Revoltele populaţiei din statele arabe împotriva propriilor regimuri sunt relatate zilnic în mass-media încă de la debutul lor în decembrie 2010. Cel mai adesea auzim vorbindu-se despre „opoziţia pro-democraţie” care demonstrează în stradă împotriva liderilor autoritarişti şi a guvernelor pe care le conduc. Este democraţia compatibilă cu mentalul colectiv arab? Democraţia este un concept politic elaborat şi evoluat în spaţiul ţărilor dezvoltate ale Europei şi Americii. În rândul populaţiei arabe, sunt folosite alte concepte.
Este imposibil să scrii istoria politicii din Occident fără a utiliza un concept fundamental – statul naţional. Or, în statele arabe identitatea este dată de trib, iar societatea este tribală. Statul este actorul principal şi exclusiv al sistemului internaţional. ONU este o organizaţie internaţională statală, ca şi Uniunea Europeană. Curentul recent al globalizării admite şi alţi actori nestatali, dar este la începutul afirmării sale. Societăţile sunt gestionate de instituţiile politice ale statului, care, prin formele legislative şi executive, elaborează legi şi politici, iar prin justiţie urmăreşte aplicarea lor corectă. Statul în lumea islamică, în general, a apărut fie din predominanţa unui trib mai numeros şi mai puternic, fie din descompunerea unui imperiu, unde figura ca regiune administrativă. Aceste împrejurări imprimă statului un caracter artificial fiind o creaţie fortuită şi conjuncturală impusă de o autoritate de cele mai multe ori externă. Hotarele lor sunt şi ele concepute pe „planşeta” puterilor străine. Harta statelor din Orientul Mijlociu are ca punct de plecare acordul din mai 1956 prin care britanicii şi francezii şi-au împărţit zonele de influenţă. Cetăţenia este strâns legată de stat, oferă o identitate juridică, cetăţenii sunt egali în faţa legii; când afirmă: „sunt cetăţean american, francez sau englez” o fac cu mândria cu care oamenii spuneau: „Civis romanum sum”.
În spaţiul arab, o persoană oarecare întrebată „cine eşti?” nu va răspunde „sunt tunisian” sau „libian”, ci va enunţa numele tribului (subdiviziune specifică) şi al religiei (supracategorie). Legate de stat şi cetăţenie sunt legile. De la Platon încoace, legile sunt semne şi expresii ale autorităţii. Pentru un arab sistemul judiciar este mai important decât cel administrativ – guvernul central sau guvernarea locală e departe de el şi nu se face direct simţit, dar justiţia ţine de viaţa cotidiană: nedreptăţi, conflicte, abuzuri, furturi şi delincvenţă, probleme de familie, proprietăţi şi moşteniri etc. Constatarea surprinzătoare este că în lumea islamică, în general, de regulă justiţia nu este un atribut al legilor sau al statului. Ea se practică, există, este eficace, dar apelează la „judecata islamică” – legea coranică Sharia (unde femeia este inferioară bărbatului, nu are dreptul să deţină proprietăţi, i se recunoaşte parţial dreptul de moştenire etc.) sau mai rar la legea cutumiară, tradiţională, nescrisă – la „judecata tribală” – adjudecată de un consiliu de bătrâni aleşi de populaţie după reguli uimitor de egalitare şi nepărtinitoare. Societatea arabă, ca de altfel întreaga lume islamică, este predominant tradiţionalistă. Nimic nu este mai tradiţionalist în formaţiunile sociale decât gruparea tribală sau comunitară capabilă să salveze valorile proprii secole la rând.
Democraţia presupune de la bun început o populaţie de cetăţeni cărora statul le asigură drepturi egale, le fixează răspunderile prin legi şi instituţii adecvate. Democraţia cere astfel un cadru prealabil instituţional pentru ca ştiinţa populară să se poată exprima în politicile şi activităţile statului. Este una din explicaţiile pentru care este greu de presupus că o societate tribală într-un stat neechipat cu instituţii şi legi egale pentru toţi poate construi un regim democratic. În mentalul colectiv arab, „democraţia occidentală” este o capcană ofensivă care vizează subminarea tradiţiilor, pierderea identităţii, aduce ocupaţie străină şi exploatare colonialistă.
Modernizarea este privită ca un concept colonialist, vizând destrămarea societăţii tradiţionale. Dacă „democraţia” este atribuită intenţiilor expansioniste ale SUA, „modernizarea” este privită ca un concept al vechiului continent colonialist Europa. Chiar şi minoritatea cultivată a profesiunilor libere (profesori, medici, comercianţi şi alţii) care înţeleg imperativul modernizării şi scoaterea ţărilor din faza subdezvoltării cere partenerilor occidentali să utilizeze un termen mai puţin compromis şi mai neutru, cum ar fi „reformă”.
Modernizarea sau reforma a fost încercată în decursul timpului în ţările arabe de numeroase ori, ca rezultat al unor lovituri de stat sau revoluţii, care au produs dictaturi militare sau regimuri civile, dar care au eşuat fiind acuzate de corupţie, abuzuri şi ineficienţă. Regimurile militare bazate pe ideologii laice – socialismul arab în Siria sau naţionalismul arab în Egipt – s-au menţinut, dar cu promisiunile neîndeplinite. Actualul val de revolte din ţările arabe se datorează acestor experienţe politice care durează de o jumătate de secol. În acelaşi timp nu putem neglija încercările (care par invizibile la prima vedere) de penetrare şi dominaţie din partea puterilor din afara zonei, care se repetă sub ochii noştri exact pentru regiunea considerată geopolitic ca fiind punct strategic pentru aspiraţia la hegemonia globală. Iorga a enunţat principiul continuităţii istorice care admite ideea ciclurilor şi a repetiţiei ce nu poate fi neglijată de analiza sau prognoza evenimentelor din secolul al XXI-lea.
