
Creşterea PD vine din zona debusolată a PSD, fiind în principal electoratul fost al lui Ion Iliescu, precum şi o parte din electoratul lui Vadim Tudor, dezamăgit de oscilaţiile Tribunului, dar prea “intelectual” pentru a alege un Gigi Becali.
PD este foarte vulnerabil în momentul de faţă. El este un uriaş cu picioare de lut. Existenţa lui este legată de o singură persoană, Traian Băsescu, restul liderilor săi fiind percepuţi mai degrabă ca nişte păpuşi manevrate de la Cotroceni. Din această cauză, Partidul Democrat poate fi anihilat prin anihilarea lui Traian Băsescu. Iar acesta şi-a ostilizat deja 90% din mass-media şi societatea civilă.
Refacerea FSN?
Ţinând cont că PD şi PSD au avut întotdeauna poziţii relativ similare vizavi de anumite subiecte, cum ar fi proprietatea, Securitatea, fosta nomenclatură, pare inevitabilă o apropiere între cele două partide. În definitiv, spargerea FSN-ului iniţial s-a produs datorită unor probleme personale între Petre Roman şi Ion Iliescu, nu datorită unor divergenţe ideologice. Ulterior, rivalitatea a fost preluată de urmaşii liderilor originali, Traian Băsescu şi, respectiv, Adrian Năstase. În momentul de faţă, Petre Roman şi Ion Iliescu se înţeleg din nou ca-n prima tinereţe, Adrian Năstase a ieşit din joc, iar Traian Băsescu are “un mare respect” pentru Ion Iliescu. Din acest punct de vedere, nu prea mai există nici o piedică în refacerea FSN-ului iniţial.
În plus, Traian Băsescu are nevoie neapărat de un partid cu o bună organizare, PD-ul fiind complet lipsit de structuri puternice, de un aparat de partid puternic, ca să nu mai vorbim de lideri credibili, Boc şi Videanu fiind la categoria “şi alţii” în sondajele de opinie. Traian Băsescu a încercat să obţină o astfel de organizaţie de la PNL, însă lipsa lui de diplomaţie şi incapacitatea de a lucra în echipă au dus la exasperarea liberalilor şi la imposibilitatea continuării colaborării. Acum, “scheletul” poate fi oferit de PSD, un partid care are o criză majoră la vârf, nici unul dintre lideri neavând o legitimitate şi o putere reală în partid şi care s-ar preda de bună voie preşedintelui în schimbul puterii.
Asocierea cu PSD-ul “reformat” apare astfel ca normală şi logică, ţinând cont de afinităţile dintre cele două grupări, mai ales în condiţiile în care PSD este acum un partid în derivă, lipsit de “farul călăuzitor”. Ea este oarecum forţată şi de recenta poziţionare a liberalilor, care au accentuat discursul anticomunist şi anti-Securitate, intuind aici un călcâi al lui Achile. Şi se pare că au nimerit bine, de vreme ce l-au pus în dificultate, pentru prima oară. Reacţia preşedintelui, de respingere a nominalizării liberalilor la ministeriatul lăsat liber de Olteanu sună a un “ba pe-a mătii” absolut surprinzător. Până acum, în războiul dintre democraţi şi liberali preşedintele avea întotdeauna o replică acidă, calculată, superioară, şi liberalii păreau nişte puberi prinşi cu ţigara în şcoală. Reacţia neaşteptată a lui Băsescu sugerează că, pentru prima dată, liberalii au preluat iniţiativa, punându-i pe democraţi în situaţia de a se apăra. Iar faptul că preşedintele este prins pe picior greşit şi reacţionează greşit a fost demonstrat şi la şedinţa de bilanţ a SRI când preşedintele a lansat nişte soluţii cel puţin hilare. Deja lumea îi spune “Băsecu”. Se pare că în viitor, lupta se va da între liberali şi FSN.
