Finalul primului tur de campanie pentru alegerea preşedintelui României şi a Parlamentului nu a fost deloc spectaculos, aşa cum însăşi campania nu a fost una extrem de incitantă, atât din cauza BEC, cât şi a CAN-ului. Şi nu a fost un final spectaculos, nu pentru că rezultatele nu ar fi interesante, ci pentru că a reflectat în bună măsură dezinteresul tot mai evident al cetăţenilor pentru viaţa politică. Participarea la vot a fost una mediocră şi lipsită de viaţă, cetăţenii români arătând că măcar din acest punct de vedere sunt pregătiţi pentru o Europă în care birocraţia şi comoditatea personală sunt mai importante decât personajele politice lipsite de vigoare.
Participarea electoratului estimată între cifrele de puţin peste 60% din populaţia cu drept de vot a României este una din cele mai mici cifre din ultimii ani reflectândpasivitatea atât a electoratului, cât şi a partidelor politice care nu au ştiut cum să genereze o emulaţie politică în societate. Şi asta în condiţiile în care de fapt România se află în faţa celei mai mari provocări politice, sociale şi economice din istoria sa contemporană, şi anume integrarea în Uniunea Europeană. Deşi acest deziderat a fost folosit de toate partidele ca un punct important în campania electorală, prezentarea a fost una mai degrabă de bifare a unei obligaţii decât de transformare a lui în pivot esenţial de comunicare şi propagandă politică. Lipsită astfel de scop, campania s-a transformat într-o lungă şi plicticoasă peltea comunicaţională din care nu au avut de câştigat nici partidele politice şi nici cetăţenii şi probabil nici producătorii de media care s-au plictisit destul de mult.
Câştigătorul primului tur
Plictiseala a convenit de minune partidului de guvernământ, care probabil a aranjat sistemul aşa încât ea să se perpetueze şi să se autoîntreţină cu scopul evident de a genera impresia acelei linişti pe care preşedintele Iliescu a invocat-o încă din primii ani ai democraţiei româneşti. Plecând de aici UN PSD+PUR a construit imaginea unui guvern solid care doreşte să lucreze serios pentru cetăţeni, pe baza unui program bine stabilit dinainte şi care se îndeplineşte etapă cu etapă, iar această strategie a prins foarte bine.
Campania electorală a PSD a fost fără îndoială una foarte bine făcută din multe motive, dar principalele au fost două. În primul rând, PSD, prin alianţa cu PUR, a reuşit să-şi înregimenteze şi ultima televiziune de impact naţional în portofoliul său, lăsând pe umerii a doar două sau trei televiziuni mici sarcina de a transmite mesajele opoziţiei. Astfel, pentru majoritatea cetăţenilor, şi în special cei din mediul rural, care se informează mai ales prin intermediul televiziunii, posibilitatea de a auzi şi înţelege corect mesajul opoziţiei a fost mult diminuată. Asta nu înseamnă că respectivele televiziuni rămase nu au încercat să se propulseze în conştiinţa telespectatorilor, dar mesajul lor a fost evident bruiat de un sistem diabolic de autocenzură impus de BEC şi CNA, care nu le-a permis să-şi depăşească dimensiunile şi limitările tehnice.
Astfel UN PSD+PUR a reuşit o performanţă extraordinară, aceea de a nu putea fi acuzată de presiuni asupra mediilor de informare şi, în acelaşi timp, să-şi transmită semnalele direct şi corect, ceea ce opoziţia nu a putut întotdeauna. Mai mult, faptul că întâlnirile vectorilor principali de imagine a partidelor – candidaţii la preşedinţie – s-au petrecut la televiziuni asumate ca fiind fidele puterii politice la guvernare a făcut ca tiparul emisiunilor să fie cel puţin ridicol, dacă nu absurd. Cel puţin maratonul de la TVR1 a fost complet aberant, atât din perspectiva formatului – mă refer la tronsoanele de întrebări, cât şi din perspectiva diluării complete a mesajului electoral a candidaţilor într-un uriaş verbiaj impus de producători.
Asumându-şi perspectiva clasică deja a lui McLuhan conform căreia mediul creează mesajul, partidul de guvernământ şi-a putut face campanie pe realizările economice şi politice ale ultimilor ani, nu direct, ci mediat de presă şi în special de televiziune. Cred că nu greşesc când spun că până şi publicitatea comercială a făcut indirect reclamă PSD, în condiţiile în care o multitudine de mituri materiale ale românilor s-au împlinit – whisky pe rafturi, maşini ieftine şi bune, posibilitatea de a pleca oricând în Occident, electronice şi electrocasnice în rate ˛ doar cu buletinul ˛ şi care nu erau atât de plauzibile acum patru ani. Or, PSD a reuşit să-şi introducă, prin conceptul de creştere economică, toată această mitologie comercială în activul său de realizări.
