După alegeri, PD este autorul celor mai mari gafe, fie că este vorba de numirea unor persoane nepotrivite (blonda de la Integrare, Silvian Ionescu, Gheorghe Dobre), fie că este vorba de lansarea unor teme de discuţie insuficient gândite (cazul Videanu şi ideea lui de a pune pe toată lumea să-şi declare averile, dar cauţionând modul în care au fost adunate acestea până în 2005). Ultima mare prostie ar fi nominalizarea unui candidat la Primăria Capitalei, în condiţiile în care liberalii şi-au anunţat deja candidatul.
De partea cealaltă, PNL pare a fi pe cai mari. Nu a avut până acum probleme serioase cu nominalizările făcute, iar în sânul său domneşte consensul – chiar suspect – asupra unificării.
O greşeală tactică
Încăpăţânarea de care dau dovadă cei din Partidul Democrat de a avea un candidat la Primăria Capitalei este demnă de o cauză mai bună. Ideea în sine este o mare greşeală de tactică, deoarece:
– Deja democraţii deţin Prefectura Capitalei, unde au nominalizat iniţial o persoană controversată, retrasă la insistenţele preşedintelui. Noul prefect este una din doamnele lui Traian Băsescu. Să sperăm că distinsa doamnă nu va repeta eşecurile celorlalte, dintre care cel mai răsunător este Anca Boagiu. În cazul în care PD nu cedează liberalilor primăria, avem deja un prim dezechilibru în Alianţă, care se poate agrava în viitor.
– Numele care se vehiculează, Adriean Videanu, demonstrează sărăcia în materie de resurse umane. Partidul Democrat este incapabil să producă un candidat mai de Doamne-ajută şi atunci îl scoate de la guvern pe vicepremierul Videanu, care, până acum, s-a afirmat ca mâna dreaptă a prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu. Ar fi umilitor pentru al doilea om din guvern să participe la o “întrecere” cu unul dintre liderii de eşalon secund al liberalilor. În acest mod, democraţii se pun singuri într-o postură umilitoare. Suntem curioşi ce autoritate va mai avea domnul Videanu în guvern – dar nu numai – după o înfrângere (destul de probabilă) în faţa domnului Ludovic Orban.
Pe de-o parte, este de înţeles dorinţa democraţilor de a avea continuitate la Primărie. Pe de altă parte, şi Prefectura, şi Primăria înseamnă cam mult şi este posibil ca liberalii să devină nemulţumiţi. Ar fi o mare greşeală din partea democraţilor să exagereze cu pretenţiile în ideea că actualul guvern este opera lui Traian Băsescu, exclusiv! Inclusiv victoria lui Băsescu se datorează şi liberalilor şi, cel puţin până acum, aceştia par a avea o prestaţie mult mai bună. În plus, generarea unor tensiuni inutile se poate repercuta împotriva democraţilor. Deja, în contul acestora s-au adunat numeroase bile negre.
O greşeală de strategie
Un al doilea rateu important, care s-ar putea să-i coste serios, îl reprezintă temporizarea unificării. După ce Traian Băsescu a readus subiectul în discuţie, liberalii s-au mişcat destul de repede. De unde era de aşteptat să existe o grupare puternică împotriva acestei idei, din contră liderii liberali şi-au dat mâna şi au adoptat (poate suspect de repede) ideea fuziunii. Se pare că la viitorul congres va fi o simplă formalitate, Călin Popescu Tăriceanu urmând a fi ales preşedinte şi delegat să negocieze unificarea cu democraţii. Inclusiv ideea renunţării la doctrina liberală a fost acceptată (suspect de) uşor.
De partea cealaltă, răspunsurile au fost ceva mai evazive, iar în ultima vreme chiar absente. Proiectul unificării pare să fi îngheţat. Or, asta va însemna o nouă bilă neagră, deoarece este clar că electoratul aşteaptă o astfel de unificare a dreptei într-un partid puternic.
Din păcate pentru el, Partidul Democrat nu prea mai are alt viitor politic decât unificarea cu Partidul Liberal. Scorul neaşteptat de bun obţinut la alegerile locale şi simpatia de care se bucura în sondaje s-au datorat unei conjuncturi, care este greu de repetat la alegerile din 2008:
– PNL a avut iniţial o atitudine ambiguă faţă de PSD, care a fost taxată la vremea respectivă de electorat. PD, din contră, chiar a fost victimizat când Adrian Năstase a pus tunurile pe el cerând nici mai mult nici mai puţin decât desfiinţarea acestui partid.
