Alegerile generale, sub marca individualelor

Lumea politică românească se află în pragul unei mari descoperiri: cetăţeanul ca om politic. Pe bannerele, panourile şi afişele electorale vedem ţărani, profesori, pensionari, muncitori şi tineri discutând cu politicienii. Nu mai e vorba de statistică, ci de indivizi: fiecărui anonim i se vede chipul. Această transformare, deocamdată nedusă până la capăt, este una dialectică. Vedem generalul (politica) în încercarea sa de a pune stăpânire pe individual (cetăţeanul) sau de a se legitima în individual, vedem individualul reflectat de general (cel puţin în materiale electorale) şi atras subtil către spaţiul rarefiat al generalului.

Miza alegerilor: împăcarea politicienilor cu electoratul

Lumea politică românească se află în pragul unei mari descoperiri: cetăţeanul ca om politic. Pe bannerele, panourile şi afişele electorale vedem ţărani, profesori, pensionari, muncitori şi tineri discutând cu politicienii. Nu mai e vorba de statistică, ci de indivizi: fiecărui anonim i se vede chipul. Această transformare, deocamdată nedusă până la capăt, este una dialectică. Vedem generalul (politica) în încercarea sa de a pune stăpânire pe individual (cetăţeanul) sau de a se legitima în individual, vedem individualul reflectat de general (cel puţin în materiale electorale) şi atras subtil către spaţiul rarefiat al generalului. Între cele două “ordine” ale realului politic există încă incompatibilităţi şi resentimente adânci. Trecutul a stat sub indiferenţa generalului faţă de individual şi neputinţa individualului în raport cu generalul. În ultimul timp însă se manifestă o tentaţie nouă şi o încercare de împăcare. Nu este aceasta oare chiar miza alegerilor? Generalul (partidul) care va găsi determinaţiile potrivite ale individualului, generalul în care individualul se va regăsi şi se va recunoaşte, adică acel general care va face pasul dialectic potrivit al împăcării cu individualul (cu electoratul) va câştiga alegerile. Momentul este foarte important, şi asta pentru că pasul respectiv poate să nu fie, până la urmă, făcut de nimeni. Să fim totuşi optimişti; chiar dacă generalul va suferi şi în următorii ani de inconsistenţă, este sigur că viitoarea guvernare va fi, mai mult decât oricare alta de până acum, una în interesul cetăţeanului (al individualului). În România, după alegerile din 2004, nu se va mai putea face politică fără cetăţean sau împotriva cetăţeanului. După 15 ani, individualul este aproape de a fi preluat în proiect de general.

Două modele dialectice

În ciuda similitudinii dintre programele Uniunii PSD+PUR şi ale Alianţei D.A. PNL-PD, avem de-a face cu două modele distincte de general. Promovarea “treimii” dogmatice, la nivel simbolic, este semnul acestei dialectici: Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Mircea Geoană, la braţ pe panourile publicitare, îi reprezintă pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dimpotrivă, Alianţa acţionează mediatic doar cu Traian Băsescu (premierul nominalizat, Călin Popescu Tăriceanu, nu apare pe panourile şi afişele electorale ale Alianţei), mizând pe “unul şi proprietatea sa”. Cele trei personaje ale PSD sunt tot atâtea întruchipări ale generalului şi ele reprezintă o unitate dogmatică. Ei sunt unu în trei, unu în fiinţă (social-democraţi) şi trei în persoană. De cealaltă parte, Alianţa propune o singură figură imagologică: Traian Băsescu, distribuit la două partide de orientări ideologice diferite (de fiinţe diferite). Iniţial, formula fusese dualistă (Traian Băsescu şi Theodor Stolojan), dar s-a renunţat la ea, întrucât bloca sinteza (faptul a fost relevat de stagnarea lui Theodor Stolojan în sondajele de opinie şi s-a exprimat ca boală a lui Theodor Stolojan). A fost necesară o restructurare dialectică (retragerea celui care bloca sinteza) pentru a configura triada. Generalul singur este Traian Băsescu, PNL şi PD fiind determinaţiile pentru individual (electorat). Sinteza Alianţei este realizată la nivelul electoratului, al treilea element dialectic fiind chiar cetăţeanul. El este invitat să participe dialectic la sinteză, reuşita fiind în mod obligatoriu condiţionată de această participare electorală. Tocmai de aceea Alianţa pare mereu cu un pas în urmă, neterminată, pentru că ceea ce o poate împlini este numai acţiunea individualului.

Sinteza pesedistă

Cu totul diferită apare situaţia în cazul PSD. Alianţa cu PUR nu a fost în măsură să aducă o determinaţie pozitivă, ci una negativă. Distribuirea reală a semnelor este următoarea: PNL+PD şi PSD-PUR. Această determinaţie, social-liberală, este vagă şi oportunistă, pentru că PUR nu are acces la individual, dar are acces în generalul PSD. Nu are electorat, dar are locuri pe listele PSD (a se observa că preşedintele PUR, Dan Voiculescu, nu este totuşi parte a treimii modelului pesedist). Cei trei: Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Mircea Geoană reprezintă o instanţă transcendentă (puterea). Între ei şi electorat rămâne o distanţă de netrecut. Electoratul nu participă în mod direct la realizarea sintezei, ci sinteza este obiect de credinţă. De aceea, comunicarea cu individualul este ceva de genul înmulţirii pâinilor (acordarea ajutoarelor sociale). Trebuie remarcat aici faptul că retragerea PSD în generalul transcendent s-a produs în urma criticilor privind eşecul întâlnirii cu individualul. Eşecul alegerilor preliminare, la care s-a adăugat publicarea “listei de dalmaţieni” PSD de Coaliţia pentru un Parlament Curat şi revenirea la conducerea partidului a “greilor” Dan Ioan Popescu şi Miron Mitrea au fost pentru opoziţie tot atâtea semne că întâlnirea partidului de guvernământ cu electoratul, “apropierea de oameni”, de individual, a reprezentat un eşec. În timp ce Alianţa pretinde o participare la sinteză a individualului (un individual activ, deci un individual subiect), PSD realizează singur sinteza şi cere doar supunerea pasivă a individualului obiect.

