Într-o demonstraţie impresionantă de diplomaţie-fulger, China şi India au negociat o serie de acorduri importante: un parteneriat strategic în mai 2005, un memorandum de colaborare energetică în ianuarie 2006 şi un memorandum de înţelegere privind relaţiile militare în mai 2006. Dar nu totul este aşa cum pare la prima vedere în Asia. Urmărind mai îndeaproape relaţia sino-indiană, este tot mai evident că Beijingul copiază ceea ce China percepe a fi strategia SUA de ţinere sub control a unei puteri emergente.
Cotidianul “People’s Daily” rezuma recent polica SUA faţă de China astfel: au existat două tendinţe în Statele Unite în ceea ce priveşte formularea unei politici privind China, una în care China este privită ca potenţial rival care trebuie încercuit din toate părţile; cealaltă care consideră că ascensiunea Chinei este ireversibilă. Ea trebuie determinată să joace un rol “responsabil” şi “constructiv”. Politica Washingtonului faţă de China în ultimii ani s-a dovedit o combinaţie între cele două, deşi acţiunile sale recente sunt acţiuni de control din toate privinţele, sub masca declaraţiilor de colaborare. Deşi Beijingul este deranjat de această politică de “control din toate privinţele, sub masca declaraţiilor de colaborare”, această abordare este considerată tot mai utilă în propria relaţie cu India.
“India şi China sunt surori”
Relaţia sino-indiană modernă a fost lansată, în 1950, când cele două ţări finalizau eforturile de câştigare a independenţei şi reprezentau avangarda unei mişcări postcoloniale globale. Implicaţiile acestor schimbări majore în relaţiile internaţionale au introdus conceptul Celor Cinci Principii ale Coexistenţei Paşnice.
Însă, sub faţada netedă a relaţiilor sino-indiene, se acumulau tensiuni. Cele Cinci Principii au fost doar prefaţa unei înţelegeri teritoriale între Beijing şi Delhi, care nu rezolvau câteva dispute importante legate de Linia McMahon, negociată în 1914. Nehru considera Linia McMahon o parte importantă a statutului Indiei, în timp ce guvernul comunist chinez o vedea ca pe o tentativă de a profita de teritoriile acaparate de imperialiştii britanici.
În octombrie 1962, disputa asupra graniţei sino-indiene în zonele Aksai Chin, lângă Kashmir, aflată sub control chinez, dar revendicată de India, şi Arunachal Pradesh, la est de Bhutan, aflată sub control indian, dar revendicată de China, s-a transformat în război. După alungarea armatei indiene din Arunachal Pradesh, Armata de Eliberare Populară Chineză (PLA) s-a retras şi a trasat o linie de control de-a lungul frontierei revendicate de India. China şi-a îndeplinit toate obiectivele în acest conflict, cunoscut ca Războiul Sino-Indian. Dobândirea Aksai Chin asigura o rută de aprovizionare directă între Tibet şi Xinjiang, în timp ce iluziile de mărire ale lui Nehru au sfârşit într-un fiasco total – până într-acolo încât un cercetător îndrăznea să spună că “strategia aplicată de China după 1959 a avut drept scop nu atât dobândirea controlului asupra câtorva mii de mile de ţinut muntos… cât erodarea poziţiei Indiei ca putere cu oarecare influenţă pe scena asiatică.”
În următoarele două decenii, China şi-a consolidat victoria din 1962împotriva Indiei, sprijinind un număr de “reprezentanţi” strategici împotriva intereselor Indiei, în special Pakistanul, în timpul războaielor indo-pakistaneze din 1965 şi 1971. Politica chineză s-a caracterizat prin declaraţii conform cărora “dacă expansioniştii indieni îndrăznesc să iniţieze acte de agresiune împotriva Pakistanului, poporul şi guvernul chinez vor sprijini ferm, ca întotdeauna, poporul şi guvernul pakistanez.”
În anii 1980 însă, relaţiile sino-indiene au început să se dezgheţe, liderii de la Beijing încercând să se distanţeze atât de tabăra americană, cât şi de cea sovietică angajate în Războiul Rece, ceea ce a condus la iniţierea unei politici externe “omnidirecţionale” în Asia. Această nouă abordare a problemelor subcontinentului s-a reflectat în diminuarea sprijinului verbal al Chinei faţă de Pakistan, precum şi faţă de Sri Lanka şi Nepal în timpul disputelor Indiei cu aceste ţări în 1987 şi 1988.
