Anul 2007 a marcat 40 de ani de când Israelul a cucerit şi ocupat Fâşia Gaza şi Cisiordania. Victoria a fost sărbătorită ca un mare triumf, pentru că tripla dintr-o lovitură teritoriul aflat sub control israelian, incluzând Ierusalimul de Est. A fost însă o victorie?
Ocupaţia, care durează de decenii, a transformat şi deformat societatea israeliană. A determinat Israelul să renunţe la normele şi practicile unei societăţi democratice până într-acolo încât, în numele securităţii naţionale, a început să considere normală violenţa brutală a ocupaţiei, discriminarea şi abuzurile împotriva palestinienilor, inclusiv torturarea prizonierilor şi răzbunări colective faţă de atacurile palestiniene. Cartiere palestiniene, grădini de măslini şi sate au fost făcute una cu pământul, în numele securităţii naţionale.
Imaginea Israelului s-a transformat dintr-o societate deschisă, rezistând eroic într-o mare de regimuri despotice, în imaginea unui paria internaţional. Bariera despărţitoare din Cisiordania, construită oficial pentru a ţine atentatorii palestinieni la distanţă, a permis Israelului să înghită bucăţi întregi din Cisiordania. Oraşele palestiniene sunt înconjurate de puncte de control israeliene. Principalele drumuri din Cisiordania sunt rezervate coloniştilor israelieni. ONU estimează că accesul palestinienilor este în prezent interzis în aproape jumătate din Cisiordania.
La început, ocupaţia a fost benefică
Israelienii treceau în teritoriul palestinian pentru a cumpăra legume mai ieftine, mâncau la restaurantele din zonă, îşi petreceau weekendul în oaza Jericho şi îşi aduceau maşinile la reparat. Palestinienii reprezentau forţă de muncă ieftină şi până la jumătatea anilor 1980, 40% din mâna de lucru palestiniană lucra în Israel.
Palestinienii treceau şi ei graniţa spre magazinele şi plajele din Tel Aviv. Dar statutul de cetăţeni de mâna a doua, represiunea tot mai dură aplicată de autorităţile israeliene în Fâşia Gaza şi Cisiordania şi sărăcia generalizată i-au determinat pe palestinieni, majoritatea prea tineri încât să-şi amintească de momentul ocupaţiei, să iasă în stradă în decembrie 1987, deschizând o serie de proteste ce avea să dureze şase ani. Revolta a condus în cele din urmă la un acord de pace între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yaser Arafat. Arafat, care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în exil, s-a întors triumfător în Gaza.
Acordurile de la Oslo care au urmat anunţau o nouă epocă, un timp al speranţei. Oameni de afaceri palestinieni care făcuseră averi în străinătate se întorceau să ajute la construirea noului stat palestinian. Islamiştii radicali păreau să fi dispărut. Femeile palestiniene îşi aruncau eşarfele, începeau să se deschidă saloane de cosmetică în toate oraşele. O atmosferă luminoasă, deşi scurtă, a dat senzaţia că viaţa poate fi normală, fără luptă şi violenţă, că palestinienii au în sfârşit un viitor.
Construcţia barierei de securitate
Dar foarte curând totul s-a schimbat. Asasinarea în 1995 a prim-ministrului israelian Yitzhak Rabin, precum şi restricţiile tot mai draconice menite să-i împiedice pe palestinieni să intre în Israel şi să-i ţină sub control au condus la o nouă revoltă în 2000. Aceasta a fost mult mai violentă şi a dus la moartea a peste 4.300 de palestinieni şi 1.100 de israelieni. Israelul a luat măsuri pentru strămutarea coloniştilor din Gaza. Şi Gaza a fost practic sigilată, ca o uriaşă închisoare. Israelul a început şi construcţia unei bariere de securitate în Cisiordania, cu costuri de peste o jumătate de milion de dolari pe kilometru.
Bombardamentele aeriene israeliene din ultimul an au distrus infrastructura din Gaza, lovind poduri, centrale electrice şi instituţii publice. Încălcările legilor şi ordinii publice, precum şi disperarea tot mai mare a populaţiei din Gaza au dat naştere la conflicte interne între Hamas şi Fatah. În jur de 200 de palestinieni au murit în luptele de stradă dintre cele două facţiuni.
Dovezi privind abuzurile israelienilor sunt publicate nu doar de organizaţii internaţionale pentru drepturile omului, ci şi de cele israeliene, ca B’Tselem. Pe 4 iunie 2007, Amnesty International a publicat un raport de 45 de pagini intitulat „Ocupaţie pe termen lung: palestinienii sub asediu în Cisiordania”, care ilustrează impactul devastator al celor patru decenii de ocupaţie militară israeliană.
Raportul prezintă dovezi despre expansiunea continuă a coloniilor ilegale din teritoriile ocupate şi detalii despre confiscarea sau interzicerea de către Israel a accesului la resurse vitale, ca apa, pentru palestinienii aflaţi sub ocupaţie. Sunt dovezi privind o multitudine de măsuri care îi fac pe palestinieni prizonieri în enclave fragmentate şi le interzic accesul la slujbe, învăţământ şi unităţi sanitare. Între măsuri se numără bariera sau zidul de 700 km, cele peste 500 de puncte de control şi un sistem complicat de permise de trecere care împiedică circulaţia.
Din cei 1,4 milioane de locuitori ai Fâşiei Gaza, o majoritate copleşitoare (1,1 milioane) supravieţuiesc în prezent doar din ajutoarele externe. Programul World Food (WFP) a identificat Gaza ca pe unul din punctele critice ale planetei din punctul de vedere al ameninţării foametei. WFP este unul din principalele surse de alimente pentru palestinieni, asistând 640.000 de persoane din care peste o treime în Gaza.
Disperarea conduce la fundamentalism radical
Disperarea îi aduce la putere pe radicalii islamişti. Disperarea a determinat populaţia palestiniană să se îndrepte spre un fundamentalism radical. Cu cât Israelul foloseşte mai multă violenţă şi presiunea, cu atât creşte influenţa grupărilor radicali.
Organizaţiile israeliene de lobby din SUA sunt dominate de politica israeliană de extremă dreaptă. Ea vorbeşte nu în numele statului evreu, ci în numele unui curent ideologic din Israel conform căruia aspiraţiile palestiniene pot fi zdrobite prin forţă.
Politicile contraproductive ale administraţiei Bush se oglindesc în politicile contraproductive duse la perfecţiune de administraţia dură de dreapta a premierului Ehud Olmert în Ierusalim. Israelul încalcă cu dispreţ normele internaţionale şi respinge rezoluţiile Consiliului de Securitate care îi cer să respecte integritatea teritorială palestiniană. În schimb, îi ţine pe palestinieni închişi în ghetouri sordide, baricadate, în care aceştia abia pot supravieţui.
Nu este în interesul lumii civilizate şi nici al Israelului să continue să încurajeze agresivitatea şi militantismul crescânde ale palestinienilor. Sancţiunile economice şi comerciale pot determina Israelul să-şi schimbe actuala politică faţă de palestinieni. Sancţiunile economice sunt instrumentele care au pus capăt regimului de apartheid din Africa de Sud. George Bush senior, în timpul mandatului său, a impus sancţiuni Israelului – suspendarea unor garanţii de credite în valoare de 10 miliarde dolari pentru revenirea imigranţilor ruşi în Israel – pentru a-l obliga pe premierul de dreapta Yitzhak Shamir să participe la negocierile de pace de la Madrid.
Presiunea externă este singura care ar salva Israelul de el însuşi oprind alunecarea inexorabilă către un conflict ce ar putea deveni regional.
