Dorin Dobrincu este director general al Arhivelor Naţionale ale României din luna iulie 2007. Profesor asociat la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi şi cercetător la Institutul „A.D. Xenopol”, Dorin Dobrincu s-a confruntat adesea cu dificultăţile cauzate de birocraţia şi de interesele nelegitime ale conducătorilor, de a pătrunde în Arhivele Naţionale ale României. De aceea, primul lucru pe care l-a făcut o dată ce a preluat conducerea Arhivelor a fost să acorde accesul liber şi nediscriminatoriu la toate documentele şi în primul rând la cele ale Partidului Comunist Român.
Sunteţi primul director al ANR care a acordat dreptul „egal şi universal” la arhivele fostului PCR. De ce a durat 18 ani pentru ca acest lucru să devină posibil?
Arhivele Naţionale ale României au constituit multă vreme, prea multă vreme, un loc greu accesibil, greu permeabil la schimbările care totuşi, de bine, de rău, s-au produs în societatea românească după căderea regimului comunist. Şi asta o cred toţi sau în orice caz cei mai mulţi dintre cei interesaţi de cercetarea istorică, în mod deosebit de istoria recentă. Din păcate, până în urmă cu un an nu a existat voinţa politică de a deschide aceste arhive. Aş vrea să spun însă un fapt cunoscut de cei atenţi la viaţa noastră publică: voinţa politică nu ajunge pentru schimbarea unei instituţii. E trist, dar constatăm că reformarea instituţiilor depinde încă foarte mult de voinţa celor care le administrează. Dacă aceştia vor să schimbe ceva, cu toate piedicile – şi care nu sunt nici puţine şi nici mici, de la cele care ţin de contextul politic şi până la cele care ţin de cultura organizaţională –, este posibil să reuşească. Timp de aproape două decenii în postcomunism s-a mers pe un model de gândire autoritar, descendent direct al celui totalitar, în privinţa accesului la documentele deţinute în arhivele publice, şi nu doar la documentele create de fostul PCR, şi anume restricţionarea acestui acces prin manipularea Legii arhivelor în defavoarea cercetătorilor, monopolul unor arhivişti asupra documentelor pe care le aveau în administrare, selectarea „pe sprânceană” a unor persoane din afara Arhivelor care primeau şi ele documente, în fapt manifestarea relaţiilor clanice care cuprindeau deopotrivă administratori de arhivă, istorici, uneori aceştia deţinând funcţii politice sau în instituţii de prestigiu, jurnalişti ş.a.m.d. A fost vorba de un dispreţ generalizat faţă de binele public. O instituţie importantă a statului român a fost astfel confiscată în beneficiul unor grupuri care aveau măcar secvenţial interese comune.
Eu mi-am dorit o schimbare clară şi totală faţă de modul în care este concepută, în care este administrată o instituţie de acest gen şi, desigur, cum interacţionează cu publicul. Liberul acces la documente, nediscriminatoriu, reprezintă probabil cea mai bună dovadă a acestei voinţe de schimbare. Iar accesul la documentele comunismului era parte integrantă a acesteia, poate miezul ei. Însă sunt mult mai multe lucruri care s-au schimbat în bine în Arhivele Naţionale în ultimele luni.
Este posibil ca foştii directori să fi încălcat legea arhivelor pentru a bloca accesul la arhive?
Nu m-aş pronunţa abrupt în acest sens, dar cred că foştii directori nu au manifestat un interes real pentru deschiderea arhivelor pentru publicul interesat. De fapt, au interpretat legea, cu mici excepţii, în defavoarea contribuabilului român. În primul rând, după toate datele, concepţiile lor despre societate şi despre instituţii erau perimate, desprinse dintr-un alt timp. Şi ei, ca şi mulţi arhivişti sau chiar istorici, nu considerau arhivele un bun public. Nu aş putea să spun altceva acum, la şapte luni de la momentul preluării responsabilităţilor administrării Arhivelor Naţionale, când am aflat multe, foarte multe fapte petrecute în această instituţie în istoria postbelică, mai puţin cunoscută marelui public, dar mai ales după 1989.
Ştim cu toţii că au existat în anii 1990-2000 numeroase nemulţumiri manifestate de cercetători la adresa fostelor conduceri ale Arhivelor faţă de accesul dificil la documentele deţinute aici, faţă de condiţiile improprii de studiu, parcă menţinute astfel dinadins, faţă de tratarea cu dispreţ a celor care treceau pragul instituţiei, faţă de rezistenţa generală la schimbare, mai ales în condiţiile în care multe instituţii româneşti dădeau semne pozitive în acest sens.
Ce conţin practic aceste arhive, cât sunt ele de consistente şi de importante pentru cercetarea istorică?
