La început de an nou, populaţia Ucrainei va decide cine îi va conduce destinele în perioada 2010 – 2015. După o criză politică prelungită, ar putea fi un pas înainte spre normalizare. Experienţa românească mă îndeamnă să fiu reţinută în acest sens. Totuşi realităţile din Ucraina sunt net diferite şi normalizarea capătă multiple înţelesuri atunci când se relaţionează cu opţiunile Est sau Vest.
Până la scrutinul electoral de pe 17 ianuarie 2010 prin care ucrainenii îşi vor alege preşedintele a mai rămas mai puţin de o lună.
Un scrutin prezidenţial marcat de amânări, repercusiuni grave ale crizei financiare şi probleme de constituţionalitate, dar şi de un interes sporit din partea electoratului (se anunţă o rată de participare de peste 85%) într-o ţară în care identitatea cetăţenilor oscilează între un Vest pro-occidental euroatlantic şi un Est cu privirea îndreptată înspre vulturul bicefal al Kremlinului. În cursa pentru preşedinţia Ucrainei s-au înscris 18 candidaţi. Iar campania electorală (începută pe 17 octombrie 2009 – conform legislaţiei Ucrainei candidaţii au la dispoziţie trei luni) aflată pe ultima sută de metri a cunoscut toate etapele şi ingredientele de la obişnuitele promisiuni până la scandaluri cu acuzaţii de pedofilie şi altercaţii violente. Dacă în primul tur niciunul dintre candidaţi nu obţine majoritatea absolută, atunci urmează un al doilea scrutin peste 3 săptămâni (7 februarie).
Alegerile prezidenţiale şi parlamentare precedente au arătat că în Ucraina (45,7 milioane locuitori), simpatiile populaţiei se grupează în trei mari zone: de est, de centru şi de vest. Astfel, regiunile (oblasti) din estul ţării (considerate ca nuclee rusofile) votează majoritar cu şeful Partidului regiunilor, Viktor Ianukovici, iar cele de centru sunt dominate de simpatizanţii actualului prim-ministru, Iulia Timoşenko, zona de vest fiind cea care l-a sprijinit masiv pe Viktor Iuşcenko care în prezent nu se mai numără printre favoriţi. În aceste condiţii, lupta pentru câştigarea fotoliului prezidenţial de la Kiev s-a concentrat îndeosebi pe câştigarea alegătorilor din partea de vest a ţării, unde spiritul naţionalist este accentuat, iar aspiraţiile euroatlantice mai evidente.
Potrivit sondajelor de opinie, candidatul prorus Viktor Ianukovici, a cărui alegere controversată din 2004 a declanşat Revoluţia Portocalie, urmată de victoria opozantului său prooccidental Viktor Iuşcenko şi a actualului premier Iulia Timoşenko, este favoritul pentru acest scrutin. Pe locul doi în sondaje se află Iulia Timoşenko. Blocul Ucraina Noastră-Autoapărarea Poporului (NU-NS), ce includea în 2007 nouă partide de centru – dreapta ce îl sprijineau pe actualul preşedinte, Viktor Iuşcenko, şi avea în parlament 72 de deputaţi, în ultimele luni s-a fărâmiţat în 14 partide (fiecare având propriu candidat la preşedinţie, din rândul unor foşti miniştri sau deputaţi). Dintre cei 72 de parlamentari, 40 o sprijină acum pe Iulia Timoşenko (coaliţia democratică), iar din restul de 32, doar 17 şi-au mai afirmat susţinerea pentru Iuşcenko (gruparea “Pentru Ucraina!”). De altfel, actualul preşedinte a fost părăsit şi de către oamenii de afaceri ucraineni şi, conform sondajelor, Iuşcenko nu mai poate conta la alegeri decât pe 2-3 % din voturi.
