Toamna anului viitor se anunță de acum foarte interesantă. În octombrie 2014 vor avea alegeri pentru Consiliul de Administrație al BNR, care vor fi urmate la scurt timp de alegerile prezidențiale. Va fi Mugur Isărescu numitorul comun al acestor alegeri? Un posibil răspuns poate veni în urma interpetării măsurilor luate de guvernatorul BNR în 2013.
La realegerea sa în anul de grație 2009 în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale, Mugur Isărescu și-a prelungit propriul record din World Record Academy ca fiind cel mai longeviv conducător al unei bănci centrale. Obietivul noului Consiliu de Administraţie al BNR era adoptarea euro în 2014-2015, acesta putând fi, după cum spunea Mugur Isărescu atunci, “catalizatorul necesar pentru coerenţa politicilor macroeconomice”. Așa cum am anticipat încă din 2010, o astfel de țintă va putea fi atinsă abia în jurul anului 2020 (desigur, dacă euro va mai exista).
Adoptarea euro reprezintă singura provocare pe care nu o poate înfăptui, deși a dorit să-și treacă și această realizare în bogatu-i palmares. După aproximativ un sfert de secol la BNR, e firesc să aibă un palmares bogat, chiar dacă nu au lipsit și episoade controversate, pe care vă propun să le trecem în revistă.
Principalele reușite:
– elaborarea strategiei de aderare a României la Uniunea Europeană și accelerarea procedurilor de aderare prin preluarea în legislatie a acquis-ului comunitar;
– elaborarea și implementarea unor politici monetare pe termen lung;
– salvarea Romaniei de la incapacitatea de plata;
– refacerea rezervei Băncii Naționale;
– liberalizarea contului de capital;
– denominarea leului.
Principalele nereușite/controverse:
– dolarizarea economiei naţionale la începutul guvernării CDR (1997), ulterior euroizare;
– a implicat BNR nepermis de mult în actul de guvernare (”BNR a ținut de multe ori loc de Guvern, pentru că politica monetară a trebuit să țină locul celei fiscale” – Liviu Voinea);
– a asistat pasiv în dosare controversate precum Bancorex sau Roșia Montană;
– evenimentele din octombrie 2008 (atacul speculativ asupra leului) au premers supraîndatorarea României în 2009;
– multe măsuri de reglare a creditării au fost luate de BNR cu mare întârziere.
Fiind perceput ca un stâlp al echilibrului într-o Românie mereu surprinzătoare, Mugur Isărescu s-a menţinut – cu bune și cu rele – în topul încrederii populației, guvernatorul BNR aflându-se în fruntea sondajelor – CSCI: locul 1 cu 56%, INSCOP: locul 1 cu 39,4%, CSOP: locul 2 cu 24% (depășit în marja de eroare de Ponta cu 25%).
Percepția pozitivă a publicului larg provine în special din imaginea de apărător al monedei naționale din anii grei 1997-1999 – vezi celebra declarație cu România aflată în situația unei familii care trebuie să-și vândă mobila din casă. Pe de altă parte, cei mai virulenți critici spun că imaginea este falsă, că Mugur Isărescu a sacrificat orice, inclusiv economia națională, pentru a tempera inflația, dar nici pe aceasta nu a țintit-o niciodată, etc.
Care este situația reală?
Sistemul capitalist pornește de la premiza ca bunăstarea indivizilor conduce la o bunăstare a statului, nu invers ca în comunism. Prin urmare, un bilanț al activității depuse de Mugur Isărescu trebuie să aibă în vedere efectele măsurilor luate de acesta asupra oamenilor. Evident, nu doar pe termen scurt.
În paranteză fie spus, consider că cea mai mare eroare economică postdecembristă este lipsa unei strategii economice pe un orizont de 30-50 de ani (o generație). Singura strategie economică reală a fost elaborată de Guvernul Isărescu. Singurul păcat al acesteia că era pe termen scurt, vizând doar aderarea la Uniunea Europeană, dar pentru un singur an de mandat reprezintă deja o realizare importantă. Odată scopul atins (intrarea României în Uniune), era necesară formularea unei strategii economice pe termen lung. Din păcate la noi încă nu se înțelege că mai bine mergi după un plan care poate include și greșeli, decât să mergi haotic, fără nici un plan…nimerind românește fix cu oiștea în gard.
Ei bine, Mugur Isărescu a știut să construiască pe termene lungi, aspect mult mai evident din politicile multianuale (monetare, valutare, ale dobânzii, etc.), iar rezultatele s-au văzut. E drept, deseori s-au văzut cu întârziere. Însă e greu de acuzat un guvernator de bancă națională că e prea precaut…
Se pare că hățurile scăpaseră atât de rău în anii ’90, încât ulterior teama primordială a guvernatorului BNR a fost mereu inflația. Însă uneori această teamă nu a avut suport.
Astfel, luând în calcul evoluția creditării
sursa: www.bnro.ro
coroborată cu cea a ratei dobânzii de politică monetară
sursa: www.bnro.ro
remarcăm mai multe aspecte interesante.
Creditarea a crescut de 10 ori în doar 6 ani (anii 2003-2008), cu binecunoscutul vârf din 2007, suprapunându-se cu minimul dobânzii de politică monetară de 7% în vara aceluiași an. Însă dobânzile practicate de instituțiile de credit erau atunci aproximativ 12% la RON, respectiv 7,5% la EUR, potrivit site-ului BNR. Problema este că în acei ani creditarea se realiza în special în valută. Prin încurajarea creditării în euro, băncile au transferat riscul cursului de schimb la client.
