Reacţia statelor arabe la atacul Israelului asupra Hezbollah şi al Libanului este surprinzător de tolerantă. Lucru care nu trebuie înţeles ca o acceptare de către arabi a Israelului ca stat, ci mai degrabă ca un indiciu al temerii lor de o ameninţare şi mai mare: Iranul.
După răpirea, de către Hamas, a caporalului de nouăsprezece ani Gilad Shalit, pe 25 iunie, forţele israeliene au lansat un atac în Gaza, pentru a determina eliberarea lui. Reacţia arabă nu s-a lăsat aşteptată. Cotidianul pro-guvernamental saudit al-Jazira a numit Israelul “o societate de terorişti”. Publicaţia de stat egipteană al-Gumhuriyah condamna “crimele oribile” ale Israelului în Gaza. În urma întâlnirii din 8 iulie de la Teheran, miniştrii de externe ai statelor vecine Irakului denunţau “atacurile brutale ale israelienilor”.
Criza a escaladat patru zile mai târziu, când teroriştii Hezbollah s-au infiltrat peste graniţa nordică a Israelului şi au răpit doi militari. Prim-ministrul Ehud Olmert a numit raidul “un act de război” şi şi-a instruit armata să lanseze un atac cu toate forţele asupra Hezbollah şi asupra unor ţinte de pe tot teritoriul Libanului. Nici reacţia libaneză, nici cea regională faţă de deschiderea unui al doilea front nu s-au ridicat la aşteptările Hezbollah. Pe 14 iulie, al-Manar, televiziunea Hezbollah-ului, făcea apel la “întreg poporul libanez să se ralieze la mişcarea de rezistenţă islamică” şi să lupte împotriva “agresiunii flagrante” a Israelului.
Acest lucru nu s-a întâmplat. Eliberaţi de ocupaţia siriană, oficialii libanezi s-au exprimat liber. Institutul de Cercetare Media în Orientul Mijlociu a tradus multe dintre reacţii. “Libanul nu este dispus să fie vârful de lance al conflictului arabo-israelian”, a spus fostul preşedinte Amin Gemayel. “Hezbollah va trebui să dea explicaţii poporului libanez”, declara liderul druz Walid Jumblatt pentru Le Figaro. Cotidianul independent al-Mustaqbal din Beirut îl citează pe ministrul libanez al comunicaţiilor Marwan Hamada care spune că “vicepreşedintele sirian Faruq al-Shara dă ordinele, Hezbollah le îndeplineşte, iar Libanul este ostaticul”.
Nici lumea arabă în general nu s-a raliat în unanimitate la demersul Hezbollah. “Trebuie făcută o distincţie între rezistenţa legitimă şi aventurile nesocotite lansate de unele elemente [fără] consultarea şi coordonarea naţiunilor arabe”, consideră agenţia de presă oficială a Arabiei Saudite. Ministrul egiptean de externe Ahmed Abul Gheit a inclus atacurile cu rachete ale Hezbollah-ului în declaraţia de condamnare a actelor de terorism. Chiar şi Liga Arabă, care rareori ratează un prilej de a denunţa Israelul, s-a rezumat la un ton critic necategoric. E adevărat, secretarul general al ligii, Amr Moussa, a condamnat “atacul disproporţionat” al Israelului după întâlnirea din 15 iulie, dar, în loc să lovească doar statul evreu, Saud al-Faisal, ministrul de externe al Arabiei Saudite, a tras de urechi Hezbollah-ul pentru “actele neaşteptate, neadecvate şi iresponsabile”. Delegaţi din Bahrein, Egipt, Iordania, Kuweit şi Emiratele Arabe Unite l-au susţinut pe al-Faisal. Ahmed al-Jarallah, publicist la Arab Times din Kuweit, a condamnat atât Hezbollah-ul cât şi Hamas-ul într-un editorial din aceeaşi zi, scriind că “din păcate trebuie să recunoaştem că într-un asemenea război singura modalitate de a elimina astfel de «fenomene imprevizibile» este cea aleasă de Israel”.
Am putea fi tentaţi să spunem că acceptarea Israelului pluteşte în aer. Dar un astfel de optimism este nefondat. Nu a avut loc nici o schimbare de direcţie la Riad, Cairo sau Kuweit. Prinţii saudiţi finanţează în continuare terorismul palestinian. Mai degrabă recenta toleranţă a arabilor faţă de situaţia Israelului şi condamnarea de către ei a Hezbollah-ului demonstrează conştientizarea unei ameninţări mai mari la orizont. Wadi Batti Hanna, editorialist la cotidianul naţionalist arab al-Ittijah al-Akhar din Irak, a fost extrem de direct întrebând, pe 15 iulie: “Cât timp vor mai continua să lupte arabii în numele Iranului?”