Pentru teritoriul electoral pierdut de Iuşcenko, principalii favoriţi sunt Arsenii Iaţeniuk (Frontul Schimbării) şi Iulia Timoşenko, care are un avans de 6-7 puncte procentuale faţă de Iaţeniuk în cele 7 oblasti din vestul ţării. Discuţii masive au generat elementele de discurs care iniţial au stat la baza creării blocului NU-NS şi anume: abolirea imunităţii parlamentare, intrarea Ucrainei în UE şi în NATO; independenţa energetică faţă de importul de gaz din Rusia şi recunoaşterea legală a mişcării partizanilor ucraineni ce au luptat atât contra naziştilor, cât şi a sovieticilor (Bandera s.a.). În acest context, scrisoarea, pe un ton critic foarte dur, adresată (şi postată pe blogul prezidenţial) în luna august de preşedintele rus Medvedev lui Iuşcenko, a provocat satisfacţie simpatizanţilor pro-Kremlin dar în acelaşi timp a avut drept efect şi sporirea şanselor în vestul ţării a candidaţilor naţionalist-populişti şi pro-occidentali. Iulia Timoşenko pare să aibă un atu în plus la acest capitol şi datorită sprijinului diasporei ucrainene din SUA şi Canada.. Un cuvânt important în campania electorală îl are şi Piotr Simonenko, chiar dacă şansele sale de a câştiga sunt minime. Simonenko a fost desemnat în cadrul celui de-al 43-lea Congres al Partidului Comunist din Ucraina în calitate de candidat al Stângii (reunite într-un bloc electoral ca urmare a iniţiative liderului Partidului Progresist Socialist din Ucraina, Natalia Vitrenko). Din blocul care îl va suţine pe Simonenko mai fac parte: Partidul „Dreptate”, Uniunea Forţelor de Stânga şi Partidul Social-Democratic din Ucraina.
Printre elemente cheie ale confruntării electorale a candidaţilor ce-şi dispută fotoliul prezidenţial de la Kiev s-au aflat: limba de stat, averea candidaţilor şi, probabil cel mai important, susţinerea din partea SUA sau a Rusiei, după caz.
În cadrul Congresului Mondial al Ucrainenilor, Iulia Timoşenko a declarat că sprijină necondiţionat ideea ca limba ucraineană să rămână singura limba oficială de stat din ţară. În schimb Viktor Ianukovici a afirmat în discursul său electoral că susţine ca şi rusa să fie limbă de stat, ceea ce îi poate aduce voturi în estul şi sudul ţării. Însă, conform analiştilor politici, această opţiune i-a scăzut semnificativ şansele de a-i convinge pe alegătorii din vestul ţării şi – într-o oarecare măsură – şi în regiunile centrale ale Ucrainei. De remarcat faptul că pentru a compensa acest deficit, Viktor Ianukovici a încheiat cu organizaţia care reprezintă interesele românilor din Ucraina un acord în care îşi ia angajamentul să obţină pentru limba română statutul de limba oficială la nivel regional, în schimbul susţinerii sale la alegeri de către minoritatea română. Mai mult, pentru a da o şi mai mare deschidere discursului său şi a miza pe sprijinul minorităţilor, Ianukovici susţine că „pentru a rezolva problema limbii oficiale, ar fi suficient ca Ucraina să adopte o lege privind limbile prin care să implementeze cerinţele Cartei europene a limbilor regionale”. În replică, candidatul Sergey Tighipko, l-a acuzat pe Ianukovici de trădare şi comerţ cu integritatea teritorială a Ucrainei (acuze grave care însă nu i-au adus cine ştie ce câştig electoral, semn că discursurile de tip sovietic nu prea mai au aderenţi) afirmând că “Ianukovici nu poate să nu ştie că organizaţiile românilor ucraineni şi autorităţile României aflate în spatele lor consideră Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei – teritorii anexate ilegal de la România”. Tighipko a menţionat că „agrează necesitatea descentralizării administrative în Ucraina, dar nu pe calea creării de autonomii cultural-naţionale, ci recurgând la modelul UE de subsidiaritate – autorităţile centrale să se ocupe de problemele ce depăşesc atribuţiile administraţiilor locale”.
Prilej de nesfârţite dispute şi acuze a generat şi averea candidaţilor. Cel mai bogat candidat pentru funcţia supremă este fostul şef al Băncii Naţionale a Ucrainei, omul de afaceri Sergey Tighipko, cu un câştig anual de 2,5 milioane US dolari. Pe locul doi ca avere este managerul Mihail Brodski, cu un câştig anual de 2,0 milioane $, iar pe locul trei – avocatul Oleg Riabokon, cu un câştig de 700.000 $. Averea declarată a lui Viktor Iuşcenko e compusă din 170 mii $, două apartamente în suprafaţă de 371 şi, respectiv, 300 m.p., un teren de 13,3 ha., o casă la ţară construită pe 657 m.p. , un automobil Zaporojeţ şi o motocicletă Harley-Davidson. Viktor Ianukovici a câştigat anul trecut 500.000 $. El mai deţine o casă în suprafaţă de 620 m.p. şi un apartament de 239 m.p. Din declaraţia de avere a Iuliei Timoşenko rezultă că anul trecut a câştigat doar 48.000 $ şi că nu are decât un apartament în Dnipropetrovsk în suprafata de 52 m.p., de unde se poate concluziona că multimiliardara prinţesă a gazului e chiar săracă în comparaţie cu alţi candidaţi. De altfel, asupra premierului Timoşenko au fost lansate cel mai adesea acuzaţiile că ar utiliza fonduri de susţinere din surse obscure.