Arhivele Partidului Comunist Român conţin documente create de diferitele secţii ale partidului, de organizaţiile de masă controlate de acesta – mai precis de Uniunea Tineretului Comunist, de Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, de Institutul de Studii Istorice şi Social Politice etc. În afară de acestea, în aşa-numita Arhivă a CC al PCR există numeroase documente create în perioada interbelică de diferite instituţii ale statului român şi care îndeosebi în primele două decenii ale regimului comunist au fost extrase din dosarele originale şi reunite în colecţii puse la dispoziţia CC al PCR sau a Institutului de Istorie a Partidului. În total, documentele create de structurile centrale ale PCR şi ale organizaţiilor amintite, aflate în depozitele centrale ale ANR, cuprind circa 5.000 de metri liniari, în vreme ce documentele create de structurile locale ale partidului sau de structurile subordonate conţin în fiecare direcţie judeţeană, în funcţie şi de mărime şi importanţa judeţului din punct de vedere demografic, economic sau cultural, în general între aproximativ 400 şi 800 de metri liniari, uneori depăşind sensibil cifra superioară. Sunt documente extrem de importante pentru cercetarea istorică, pentru reconstituirea de către istorici a acestui puzzle care este istoria noastră recentă, insuficient cunoscută în multe privinţe sau total necunoscută pe multe paliere.
Există o miză publică a arhivelor PCR? Este posibil ca dosarele unor politicieni activi să apară în presă? Ar trebui deci să ne aşteptăm la surprize în campania electorală?
Arhivele PCR au fost create de extinsa birocraţie de partid şi conţin informaţii diverse despre istoria României, începând din perioada interbelică şi până în 1989. Aceste arhive sunt libere pentru cercetarea istorică, iar oricine este interesat de un subiect poate solicita consultarea dosarelor aflate în diverse fonduri în direcţiile teritoriale. Nu noi, cei care gestionăm aceste arhive, trebuie să decidem care documente create de fostul PCR se dau în cercetare şi care nu.
Cercetătorii îşi fac propriile investigaţii, în funcţie de interesul tematic, şi e responsabilitatea lor ce fac cu documentele, cu conţinutul lor mai precis. Cu siguranţă arhivele reprezintă în continuare o miză publică, de vreme ce mulţi actori politici de prim rang şi-au început cariera politică sau instituţională înainte de 1989. Însă eu nu am de unde să ştiu dacă vor exista surprize în campania electorală determinate de apariţia dosarelor unor politicieni. Mai degrabă nu, dacă ne gândim că de opt luni de când s-au deschis aceste arhive, accesul fiind, repet, liber, nu s-a produs nici un cutremur în viaţa politică.
Dar o discuţie onestă asupra trecutului acestei ţări, inclusiv asupra trecutului celor care vor să joace un rol public, mi se pare nu doar normală, ci chiar o necesitate.
Aşadar, arhiva CC al PCR e foarte importantă şi cunoaşterea ei are într-adevăr şi o miză publică în contextul actual, însă nu cred că trebuie pierdut din vedere că varii cauze, uneori interese meschine, alteori lipsa de profesionalism, au afectat şi inventarierea multor documente privind perioadele mai vechi, iar accesul s-a făcut şi aici, nu de puţine ori, în mod preferenţial. Mai bine spun eu aceste fapte de altfel bine cunoscute de ani şi ani de zile de arhivişti, ca şi de istorici, unii dintre ei totuşi nu foarte mulţi, ridicând problema şi public. A fost vorba de o situaţie inacceptabilă, care nu ne dorim să se mai repete în Arhivele Naţionale.
Ce aţi făcut pentru a uşura accesul la arhive?
În primul rând am accentuat în nenumărate rânduri că Arhivele Naţionale reprezintă un bun public şi că în baza acestui principiu instituţia trebuie să privească spre cercetători şi spre petenţi, să-i trateze ca pe nişte cetăţeni. Existăm pentru public, nu pentru noi.
Am uşurat accesul publicului la documente, am refăcut regulamentul sălilor de studiu, am permis accesul cu mijloace tehnice moderne (laptop-uri şi camere digitale) în sălile de studiu, unele dintre acestea au fost supuse reparaţiilor, după o mult prea lungă aşteptare, am început să aducem aparatură modernă (spre exemplu, după aproape o jumătate de secol am achiziţionat aparate de citit microfilme noi), am lansat propriul website, deşi acest lucru ar fi trebuit să se întâmple cu cel puţin un deceniu înainte, lucrăm la un proiect de informatizare, care să includă şi digitalizarea unei părţi cât mai importante a patrimoniului nostru arhivistic.
Este de bun simţ să precizez că toate acestea nu le-am făcut sau nu le voi face de unul singur, ci cu ajutorul personalului care îşi desfăşoară activitatea în Arhivele Naţionale. Unii dintre oamenii din Arhive s-au implicat într-un mod remarcabil în acţiunea de reformare a instituţiei, oferind idei sau transpunându-le în practică, investind timp şi energie. Toţi aceştia merită şi au parte de respectul meu, aşa că nu mă sfiesc să o spun aici sau în altă parte.
Care este în prezent relaţia dintre ANR şi CNSAS?