Ameninţarea iraniană
Anunţul făcut de Condoleezza Rice pe 31 mai, conform căruia administraţia Bush este pregătită să facă uz de opţiunea militară împotriva Iranului a fost primit în întreg Orientul Mijlociu ca un semnal al slăbiciunii americane. “De ce nu recunoaşteţi pur şi simplu că sunteţi slabi şi că sabia voastră s-a tocit?” întreba retoric liderul suprem al Iranului patru zile mai târziu, în timp ce mulţimea ieşită pe străzi în Teheran cerea moartea Americii. O ambarcaţiune a Gărzilor Revoluţionare Iraniene dezvelea recent un banner pe care scria “SUA nu e în stare să facă nimic”, în timp ce trecea pe lângă o navă militară americană în Golful Persic. Încrederea Teheranului în forţele proprii este foarte mare.
Dar, deşi statele arabe şi-au făcut un obicei din a condamna politica externă a SUA, ele primesc cu bucurie umbrela americană. John Mearsheimer şi Steven Walt, de la Universitatea Chicago şi respectiv Harvard, pot susţine că “lobby-ul israelian” distorsionează interesele SUA; dar liderii ţărilor arabe înţeleg că singurele ţări pe care armata americană a luptat să le apere în Orientul Mijlociu au fost Kuweitul şi Arabia Saudită. Emiratele mici din Golf sunt lipsite de apărare fără protecţia SUA. Nu există aproape nici un stat în Peninsula Arabă ai căror soldaţi să nu se antreneze cu trupe americane sau care să nu întâmpine cu bucurie o prezenţă SUA cât de mică pe teritoriul lor. Însă, când membrii Congresului american vorbesc despre înfrângerea şi vulnerabilitatea trupelor SUA în Irak, iar Republica Islamică se apropie de ţelurile sale nucleare, imaginea Teheranului se îmbunătăţeşte în detrimentul SUA.
Neliniştea arabă
Semnele de nelinişte din partea statelor arabe s-au înmulţit în ultimele optsprezece luni. Regele Iordaniei Abdullah II a tras primul semnal de alarmă. Într-un interviu acordat lui Chris Matthews pe 12 decembrie 2004, el avertiza că ascensiunea partidelor şiite sprijinite de Iran în Irak ar putea conduce la conturarea unei “semiluni” şiite care să se întindă din Iran până în Liban. Abdulaziz Hakim, conducătorul Consiliului Suprem al Revoluţiei Islamice în Irak, a catalogat drept “ridicole” comentariile lui Abdullah, dar remarcile sale au avut ecou în ţările arabe. Este adevărat că şiiţii reprezintă doar zece la sută din musulmanii din întreaga lume, dar în regiunea volatilă care se întinde din estul Mediteranei până în Iran, sunniţii şi şiiţii sunt în număr aproape egal. Faptul că şiiţii sunt predominanţi în regiunile petrolifere nu doar din Iran şi Irak, ci şi din Arabia Saudită accentuează aceste temeri. Staţiile tv prin satelit pun şi ele gaz pe foc. O caricatură politică publicată în cotidianul irakian al-Mutamar pe 12 iulie înfăţişează un bărbat turnând benzină cu eticheta “sectarism” în farfuria unei antene parabolice.
Puterea staţiilor de televiziune prin satelit de a alimenta intoleranţa interconfesională este extraordinară. Eram în Sweileh, Iordania, în momentul în care, în noiembrie anul trecut, a apărut ştirea că miliţiile şiite irakiene au torturat prizonieri sunniţi în închisori. Al-Jazeera a difuzat materialul de nenumărate ori, în toate detaliile sale sângeroase. Cafenelele au amuţit, iar oamenii strigau “Abuz!” cu ochii la ecranele televizoarelor. Mai recent, al-Jazeera a amplificat mesajul transmis de Osama bin Laden pe 1 iulie, în care acuza “poporul din sud [şiit]” pentru violenţele din oraşele sunnite ca Ramadi, Fallujah şi Mossul. Situaţia s-a înrăutăţit când miliţiile şiite sprijinite de Iran au devastat cartierul mixt Hay al-Jihad, pe 9 iulie, cerând documente de identitate şi omorându-i pe toţi cei cu nume sunnit.
Majoritatea arabilor percep Israelul ca pe o ţară mică. Egiptul – ţara în care trăiesc o treime din totalul arabilor – se bucură de peste un sfert de secol de o pace rece cu Israelul. În general, statele din Golf ar prefera să facă bani decât să se lupte direct cu Israelul. Deşi nu sunt încântaţi de existenţa statului evreu, pentru ei Ierusalimul nu reprezintă o ameninţare. Nu este cazul şi cu Teheranul. Un gigant numărând 70 de milioane de locuitori, Iranul nu este o putere care să respecte status quo-ul. Angajamentul său ideologic privind exportarea revoluţiei este real. În întreg Libanul şi în toată regiunea, conducătorii arabi văd Hezbollah-ul în adevărata sa formă: o armă de influenţă a Iranului, angajată într-o bătălie interconfesională în inima Orientului Mijlociu.
Un vechi proverb arab spune: “Eu împotriva fratelui meu; eu şi fratele meu împotriva vărului nostru; şi eu, fratele meu şi vărul meu împotriva străinului”. Constrânşi să facă o alegere, arabii sunniţi decid: evreii sunt verii; şiiţii sunt străinii. Diplomaţii americani pot aplauda acest nou pragmatism, dar motivaţiile din spatele lui nu sunt de aplaudat.
