Statele Unite s-au angajat la 11 septembrie într-un război de tip nou, de o asemenea amploare încât poate fi considerat un război mondial. Nu este însă unul obişnuit. Toate resursele Americii – economice, politice, militare – sunt puse în joc în vederea atingerii unui obiectiv strategic deosebit: asigurarea securităţii naţionale a Statelor Unite. Oficial, Washingtonul foloseşte termenul de “război împotriva terorismului”.
În realitate este o competiţie acerbă pentru putere la scară globală care urmăreşte, în esenţă, mai multe obiective: asigurarea accesului la resurse strategice – în special petrol – şi evitarea transformării acestora în arme politice, menţinerea statului de unică superputere globală a Statelor Unite, eliminarea organizaţiilor teroriste, dar şi “neutralizarea” statelor care sprijină astfel de organizaţii, eliminarea ideologiilor care permit proliferarea pericolelor teroriste, în fine, limitarea accesului unor state inamice Americii sau ameninţate de insecuritate la arme de distrugere în masă.
Al patrulea război mondial a început la 11 septembrie 2001 dar atât atacul iniţial – un adevărat Pearl Harbour al secolului XXI -, cât şi riposta au fost pregătite cu ani înainte de fiecare dintre adversari. Paradoxal, aşa cum atacul de la Pearl Harbour şi războiul cu Japonia au fost anticipate încă din 1920 şi tot de atunci exista un scenariu de ripostă – planul Orange – conflictul cu lumea islamică a fost anticipat încă din anii Războiului Rece. A fost gândit ca un conflict asimetric, dar lipsea ceva: inamicul. Acesta a căpătat un nume după 11 septembrie 2001: Al Qaeda.
Al Qaeda este rezultatul direct al celui de-al treilea război mondial, Războiul Rece. Invazia sovietică în Afganistan a creat panică la Washington deoarece pătrunderea Armatei Roşii a fost considerată prima etapă a unei ofensive strategice spre Iran, Golful Persic şi Marea Roşie, altfel spus ieşirea din încercuirea creată de Statele Unite printr-un lanţ complex de baze militare, de desfăşurări de trupe şi armamente, dar mai cu seamă de alianţe politice şi militare. Doctrina Îndiguirii era pusă sub semnul întrebării. Mai mult, America nu avea mijloacele pentru a reacţiona prompt şi eficient. Consilierul pentru Securitate Naţională al preşedintelui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski, a imaginat răspunsul: antrenarea Uniunii Sovietice în propriul Vietnam. Pentru a atinge acest obiectiv, Washingtonul a construit rezistenţa afgană. Statele Unite au furnizat know how-ul militar, Arabia Saudită fondurile necesare, iar Pakistanul ofiţerii operativi ai propriului serviciu secret – SIS – construit după modelul serviciului britanic MI6. Nucleul dur al rezistenţei afgane s-a numit Al Qaeda, “baza”. Aliat al Washingtonului în anii ’80, după retragerea sovietică din Afganistan, Al Qaeda a devenit inamicul Americii.
Al Qaeda nu este o organizaţie globală a terorismului islamic şi nici reţea. Este, mai degrabă, catalizatorul care antrenează în acţiune grupări independente din întreaga lume, dar care au acelaşi obiectiv strategic: afectarea intereselor Statelor Unite şi refacerea Califatului, imperiul politic al Islamului, întins de la Pacific la Atlantic.
Una dintre cele mai mari surprize la adresa Americii a fost că Al Qaeda beneficia de susţinerea, oficială sau nu, din partea unor state considerate aliate ale Washingtonului. Arab originar din Yemen, Osama bin Laden a devenit adeptul wahhabismului, curent purist al islamului sunnit, religie dominantă în Arabia Saudită, motiv care i-a oferit conexiuni extrem de importante în mecanismele politice, economice şi militare saudite.