Sinteza Alianţei

Interesant este modul în care Alianţa contestă generalul transcendent al PSD. Unul din afişele electorale îl reprezintă pe Traian Băsescu ţinând Constituţia în mână. Este citat articolul 6, care spune: “Nimeni nu este mai presus de lege.” Împreună cu acuzaţiile privind implicarea neconstituţională a preşedintelui Ion Iliescu în campania electorală sau semnarea de Guvern a unor contracte fără licitaţie, acest afiş afirmă raţionalitatea Alianţei “Dreptate şi Adevăr” în opoziţie cu dogmatismul trans-legal şi trans-logic al treimii Iliescu-Năstase-Geoană. De cealaltă parte, PSD îi contestă lui Traian Băsescu pretenţia de a reprezenta generalul. Prin vocea liderilor săi, partidul de guvernământ afirmă că nici Băsescu, nici Alianţa nu au acces la general: Băsescu nu este bun de preşedinte, iar Alianţa nu are suficienţi oameni pregătiţi pentru guvernare. Mai mult, determinaţiile Alianţei sunt contradictorii: una este social-democrată, alta este liberală. Mai devreme sau mai târziu, contradicţia va ieşi la lumină (cu prilejul împărţirii puterii după algoritm). Ele nu pot fi deci adevărate determinaţii ale individualului.

Individualul şi generalul

Avem de-a face, aşadar, cu două modele dialectice: al Alianţei PNL-PD, axat pe individual, şi al PSD, al cărui punct-forte este generalul. PSD a dovedit că ştie să guverneze, dar nu şi că este aproape de cetăţean; Alianţa este tot mai aproape de interesele cetăţeanului, dar există semne de întrebare legate de capacitatea sa de a guverna. PSD ratează individualul, Alianţa generalul.

Există, între cele două formaţiuni, diferenţe privind percepţia relaţiei dintre individual (cetăţean) şi general (stat). În cazul Alianţei, aşa cum am spus, individualul este subiect activ. Cetăţeanul vizat de Alianţă este capabil să-şi ia soarta în mâini, să se descurce singur. Percepţia Alianţei reflectă un anumit respect de primă instanţă faţă de cetăţeanul liber, de unde simpatia de care se bucură PNL şi PD în rândul celor mai înstăriţi. Cetăţeanul sau individualul fiind privilegiat, este de la sine înţeles că statul, adică generalul, va juca un rol mai puţin important. Există însă un semn de întrebare privind disponibilitatea individualului de a-şi asuma destinul. Aici PSD are un cuvânt de spus. O mare parte a populaţiei trăieşte încă în sărăcie. Precaritatea vieţii face imposibilă asumarea libertăţii de indivizi, care trebuie, în acest caz, ajutaţi. Statul trebuie să facă acest lucru până la ieşirea din sărăcie, deci statul trebuie să rămână puternic atâta timp cât cetăţenii sunt slabi. Riscul unei guvernări a Alianţei este ca statul să fie prea slab; în privinţa unei guvernări a PSD, riscul este ca statul să rămână prea puternic. Dar statul trebuie privit din punctul de vedere al intereselor cetăţeanului, şi atunci întrebarea este: cât de liber vrea să fie cetăţeanul?

Alternativa

Fără îndoială că, în cadrul oricărei societăţi, indivizii îşi asumă în grade diferite propria libertate. În acelaşi timp, asumarea libertăţii individuale nu este suficientă pentru asigurarea echilibrului societăţii. Susţinerea unor ample măsuri de solidaritate socială poate păstra echilibrul societăţii. Numai într-o societate echilibrată dezvoltarea este posibilă. Pe de altă parte, solidaritatea nu creează bunăstare şi de aceea sunt necesare măsuri de stimulare a întreprinzătorilor. Întotdeauna trebuie să alegem, şi acum suntem în faţa unei alternative. Avem de ales între continuarea unei politici social-democrate, cu elemente de liberalism, sau schimbarea acestei politici cu una liberală, dar cu elemente social-democrate. Este societatea românească în prezent mai degrabă bolnavă decât sănătoasă? Sau mai degrabă sănătoasă decât bolnavă? Cât de individualişti trebuie să fim acum şi cât de solidari cu ceilalţi? Este momentul unei “relaxări-şoc” sau trebuie să mai zăbovim patru ani în convalescenţă?

Un prim răspuns ar fi: societatea românească este pe punctul de a deveni mai degrabă sănătoasă decât bolnavă. În mod clar, se simte nevoia ca statul să intervină mai puţin, iar libertatea individului să fie mai mare. Se remarcă, în plan politic, o scădere a importanţei liderilor carismatici, gen Ion Iliescu, şi o creştere a importanţeifigurii cetăţeanului. Cetăţeanul este luat din ce în ce mai serios de partidele politice. Cetăţeanul este omul politic al momentului actual şi el pare să nu mai fie turmentat. Politicienii au înţeles acest lucru, dovadă că afişele electorale prezintă cetăţeni în dialog cu politicienii. Această relaţie este deocamdată pe jumătate simulată (de politicieni), dar pe jumătate este reală. Ea arată încercarea generalului de a realiza o împăcare cu individualul, în beneficiul ambelor părţi. Cine va realiza această împăcare? Răspuns: cine va reflecta în mod adecvat caracterul actual al individualului.

Modele dialectice

Publicat în : Politica interna  de la numărul 21