– Cu Băsescu la Primăria Capitalei, PD a reuşit să spargă blocada informaţională impusă de fostul partid de guvernământ şi să-şi creeze o imagine pozitivă în mass-media.
– A fost un partener loial în campania electorală, atât la alegerile locale, cât şi la alegerile generale. Ce se întâmplă acum?
– Nu mai există nici un duşman. PSD este mult prea slab şi va slăbi pe zi ce trece. Astfel, PD trebuie să treacă de la un discurs defensiv şi o atitudine de apărare la un la un alt tip de discurs şi atitudine. Nu mai este nevoie să demoleze, acum trebuie să construiască.
– Pe de altă parte, reformat sau nu, tot PSD sau un partid rezultat din acesta va fi reprezentantul stângii româneşti. Iluziile pe care şi le fac unii din PD că prin păstrarea doctrinei social-democrate vor reuşi să coaguleze stânga într-un partid european sunt deşarte deoarece PD este mai degrabă o struţo-cămilă. Intitulat social-democrat, el nu este privit de nimeni ca partid de stânga, dar nici nu este acceptat ca partid de dreapta… Mai plastic spus, cei de dreapta îl consideră de stânga şi cei de stânga îl consideră de dreapta.
– Orice “accident” sau neînţelegere între parteneri va fi contabilizată exclusiv în sarcina sa. Liberalii sunt deja specialişti în aşa ceva, în vreme ce democraţii au antecedente de partid “demolator”.
– În opoziţie, PD s-a definit întotdeauna ca fiind împotriva PSD. În afară de opoziţia faţă de PSD, democraţii nu prea au alte idei şi puncte de reper. Un lider spune că 80% din membri sunt social-democraţi, altul că sunt mai aproape de ideile populare…
– Nu îl vor mai avea pe Băsescu. În ciuda intenţiilor sale lăudabile de a-şi înnoi partidul şi de a scoate la iveală lideri noi, noua conducere a democraţilor nu este de talia precedentei. Emil Boc nu va ajunge niciodată la popularitatea şi charisma lui Băsescu. Or, la următoarele alegeri, acesta nu se va putea implica în campania electorală. În caz că va încerca s-o facă, asupra lui se vor năpusti tunurile tuturor celorlalte partide.
– Liberalii şi-ar putea găsi un alt partener de dialog la următoarele alegeri, în măsura – destul de puţin probabilă, totuşi, a articulării unui partid coerent de dreapta creştin-democrat.
În aceste condiţii, PD s-ar putea găsi în 2008 în situaţia PNŢCD din 2000. România are nevoie de partide puternice, de o scenă politică simplificată. Nu prea mai este loc de experimente, de două partide cu aceeaşi doctrină… Stânga va fi ocupată de PSD sau de partidul rezultat din acesta, dreapta va fi ocupată fie de Partidul Liberal, iar centrul de un partid creştin-democrat.
Pentru PD, ar mai putea exista o a treia cale. Unificarea cu proaspătul Partid Creştin Democrat şi trecerea sub umbrela populară. Este de văzut însă dacă electoratul taliban al PNŢCD va accepta un partid pe care- acuză de eşecul guvernării CDR…
Dincolo, PNL creşte
PNL a avut un comportament excelent după alegeri. A reuşit să impună în general numai oameni capabili şi cu reputaţie solidă. Chiar şi nominalizările-surpriză (Ionuţ Popescu la Finanţe şi Mona Muscă la Cultură) se dovedesc benefice, în special prima. Să sperăm că după gafele iniţiale – cauzate de o oarecare pripeală de a face bine care o caracterizează şi care a mai făcut-o în trecut să gafeze -, doamna Mona Muscă îşi va reveni, având un capital de simpatie publică deosebit.
Odată adoptat proiectul unificării, liberalii par să fi realizat şi consensul asupra acestuia. Surprinzător, domnul Patriciu se dovedeşte a fi un partizan al acestei idei, deşi toată lumea s-ar fi aşteptat la altceva.
Încetul cu încetul, PNL pare a se desprinde de imaginea de remorcă a lui Băsescu în care părea să se cantoneze înainte, în timpul şi imediat după alegeri. Din păcate însă, ne îndoim că PNL va reuşi singur să depăşească o pondere medie de 20-25%. Partidul nu are suficiente resurse pentru a creşte mai mult. Ca atare, unificarea ar trebui să fie o prioritate.