Doctrina Bush şi “axa răului”
Imediat după atentatele de la 11 septembrie, Washingtonul a pus la punct un răspuns global care identifica Al Qaeda ca principal inamic şi stabilea un obiectiv clar: atacarea şi distrugerea reţelei teroriste oriunde în lume. Doctrina Bush considera că aceste acţiuni militare ar trebui să se desfăşoare, în mod ideal, cu deplinul sprijin al statelor în care se află celule Al Qaeda. În cazul în care, dintr-un motiv sau altul, statul respectiv nu poate sau nu vrea să susţină America, forţele militare americane vor lansa singure atacul. Mai mult, dacă statul în cauză acţionează ostil, preîntâmpină atacul american sau oferă protecţie grupării Al Qaeda, statul în cauză devine ţinta Americii. Doctrina Bush a stat la baza faimosului discurs despre starea naţiunii în care preşedintele Bush a vorbit despre “axa răului”.
Dacă atentatele din 11 septembrie au stat la baza enunţării doctrinei Bush, o simulare la care au luat parte politicieni şi militari a determinat asumarea unei alte strategii: cea a descurajării active a proliferării nucleare. Convinşi că nu există mijloacele necesare pentru eliminarea riscurilor nucleare la adresa securităţii Statelor Unite şi stupefiaţi de descoperirile făcute la Kandahar şi Tora Bora – şi anume că Al Qaeda are intenţia să procure arme de distrugere în masă şi că există astfel de dispozitive care pot deveni accesibile teroriştilor – liderii americani au decis să pună sub control toate obiectivele nucleare din lume sau să le distrugă pe cele pe care nu le pot controla.
A fost stabilit un tabel al ţărilor care posedă instalaţii nucleare, iar statele în discuţie au fost împărţite în trei categorii. Din prima categorie, cea a statelor sigure – care cooperează cu Statele Unite şi au sub control deplin programele nucleare proprii – fac parte ţări ca Marea Britanie sau Japonia. În a doua categorie, cea a ţărilor care au intenţia de a-şi ţine sub control programul nuclear, dar nu sunt capabile s-o facă, au fost incluse state ca Pakistan sau fostele republici sovietice din Asia Centrală. În fine, a treia categorie, cea mai periculoasă, include state care ar accepta să ofere arme nucleare teroriştilor din motive economice sau ideologice. În această a treia categorie au fost incluse Irakul, Iranul şi Coreea de Nord. Aşa s-a născut “axa răului”.
Unul dintre episoadele războiului secret al Americii a avut loc în prima parte a anului 2002. Diplomaţii americani au avertizat Islamabadul că, dacă nu acceptă controlul complet al Statelor Unite asupra obiectivelor sale nucleare, riscă un atac prin orice mijloace, inclusiv nucleare. Pakistanul s-a văzut atunci în faţa unei duble ameninţări nucleare: din partea Indiei şi din partea Statelor Unite. Cu sau fără acceptul preşedintelui Musharraf, militari din forţele speciale americane, îmbrăcaţi în haine civile, au pus stăpânire pe toate instalaţiile nucleare pakistaneze în martie 2002.
Evenimentele din Pakistan nu au fost decât un episod din războiul secret al Americii. Militari americani au fost desfăşuraţi din Georgia până în Filipine, din Cornul Africii până în Asia Centrală. S-au construit baze de mici dimensiuni unde comandouri specializate aşteaptă informaţiile necesare, dar şi ordinul de atac, au fost puse la punct mecanismele de acţiune ale CIA şi ale altor agenţii în toate cele trei teatre de operaţiuni în care se desfăşoară războiul dintre Statele Unite şi Al Qaeda: teritoriul american, ţinta principală a teroriştilor islamişti, în Europa, bază logistică şi de recrutare, ţările islamice. Comandourile secrete ale Americii luptă în jungla din Filipine sau în deşerturile din Yemen, Somalia, Arabia Saudită. Un amplu proces de reconstrucţie politică a început în Orientul Mijlociu. În alte state au loc revoluţii sau schimbări de guvern. Al patrulea război mondial este în plină desfăşurare.(D. T.)
Publicat în : Politica externa de la numărul 27
