Ce aşteaptã americanii de la anul electoral 2008? La ce se poate aştepta restul lumii de la 2008, anul electoral al Americii? America, încotro? Este America pregãtitã pentru schimbare? Este clasa politicã americanã hotãrâtã sã realizeze schimbãrile de care America are nevoie? Cine va prelua Casa Albã? Cine va conduce Congresul? Ce va domina agenda localã? Ce proiect politic poate menţine credibilitatea visului american? Va renunţa America la politica globalizãrii de tip imperial? Gestiunea schimbãrii sau schimbarea modului de gestiune a treburilor publice?
Şirul întrebãrilor suscitate de anul electoral american 2008, unul în care se pun în joc mandatele tuturor instituţiilor de putere, Congres, Senat, Casa Albã, poate continua fãrã sfârşit. În spatele fiecãrei întrebãri posibile, pe care şi-o pun americanii şi ceilalţi cetãţeni ai lumii globalizate, se aflã întotdeauna o speranţã. Anul 2008, anul electoral al Americii, este special şi pentru cã toate aceste speranţe capãtã glas, se exprimã politic şi, în final, fac diferenţa dintre competitori.
Mediul politic american este unul foarte dur. Deschis total competiţiei, el nu admite în arenã, însã, decât candidaţi bine pregãtiţi, testaţi în lungi turnee şi turniruri electorale, credibili, care inspirã şi atrag nu doar atenţia alegãtorilor, ci şi suportul lor direct, cel mai adesea exprimat într-o formã concretã, material-financiarã. Cele douã partide istorice, Republican şi Democrat, a cãror dominanţã nu lasã loc nici unui intrus, îşi vor disputa locurile libere din cele douã camere ale parlamentului federal. Toţi ochii vor fi, însã, aţintiţi spre competiţia care va stabili care dintre reprezentanţii lor va primi din partea electoratului mandatul, onoarea şi rãspunderea de-a fi noul locatar al casei de la nr. 1500, Pennsylvania Avenue.
Pentru a rãspunde la aceste întrebãri, cea mai mare parte a anului 2008, scena politicã din SUA va fi transformatã într-un uriaş poligon de testare a celor care aspirã la exerciţiul puterii în numele americanilor. Dacã cineva judecã implicarea politicã doar prin numãrul relativ redus al celor care merg în ziua alegerilor la urne, atunci face o judecatã parţialã şi în bunã mãsurã eronatã. Ceea ce se întâmplã în anul alegerilor este la fel de important, dacã nu chiar decisiv pentru rezultatul din ziua votului. Dacã ar fi doar faptul cã americanii furnizeazã candidaţilor, direct din buzunarele lor, de bunã voie, cele câteva miliarde de dolari care se consumã doar în campania prezidenţialã, ar fi suficient sã conchidem cã, departe de a fi indiferenţi faţã de alegeri şi candidaţii partidelor, americanii sunt temeinic şi foarte practic implicaţi politic. Dincolo de operaţiunea de mobilizare a fondurilor, existã însã sutele de mii de voluntari înrolaţi în echipele de campanie, milioanele de americani care ţin sã comunice direct cu candidaţii, în scris, pe mail sau telefonic, pentru a-i susţine sau pentru a le pune întrebãri, celelalte milioane de participanţi la marile sau mai micile întruniri electorale şi dezbateri care au loc în fiecare stat şi în majoritatea marilor centre urbane ale Americii. Motivul pentru care mulţi dintre aceştia nu se mai duc la vot este credinţa lor cã, în majoritatea cazurilor, ceea ce s-a întîmplat pânã în ziua alegerilor a decis deja rezultatul; zarurile au fost aruncate. Volantul uriaş al maşinãriei politice a Americii, odatã pus în mişcare, cu greu mai poate fi scos din inerţie de evenimente ocazionale, oricât de spectaculoase ar putea sã parã. Deşi o minoritate, cei care se vor duce sã voteze nu vor face decât sã consemneze starea de spirit şi speranţele majoritãţii.
Care sunt preocupãrile şi temele ridicate pe agendã de alegãtori?