Relaţia dintre Arhivele Naţionale ale României şi Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu a fost grozavă până în urmă cu câteva luni. Şi acest lucru nu trebuie uitat! Abia în primăvara anului 2006 Arhivele au predat CNSAS-ului un fond privind Direcţia Generală a Securităţii Statului, pentru intervalul 1949-1966, cu întreruperi, în total 18 metri liniari. Printr-un protocol recent încheiat între Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (cu implicarea directă a Arhivelor Naţionale) şi CNSAS s-a reglementat predarea către cea din urmă instituţie a unor documente care intră sub incidenţa Legii 187/1999. În baza acestui protocol Arhivele Naţionale mai au de predat la CNSAS diverse fonduri sau fragmente de fonduri create de fostele raioane de Securitate sau de alte structuri implicate în operaţiuni de poliţie politică. Cred că am reuşit în ultimele şase luni normalizarea raporturilor dintre ANR şi CNSAS, chiar dacă, îmi pare rău să o spun, am văzut multă neînţelegere, chiar obtuzitate inclusiv la oameni tineri din Arhive faţă de rezolvarea acestei probleme în litera şi în spiritul legii.
Unii dintre ei s-au şi grăbit să se pronunţe public, este adevărat că în spatele unei organizaţii nonguvernamentale cu nume pompos, pentru preluarea Arhivei CNSAS de către ANR, aceasta chiar înainte ca soarta acestei instituţii să se fi hotărât. Mi s-a părut destul de ciudat ca un ONG să profite de o anume ambiguitate abil şi meschin întreţinută pentru a se pronunţa într-o problemă în care nu avea calitatea morală să o facă.
Ce veţi face în plan legislativ pentru a îmbunătăţi activitatea instituţiei şi pentru a ajuta la dezvoltarea cercetării istoriei României?
Arhivele din România funcţionează acum în baza Legii 16/1996, o lege criticată deopotrivă de cercetători, de petenţi, dar şi de instituţii diverse. Schimbarea Legii arhivelor a fost o cerinţă a ultimilor ani, motiv pentru care s-au şi realizat mai multe proiecte de îmbunătăţire a actualei legi sau chiar de schimbare structurală. Noi am făcut în Arhivele Naţionale, cu ajutorul Ministerului de Interne, al Ministerului Culturii şi Cultelor, al unor universitari şi al unor arhivişti din alte instituţii, dar şi cu consultarea unor ONG-uri, un proiect de lege care în acest moment se află în plin proces de avizare în ministerele competente, urmând să fie înaintat spre adoptare Executivului. După ce s-a aflat în dezbatere profesională, proiectul de lege a intrat de mai bine de o lună în dezbatere publică (este accesibil pe www.arhivelenationale.ro). Deja mai multe instituţii publice sau organizaţii nonguvernamentale au trimis puncte de vedere asupra acestui proiect.
În această săptămână vom organiza şi o dezbatere chiar la sediul Arhivelor Naţionale, unde sperăm să reunim cât mai mulţi participanţi, iar discuţia să fie una onestă şi utilă. Adoptarea proiectului nostru de lege, într-un mod cât mai apropiat de filosofia sa, incluzând considerarea arhivelor ca bun public şi accesul liber şi egal la documente, nu va putea fi decât în beneficiul cercetătorilor, indiferent de perioada abordată de aceştia.
Ca direct responsabil de administrarea Arhivelor Naţionale şi în această calitate, dincolo de specializarea mea profesională, îmi (re)afirm interesul pentru soarta cercetării istorice în ansamblul său. Cu alte cuvinte, nu îmi este indiferent ce se întâmplă în câmpul meu profesional. Dacă accesul la informaţie este permis istoricilor, acesta va fi un sprijin important pentru cercetarea istorică din România. În această privinţă, nu am nici cea mai mică îndoială.
Când credeţi că arhivele PCR vor fi cunoscute în totalitate de istorici?
Procesul de cunoaştere este unul îndelungat, o ştim bine, iar cunoaşterea arhivelor PCR nu cred că face excepţie. Aşa că îmi este greu să fac o evaluare în sensul întrebării dumneavoastră. Depinde de cât de mulţi oameni vor fi implicaţi în cercetarea istoriei recente a României şi de cât de serios vor lucra aceştia.
În acest moment există cercetători care lucrează asiduu în arhive, care îşi extrag informaţia istorică în primul rând din documente, dar există şi istorici care scriu „cărţi din cărţi”, unii dintre ei trecând drept autorităţi în materie. Or, pentru scrierea istoriei noastre recente, alături de literatura de specialitate este necesar apelul masiv la sursele primare, la documente, dar şi la mărturiile contemporanilor, fie că este vorba de jurnale, memorii sau istorie orală, la corespondenţa acestora etc.
În ceea ce mă priveşte, îmi doresc ca Arhivele Naţionale să reuşească într-un timp rezonabil, să zicem în doi ani, prelucrarea arhivelor PCR sau cel puţin a celei mai mari părţi din aceste arhive. Aceasta ne-ar permite o cunoaştere mai bună, mai exactă şi mai nuanţată a unui trecut care are o legătură directă şi cu prezentul nostru.
Interviu realizat de Arthur SUCIU