Desigur că multe din aceste împliniri economice s-ar fi realizat în orice condiţii de piaţă liberă în virtutea unei legităţi economice imuabile. Dar avantajul UN PSD+PUR a fost că aceste transformări s-au produs în timpul guvernării Năstase, care a ştiut, graţie unui grup de creatori de campanie foarte buni, să şi le contabilizeze personal. Aceiaşi creatori de campanie i-au modificat premierului şi imaginea, transformându-l din personajul arogant, cum era perceput în urmă cu un an, într-un individ calm şi cald, diferit de Ion Iliescu, dar uman, care acceptă să se bâlbâie a emoţie, care dă impresia că ar şti să cânte la chitară în direct (nu ştie), că-i place Wagner, dar şi formaţia Compact.
Transformarea a dat bine, mai ales că şi datele naturale au avut importanţa lor în dimensiunea campaniei, desfăşurată vag sub semnul dimensiunii europene. Un individ înalt, jovial, aparent educat (cunoscător de limbi străine), fost ministru de Externe dă mai bine în faţa Europei, şi-au spus alegătorii, decât un fost ministru al Transporturilor provenit dintr-un marinar nemanierat şi care face gafe după gafe. De altfel, Adrian Năstase a beneficiat în această imagine şi de aportul unor figuri internaţionale de primă mărime precum Bush, Berlusconi sau Tony Blair.
Din acest motiv, oricine analiza aceste date putea să prevadă că UN PSD+PUR are mai multe şanse de a câştiga alegerile, chiar şi cu un scor mai mare. Cu o singură condiţie, să fi făcut abstracţie de societatea civilă. Care a fost în această campanie în mod indubitabil adevărata opoziţie la adresa PSD, scoţând, încă o dată, la lumină faţa fanată şi coruptă a partidului de guvernământ. O bună parte din presa scrisă de calibru şi societatea civilă au construit eşafodajul pe care Alianţa D.A. şi-a construit mesajul de campanie. Iar acesta a fost din nefericire doar unul asumat pentru a obţine votul negativ.
Cei din urmă vor fi cei dintâi
Construită ca o reacţie acerbă la adresa PSD, campania Alianţei a fost una mediocră în condiţiile în care opoziţia nu a avut posibilitatea reală de a intra în dialog nemediat cu puterea. Dacă în 2000 opoziţia de atunci, actuala putere, a speculat slăbiciunea şi frica financiară a sistemului mediatic, în 2004, învăţând şi lecţia de la locale, nu a mai permis schisme în instituţiile media pe care le controlează. Astfel mesajul de reacţie a opoziţiei nu a mai putut fi ascultat decât prin intermediul societăţii civile sau al unor vectori secundari de imagine la ore imposibile din zi (dimineaţa când lumea era la serviciu) şi din noapte (noaptea târziu).
Lipsită de un program coerent şi de o echipă credibilă care ar fi putut fi la guvernare Alianţa D.A. s-a lăsat pe mâna votanţilor ei tradiţionali, adică a celor care organic nu votează PSD sau formule asemănătoare. Iar aceştia şi-au dat votul, dovedind ca de fiecare dată că nu sunt în număr suficient, căci în urma estimărilor din exit-poll A.D.A. nu a câştigat cu mult mai mult decât suma voturilor pe care cele două partide le-ar fi luat separat înainte de a se uni. Adică, spre deosebire de alegerile locale, partidele care compun Alianţa nu şi-au mai găsit alţi susţinători, păstrându-şi doar bazinele electorale. Mulţi din cei care au votat acum A.D.A. în plus faţă de votanţii fideli sunt de fapt cei care în 2000 au votat, din disperare şi dezgust, cu PRM. Şi nu pot fi alţii având în vedere că totuşi participarea tinerilor la vot nu a fost spectaculoasă, mai ales că ei erau marea expectanţă de schimbare de vot a Alianţei.
Din acest motiv, nu se prea poate spune că Alianţa ca entitate a avut o campanie reală. Şi asta pentru că a făcut greşeala de a arunca toată campania pe vectorul principal de imagine (locomotiva politică) Traian Băsescu. Căci, dacă schimbarea în mijlocul cursei a lui Theodor Stolojan a părut în primă instanţă o mişcare ce va aduce voturi, ea s-a dovedit a fi o eroare, pentru că majoritatea a perceput-o – şi într-un fel pe bună dreptate – ca fiind un linşaj politic a unui nevinovat pentru motivul meschin de a atrage şi mai multe voturi negative. Ideea că Băsescu este un personaj charismatic care chiar poate să schimbe situaţia a părut multora ca o lovitură bine ţintită împotriva PSD, al cărui duşman declarat este. Dar s-a uitat faptul că Băsescu intră în această competiţie obosit după o campanie locală grea, iar imaginea lui Ciorbea nu s-a şters complet din mintea românilor, şi în special a bucureştenilor.
Venind în mijlocul campaniei, Băsescu chiar a făcut cu succes faţă având în vedere că şi-a reluat formula întreaga echipă de locale în campania pentru preşedinţie, totuşi cele două campanii nu au aceeaşi valoare simbolică şi nici măcar acelaşi tip de electorat. În plus, spre deosebire de campania de la locale, Băsescu nici nu a beneficiat de o întâlnire directă cu contracandidatul său principal, Adrian Năstase, care a evitat să se obosească înainte de marea confruntare din turul doi.
Publicat în : Politica interna de la numărul 21