Este întrebarea de un milion de dolari la care încearcã sã rãspundã zeci, dacã nu chiar sute de instituţii de sondare a opiniei publice, care lucreazã independent sau în favoarea candidaţilor ce se aflã în cursa prezidenţialã. Va funcţiona sau nu, în 2008, celebra reţetã: „It’s the economy, dummy!” Specialiştii sunt de acord cã, atunci când economia nu merge bine, problemele sociale devin prevalente în atenţia electoratului şi în formularea opţiunilor sale. Economia americanã merge bine, dar…! Dupã ce trecuserã de hopul prãbuşirii Enron şi al altor fraude corporatiste de mari proporţii, pieţele financiare au fost serios zgâlţâite de evaporarea bruscã a mult-umflatei bule a valorilor imobiliare. În consecinţã, bãncile care au acordat credite ieftine pe imobiliar sau care au acceptat în proporţii mari colaterale imobiliare pe împrumuturi au fost obligate sã raporteze pierderi de miliarde de dolari. Piaţa creditelor s-a contractat, iar efectele în economia realã nu pot fi decât negative. Între timp, preţul barilului de petrol s-a dus hotãrât cãtre 100 de dolari, iar datoria publicã a Americii a ajuns din nou sã creascã cu circa 1 milion de dolari pe minut. Drenarea resurselor publice cãtre efortul cerut de rãzboiul împotriva terorismului, mai ales Irak şi Afganistan, a creat o presiune constantã asupra monedei americane, ajunsã la cote istorice de minim în raport cu alte valute. Impresia generalã este aceea a unui joc pe marginea prãpastiei, ţinut în mânã mai mult de mãsurile Federal Reserve decât de politicile Administraţiei republicane de la Casa Albã. Dacã starea economiei nu va fi problema centralã, cu siguranţã, însã, gestiunea resurselor şi a oportunitãţilor economice ocupã un loc privilegiat în agenda alegãtorului american. La fel ca accesul sãu la locuri noi de muncã, la asigurãrile de sãnãtate şi beneficiile asigurãrilor sociale, la educaţie şi performanţã în cariera profesionalã.
Va fi rãzboiul problema electoralã care sã facã decisiv diferenţa în alegeri? Foarte probabil cã nu. Tema rãzboiului nu este independentã, în percepţia publicã, ci legatã de tema administrãrii resurselor publice, de cea a îngrãdirii sau limitãrii libertãţilor civice, de cea a ingerinţei instituţiilor statului în viaţa privatã a cetãţeanului, de nedreapta inegalitate de şanse în faţa morţii, mai ales a celor din tânãra generaţie, datoratã rãzboiului etc.
Ce teme de dezbatere au ales partidele?
Democraţii s-au limitat la cinci: onestitatea în guvernare, securitate realã, independenţã energeticã, prosperitate economicã, acces la îngrijire medicalã, securitatea socialã a pensionarilor, protecţia mediului, drepturi civice şi justiţie, reforma electoralã.
Republicanii au pus pe agenda partidului: securitatea socialã, crearea de locuri de muncã, securitatea şi siguranţa, reforma legalã, reforma taxelor, reforma imigraţiei, credinţa şi valorile, educaţia, energia şi îngrijirea medicalã.
Prima observaţie este cã zonele tematice de suprapunere sunt mai mari decât cele de diferenţã. La democraţi, securitatea socialã a pensionarilor a fost evidenţiatã, probabil, sub impactul realitãţii cã generaţia boom-ului de natalitate al anilor ’50 a intrat în zona pensionãrii; protecţia mediului pare sã fie mai degrabã încercarea de preluare a unei teme, cãreia republicanii nu i-au acordat nici o importanţã, la modã în Europa, dar a cãrei greutate politicã, în America, rãmâne încã sã fie testatã; în sfârşit, reforma electoralã este un ecou dureros al experienţei care i-a fãcut pe democraţi sã piardã Casa Albã în anul 2000. De la dificultãţile tehnologice, la cele legale şi de organizare, democraţii acuzã imperfecţiunile sistemului electoral şi faptul cã ele sunt mai degrabã menite sã-i frustreze de voturi.