Contacte militare
Noua abordare a Chinei faţă de India a întâmpinat însă probleme după 1991, când o economie indiană proaspăt reformată şi-a revenit din criză şi a intrat într-o perioadă de creştere rapidă, permiţând ţării să urce rapid în ierarhia internaţională a importatorilor de armament. În timp ce dinamismul economic al Indiei exercita presiuni asupra relaţiei sino-indiene, punctul de cotitură a fost ziua de 11 mai 1998, când guvernul indian a detonat trei dispozitive nucleare, primul dintr-o serie de teste realizate de Delhi şi Islamabad în acea lună.
Testele au scos la iveală suspiciunile pe care Beijingul şi Delhi continuau să le nutrească. În ciuda faptului că a condamnat programul nuclear al Indiei, China a refuzat să impună sancţiuni atât Indiei, cât şi Pakistanului, pe care încă îl vedea ca pe un element util de echilibrare pe subcontinent. Astfel, Beijingul a intrat într-o perioadă de apropiere diplomatică de Delhi, care a culminat cu vizita de stat a lui Vajpayee la Beijing, în iunie 2003.
Deşi vizita era o dovadă de progres în relaţiile dintre cele două state, aceasta a fost umbrită de două acorduri bilaterale anunţate de India şi Statele Unite în vara lui 2005. “Noul Cadru al Relaţiei de Apărare SUA-India” şi “Declaraţia Comună”, din 18 iulie, în care SUA anunţau sprijin pentru programul nuclear civil al Indiei, au răsturnat percepţia îndelungată a Chinei asupra puterii regionale a Indiei şi a relaţiilor acesteia cu Washingtonul. Noul Cadru stipulează colaborarea dintre Washington şi Delhi în 13 domenii importante, ca operaţiuni comune, schimb de informaţii şi transfer de tehnologii.
Strângerea legăturilor Indiei cu sistemul de apărare american are implicaţii uriaşe asupra echilibrului militar din Asia. În primul rând, înseamnă că SUA se apropie de recunoaşterea Indiei drept ceea ce administraţia Bush numeşte “naţiune democratică şi responsabilă” căreia i se poate încredinţa responsabilitatea asigurării securităţii în Oceanul Indian dacă vreodată forţele americane vor fi nevoite să se deplaseze rapid în alte teatre de operaţiuni. Şi dacă superputerea mondială invită India să-şi asume o poziţie maritimă dominantă, relaţia tot mai apropiată a Delhi-ului cu Washingtonul îi va spori primeia capacitatea de a realiza acest lucru.
Replica chineză la aceste probleme a fost căutarea unor noi căi spre Delhi, prin acorduri politice care să permită observarea mai bine de către China a armatei indiene. Cel mai important acord este un memorandum de înţelegere semnat de cele două state, în mai 2006, prin care se angajează într-o serie de exerciţii militare comune, colaborare împotriva terorismului, antipiraterie şi operaţiuni de căutare şi salvare.
“Aliaţi” pentru resurse
Aspectul care s-a bucurat de cea mai multă atenţie în ultimii ani în ceea ce priveşte relaţiile sino-indiene este startul simultan în goana după resurse energetice. Nevoile energetice au împins China şi India să concureze pentru resurse energetice în întreaga lume. Deşi Beijingul a ieşit câştigător în toate competiţiile sino-indiene pentru petrol şi gaze, fiecare astfel de bătălie a avut ca rezultat o creştere a preţului pentru activele pe care în cele din urmă le câştiga China. Aceasta a determinat cele două ţări să aibă în vedere depunerea de oferte comune în licitaţiile pentru active energetice. Cele două părţi au testat varianta colaborării în decembrie 2004, când companii petroliere chineze şi americane au licitat împreună, cu succes, pentru achiziţia unui număr de câmpuri în Canada, pregătind terenul pentru semnarea în ianuarie 2006 a unui “Memorandum privind întărirea colaborării în domeniul petrolului şi al gazelor naturale” care permite licitarea în comun pentru active energetice în terţe ţări.
Deşi a fost o iniţiativă indiană, memorandumul reprezintă o victorie importantă pentru guvernul chinez, întrucât Delhi a acceptat să joace rolul “partenerului minoritar” în campania mondială a Beijingului pentru asigurarea resurselor energetice. Pe lângă semnificaţia simbolică, noul parteneriat înseamnă că India şi China participă la acorduri energetice comune cu terţe ţări şi că-şi vor dezvolta interese comune pentru viitor.