Unificarea, o prioritate
Desigur, există numeroase voci care susţin că nu ar trebui ca PNL să-şi schimbe doctrina şi să renunţe la poziţiile din Internaţionala Liberală. Unii pun chiar în discuţie moralitatea unei astfel de decizii.
Aici însă credem că discuţia ar trebui puţin nuanţată. În primul rând, este clar că semnalul dat de electorat a fost pentru construirea unui partid de dreapta puternic, alcătuit – în principal – din PNL şi PD. În al doilea rând, cele două partide sunt de forţă egală încât nici unul nu-l poate “înghiţi” pe celălalt. Ca atare, este nevoie de găsirea unui loc comun, o bază pe care să se poată construi fundaţia noului partid. Aici nu este vorba de descoperirea unei vocaţii, de o iluminare, ci de calcul şi negociere politică. Doctrina populară este acest loc comun. Evident, faptul că Partidul Popular European este cel mai puternic reprezintă o atracţie suplimentară. Pe de altă parte, PNL nu mai este de mult partidul Brătienilor. El are în sânul său mai multe curente, de la o dreaptă radicală – fostul UFD, PNL AT, până la o grupare de stânga – cea a lui Theodor Meleşcanu. Dincolo, social-democraţia nu mai reprezintă altceva decât un simplu pretext, PD neafirmându-se niciodată ca un partid autentic de stânga, mai ales câtă vreme el se definea nu din punct de vedere ideologic, cât din punctul de vedere al opoziţiei faţă de PSD. În aceste condiţii, adoptarea doctrinei populare – care la rândul ei acomodează curente diferite, de la creştin-democraţie la social-democraţie – nu este neapărat o dovadă de oportunism politic.
Mult mai importantă decât aşezarea într-o zonă doctrinară sau alta ni se pare – pentru ambele partide – derularea unei serioase politici de resurse umane în rândurile lor. Venirea la guvernare ne arată sărăcia lucie care domneşte în materie de profesionişti.
Modul de promovare în rândul partidelor politice a îndepărtat profesioniştii adevăraţi. De asemenea, politicile duse atât de actuala putere, cât şi de actuala opoziţie au îndepărtat pe oricine era tentat să participe la administrarea ţării. Atâta vreme cât la orice schimbare de putere are loc o schimbare la toate eşaloanele, de la secretari de stat la directori de grădiniţe, este clar că profesioniştii nu au ce căuta în administraţie. Nu ar face decât să se compromită.
Înainte de a alege o doctrină sau alta, cele două partide trebuie să pună la punct o structură ierarhică, nişte criterii clare şi transparente de promovare şi o politică serioasă de atragere a profesioniştilor din orice domeniu, dar şi de pregătire a celor existenţi.
Evident că o astfel de “curăţenie” va nemulţumi o bună parte din membrii ambelor partide. De aceea, este imperativ să se găsească şi modalităţi de liniştire şi compensare a nemulţumiţilor.
Noua structură politică trebuie administrată ca o mare corporaţie – asta fiindcă tot sunt majoritatea liderilor conducători ai unor societăţi private de vârf -, iar liderii judecaţi după criterii clare şi transparente.
În cazul în care noul partid nu va avea un alt mod de a aborda politica, va eşua ca şi cele două partide. Altfel, electoratul va alege altceva. O altă ţară, de pildă…
Dar dacă…
Dacă cele două partide vor rămâne separate?
Din păcate, nu prea au alternativă. În primul rând că PSD nu se va dezintegra. Într-un fel sau altul, cu Ion Iliescu, cu Adrian Năstase sau cu un alt lider, PSD va rămâne o forţă semnificativă. În funcţie de performanţele acestei guvernări, procentele sale vor fi ceva mai mari sau ceva mai mici, dar, în orice caz, vor fi comparabile cu cele ale celor două partide luate împreună. În cazul în care ele rămân separate, nu au altă alternativă decât de a rămâne aliate. Pentru că, dacă guvernarea va fi un succes, nu vor putea păstra puterea decât împreună. Dacă guvernarea va fi un eşec, atunci PSD va guverna singur (sprijinit desigur de PRM) şi cele două partide vor trebui să rămână împreună pentru a forma o opoziţie puternică, deoarece este greu de presupus că PSD va invita pe vreunul dintre ele la guvernare…
Aşadar, continuarea formulei actuale nu va face decât să reducă şansele celor două partide de a rămâne la putere, deoarece o parte a electoratului va fi dezamăgit.