Pentru băncile străine, care judecă cvasiexclusiv în euro, leul reprezenta un risc pe care nu i-a interesat o clipă. La această situație a contribuit și BNR, care a menținut multă vreme dobânda de politică monetară prea sus, abia în 2005dând drumul la robinet. Deși la vremea respectivă am apreciat mesajele lui Mugur Isărescu <<faceți credite în moneda în care aveți veniturile>>, acum tind să cred că am fost naiv neluând în calcul frică de inflație, de care pomeneam și mai sus.
Ca urmare, după ce creșterea economică a venit mai mult ca urmare a încurajării consumului din import (a se citi euro) decât a producției de bunuri și servicii, BNR s-a trezit prin 2009 că pentru a încuraja economia este nevoie să umbli la cursul de schimb. Dar schimbarea cursului ar fi dus la inflație, bună parte din consum fiind întemeiat în continuare pe importuri. Mai mult, o devalorizare a leului în raport cu EURO ar provoca creșterea și mai abruptă a restanțelor la credite. Un astfel de scenariu – deși ar fi fost logic în economia acelui an – nu putea conveni lui Mugur Isărescu pentru că ar supăra rău pe toată lumea: de la băncile străine la populația îndatorată și implicit partidele politice aflate la guvernare, care ar fi avut de făcut față unor nemulțumiri sociale cu mult mai vehemente. Dar, ca de obicei, mediul de afaceri nu a intrat în calculele BNR. Deși nu au mai beneficiat de politica de devalorizare controlată/treptată din anii 2001-2004, firmele mai mari au supraviețuit prin exporturi, cele mici fiind îngropate cu zile.
Care este toată cheia acestei povești? Răspunsul l-a dat în urmă cu câțiva ani actualul ministru Liviu Voinea: ”BNR a ținut de multe ori loc de Guvern, pentru că politica monetară a trebuit să țină locul celei fiscale.”
O fi bine, o fi rău?
Am redus problematica la doar câțiva indicatori, lăsând deoparte multe alte aspecte (variația șomajului în raport cu inflația, evoluția aportul de euro adus muncitorilor români în străinătate, etc.), dar concluzia este una singură: Mugur Isărescu a condus de unul singur BNR și, de mai multe ori, tot el a guvernat. De cele mai multe ori cu ajutorul cursului de schimb.
O fi bine, o fi rău? Având în vedere că în ultimii 23 de ani România a avut 17 miniștrii de finanțe, din care știu doar vreo 3 cu care guvernatorul avea ce să discute (Florin Georgescu, Daniel Dăianu, Mihai Tănăsescu), este de înțeles de ce Mugur Isărescu a avut această abordare. Nu știu dacă și normal, dar este de înțeles.
Evident, din același motiv nu s-a atins nimeni de el. Nici măcar Adrian Năstase care, la începutul mandatului său, ofta că “din păcate” nu avem altă soluţie mai bună la BNR. Tocmai din acest motiv Florin Georgescu este din 2004 primviceguvernator şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al BNR, iar acum pare favorit la ”tron”. Cu toate acestea, se pare că favoriți sunt Răsvan Radu (UniCredit) și Mihai Tănăsescu (reprezentantul României la FMI) – ambii membrii ai Comisiei Trilaterale alături de Mugur Isărescu.
Personalitate puternică, guvernatorul BNR nu a admis să cârtească cineva. De exemplu, atacul speculativ asupra leului (octombrie 2008) s-a soldat cu ”epurarea” trezorierilor băncilor locale implicate Bogdan Mihoc, Lucian Isar, Florin Câțu nu doar din băncile respective, ci din sistemul bancar! Tot de atunci, mai mulţi trezorieri au evitat să mai dea declarații pe marginea politicii monetare a BNR sau a perspectivelor macroeconomice. Sigur, au fost mai multe bănci implicate la vremea respectivă, Mugur Isărescu chemând la convorbiri 7 președinți de bănci, Consiliul Concurenței investigând 10 bănci, fără a mai discuta și de bănci străinele Credite Suisse, Goldman Sachs, etc. Sunt însă voci care susțin că momentul respectiv au fost influențat și de un cumult de factori care au condus la criza de lichiditate și creșterea exponențială a dobânilor: votul privind creșterii salariilor profesorilor pe fondul anunțului că România nu va apela la împrumuturi de la FMI, estimarea unui deficit bugetar de 10% din PIB, emisiunile de titluri ale Ministerului de Finanţe care a plătit cu 2% mai mult decât în septembrie. Cei mai radicali chiar susțin că intervenția BNR a fost prea în forță, dereglând piața până spre sfârșitul anului 2009. Indiferent cine a fost vinovat sau ”mai vinovat”, riscul unei crize de lichiditate a fost îndepărtat cu un împrumut care a anulat aproape un deceniu de creștere economică.
Toate aceste aspecte au fost vizibile și de ”afară”, fiind catalogat și de World Record Academy ca ”primul minstru din umbra”, fiind inclus în 1993 în Clubul de la Roma și, se pare, având relații importante cu cei din grupul Bilderberg.
În 2010 a ”transpirat” știrea că Mugur Isărescu la o ședință de Consiliu de Administrație al BNR a bătut cu pumnul în masă și a spus că nu mai candidează în 2014. Rămâne de văzut. Dacă așa va fi, probabil va prefera prezidențialele. Așa să se explice măsurile oarecum populiste luate în 2013 în frunte cu scăderea dobânzii de politică monetară la doar 4%?