Republicanii şi-au particularizat agenda prin teme clasice: reforma taxelor, un subiect mereu câştigãtor, cãci reforma înseamnã un singur lucru, mai puţin taxe, chiar şi pentru cei care nu câştigã prea mult; credinţã şi valori; tema imigraţiei, ce face parte din categoria sperietorilor, cu rezultate electorale, de regulã, bune.
A doua observaţie este cã fiecare partid a încercat sã se instaleze pe teritoriul privilegiat al celuilalt: republicanii cu teme ca educaţia şi securitatea socialã, democraţii în zone cum ar fi securitatea şi independenţa energeticã.
Candidaţii
Unghiul privilegiat utilizat pentru a citi, evalua şi prezice rezultatele alegeri americane a fost şi va rãmâne, însã, cel al candiaţilor. Chiar dacã mai este o jumãtate de an pânã la convenţiile celor douã partide, existã deja favoriţi în fiecare tabãrã.
La democraţi, noutatea nu este o chestiune de nume, ci de gen. De data aceasta, este rândul doamnei Clinton sã intre în cursa pentru Casa Albã. O noutate absolutã şi din perspectiva cuplului. Sunt americanii pregãtiţi sã aleagã o femeie în postura de şef al Casei Albe? Iatã o întrebare care nu va fi nici mãcar şoptitã vreodatã în America: nu este deloc corectã politic! Rãspunsul cel mai probabil este cã întoarcerea familiei Clinton la Casa Albã, de data aceasta sub conducerea lui Hillary, nu mai pare nimãnui o ciudãţenie şi nici nepotrivitã. Cu „Dinastia Bush” şi „Dinastia Clinton” America pare sã se îndrepte, hotãrât, spre epoca „imperialã” a democraţiei sale! Echipa Clinton a mobilizat nu mai puţin de 90 de milioane dolari fonduri de campanie, în 2007, din care a cheltuit doar jumãtate. Cel mai apropiat contracandidat, Barack Obama, a atras fonduri de aproape 80 de milioane, dar se aflã constant în urmã cu cel puţin 15 procente, în toate sondajele de pânã acum. Foarte probabil va trebui sã se mulţumeascã cu propunerea de a candida pentru postul de vicepreşedinte, pe tichetul doamnei Clinton, dacã rãmâne pe poziţiile actuale. Varianta unui vicepreşedinte afro-american este soluţia la care democraţii s-au gândit, de mult, încã de la primul mandat Clinton, când i-au propus simpatizantului republican remarcabilul general Colin Powel acest post!
În tabãra republicanã, favorit este fostul primar al New York-ului, Rudy Giuliani, cu un avans constant faţã de urmãtorul candidat, 10-15 procente, fie cã este vorba de J. McCain, de M. Huckabee, F. Thompson sau M. Romney. Problema republicanilor este cã cel mai bun candidat al lor nu pare capabil, cu nici un chip, sã reducã diferenţa de peste 20 de procente cu care îl dominã, în toate sondajele, viitoarea „doamnã de fier” a Americii, Hillary Clinton.
Vor schimba alegerile din 2008 cursul politic al Americii?
Indiferent de câştigãtor, rãspunsul cel mai probabil este DA! America are nevoie de o schimbare. Politicã, în primul rând. Iar politica şi slujitorii ei nu au trãdat niciodatã America! Schimbare necesarã, nu pentru cã republica ar fi în crizã, ci pentru a evita instalarea unei crize. Nu pentru cã America ar avea nevoie de alte valori decât cele pe care le profeseazã, ci pentru cã se simte nevoia acutã a reconfirmãrii lor, practice. Nu pentru cã America nu ştie încotro sã meargã, ci tocmai pentru a ajunge acolo mai repede, mai sigur şi cu mai mulţi prieteni lângã ea decât duşmani. Nu pentru cã America ar fi destinatã decãderii, de care trebuie mântuitã, ci pentru cã, poate pentru prima datã în istoria ei, declin sau ascensiune au devenit echiprobabile. Nu pentru cã schimbarea este inevitabilã, ci pentru cã ea ar fi beneficã. Dacã va fi fãcutã de un preşedinte democrat cu o majoritate democratã în Congres şi Senat, sau de un preşedinte republican cu un parlament federal dominat, conform tradiţiei, de democraţi, rãmâne sã decidã alegerile.
Publicat în : Politica externa de la numărul 53