Dacă în ultimii ani, pe fondul unei perpetue crize economice şi politice, susţinerea pentru un eventual parcurs european a scăzut constant, susţinerea acordată candidaţilor de SUA sau Rusia continuă să fie considerată importantă. Statele Unite, prin vocea secretarului de stat american Hillary Clinton speră că „alegerile prezidenţiale din Ucraina, vor fi libere şi corecte”. De asemenea, după întâlnirea cu omologul său ucrainean Piotr Porocenko, Clinton a precizat că: “Statele Unite îşi confirmă susţinerea faţă de Ucraina pentru aspiraţia la democraţie şi deschidere, salutăm creşterea libertăţii presei şi a culturii politice din această ţară. Susţinem integrarea viitoare a Ucrainei în NATO şi în Uniunea Europeană şi sperăm o organizare de alegeri prezidenţiale libere şi corecte”. Însă şefa diplomaţiei americane a evitat susţinerea în mod deschis a vreunui candidat, menţionând că este dispusă să colaboreze cu liderii aleşi de poporul ucrainean. În schimb, interesul Moscovei e cât se poate de vizibil. La un an după declanşarea conflictului din Caucaz, relaţiile proaste dintre Rusia şi Ucraina au cunoscut un punct culminant, şi concludent am spune, prin mesajul preşedintele rus, Dmitri Medvedev adresat omologului său ucrainean, Victor Iuşcenco, în care îl acuză pe acesta de “deviere de la principiile de prietenie şi parteneriat cu Rusia”. Mesajul lui Medvedev trece în revistă o serie de puncte divergente cum ar fi: sprijinul Ucrainei pentru preşedintele georgian Mihail Saakaşvili în timpul invaziei ruseşti a Georgiei din august 2009, cursul declarat pro-aderare-NATO al Ucrainei care vrea să se asigure astfel în faţa “falsei ameninţări ruseşti”, impedimentele create de ucraineni pentru flota rusească din Marea Neagră, antagonismul faţă de reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse. La final, liderul de la Kremlin îşi exprimă speranţa că o „nouă conducere politică în Ucraina va fi în măsură să stabilească relaţii conforme cu adevăratele aspiraţii ale celor două popoare şi ale securitaţii europene”. Concluziile se impun de la sine.
Însă, prin înţelegerile semnate la recenta întâlnire dintre premierii Putin şi Timoşenko, Rusia dorit să asigure Europa că nu va exista o nouă criză a gazelor. Mai mult, a dorit să arate comunităţii internaţionale că nu se va lăsa antrenată în lupta electorală din Ucraina. Că ar putea apărea însă surprize, o recunoaşte chiar vicepreşedintele Gazprom, Alexander Medvedev, într-un interviu acordat Agenţiei InfoRusia: „Ne exprimăm speranţa că Ucraina va respecta obligaţiunile ce-i revin din contracte şi va plăti la timp pentru consum. Rusia le-a transferat bani pentru tranzitul pe teritoriul ucrainean, am efectuat inclusiv şi o plata în avans în valoare de 2 -2,1 miliarde dolari, le-am anulat penalităţile pentru reducerea consumului pentru anul 2009, am acceptat reducerea volumului de gaze pentru 2010. Unicul aspect care poate apărea este legat de factorul electoral din Ucraina şi nu sunt excluse unele tentative de a bloca plata facturii pentru gazele ruseşti sau de a bloca organizarea alegerilor. Avem, însă, toate premisele să sărbătorim Revelionul în linişte pentru că urmatoatea plată urmează să se facă pe 7 ianuarie”.
Alegerile prezidenţiale din Ucraina vor fi monitorizate de observatori naţionali şi internaţionali. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi-a desfăşurat în noiembrie misiunea de observare pentru alegeri, ce cuprinde 16 experţi care vor monitoriza situaţia la Kiev şi alţi 60 repartizaţi în toată ţara. În ziua votului, vor fi mobilizaţi 600 de observatori suplimentari.
