Disputele privind programul nuclear al Iranului au suscitat nu doar atenţia sporită a Casei Albe, ci şi îngrijorări internaţionale. După ce Administraţia Bush a lăsat iniţial Berlinul, Londra şi Parisul – aşa-numita Uniune Europeană 3 – să preia conducerea negocierilor cu Teheranul, la 31 mai 2006, secretarul de stat american Condoleezza Rice a oferit o implicare mai directă a SUA şi un pachet de stimulente în cazul în care Iranul îşi suspendă operaţiunile de îmbogăţire a uraniului. Dar, în timp ce autorităţile promovează angajarea în relaţii diplomatice cu Iranul, puţini se întreabă cum abordează şi cum înţeleg iranienii diplomaţia.
Eforturile diplomatice de rezolvare a preocupărilor legate de programul nuclear al Iranului continuă, fără a se prefigura vreo soluţie clară. Majoritatea oficialilor caută să evite confruntarea militară. După răspunsul negativ dat de Iran solicitărilor de suspendare a operaţiunilor de îmbogăţire a uraniului, atât Moscova, cât şi Parisul au cerut Washingtonului să nu escaladeze disputa. Există îngrijorări cu privire la sprijinul acordat de către guvernul iranian reţelelor teroriste. Trupele aliaţilor din Irak ar fi vulnerabile în faţa miliţiilor iraniene localizate în apropiere. Iranienii de rând s-ar putea ralia campaniilor naţionaliste, iar bombardarea facilităţilor iraniene ar putea cel mult întârzia, dar nu pune capăt programului Republicii Islamice.
Taqiya, disimulare religioasă
Deşi diplomaţia implică în mod necesar discuţii cu adversarii, este greşit să presupunem că Washingtonul şi Teheranullucrează cu acelaşi set de reguli. Încă de la naşterea sa, Republica Islamică a eludat cerinţele relaţiilor internaţionale şi ale diplomaţiei. Khomeini a încercat să înfiinţeze o teocraţie pe principii religioase şiite. În acest sens, scrierile sale sunt clarificatoare. În câteva eseuri el discută conceptul şiit de taqiya, disimulare religioasă. Ridicându-se împotriva comploturilor Occidentului, într-o serie de discursuri susţinute în Najaf în 1970, Khomeini vorbeşte despre necesitatea practicării acestei minciuni cu acoperire religioasă.
Deşi mulţi analişti nu ştiu despre taqiya, iar mulţi universitari nu vorbesc despre extinderea şi derivaţiile sale, de teamă să nu pună Iranul într-o lumină negativă, conceptul influenţează diplomaţia Teheranului. Dacă Republica Islamică se consideră în primejdie, liderii săi se pot vedea nu doar obligaţi să mintă, ci mulţi dintre ei se vor simţi chiar îndreptăţiţi să o facă. Din punct de vedere religios şi politic, scopul scuză mijloacele. Iată de ce Khomeini nu vedea nimic rău în declaraţia făcută publicaţiei Guardian cu puţin înainte de instaurarea Republicii Islamice: “Nu vreau să iau puterea guvernării în mâinile mele; puterea personală nu mă interesează.” Poate că Teheranul îşi conduce diplomaţia astfel încât să obţină stimulente şi recompense – şi poate că solicită scuze şi foloseşte retorica autovictimizării pentru a câştiga noi concesii şi poziţii -, dar în esenţă, diplomaţia iraniană este nesinceră. Liderii iranieni vor spune şi vor face orice pentru a câştiga timp să-şi construiască arma nucleară.
Trei ani de negocieri cu Iranul s-au soldat cu un eşec categoric. SUA şi aliaţii săi au oferit Iranului beneficii comerciale, tehnologie militară, chiar şi reactoare nucleare civile. Au fost refuzaţi. Iranienii vor bomba nucleară mai mult decât orice altceva ce le-ar putea oferi occidentul.
Un Iran nuclear?
Oficialii iranieni declară adesea că programul nuclear al Iranului este paşnic. Declaraţii ale ideologilor regimului şi ale apropiaţilor acestuia ne dau motive să ne îndoim. Pe 14 decembrie 2001, Rafsanjani, despre care se spune că ar fi al doilea om în Iran ca putere, declara: “Folosirea unei bombe atomice împotriva Israelului ar distruge total Israelul, pe când aceeaşi bombă folosită împotriva lumii islamice ar crea doar nişte pagube. Un astfel de scenariu nu este de neimaginat.” Iran Emrooz (Iranul Astăzi) îl citează pe Ayatollahul Mohammad Baqer Kharrazi, secretar general al Hezbollahului iranian, care spunea pe 14 februarie 2005 că “suntem capabili să producem bombe atomice şi o vom face. Nu ar trebui să ne temem de nimeni. SUA nu este decât un câine care latră.”
Pe 29 mai 2005, Hojjat ol-Islam Gholam Reza Hasani, reprezentantul personal al liderului suprem în provincia Azerbaidjanul de Vest, declara că posesia armelor nucleare este unul din principalele ţeluri ale Iranului. “Trebuie produsă de asemenea… o bombă atomică”, a spus el. “Aceasta deoarece Coranul spune musulmanilor să se întărească şi să adune toate forţele pe care le au la dispoziţie pentru a deveni puternici.”
Neîncrederea în intenţiile iraniene nu se bazează doar pe declaraţii iraniene, ci şi pe acţiunile Teheranului. În decembrie 2002, fotografii luate prin satelit confirmau că guvernul iranian construia o unitate de îmbogăţire a uraniului nedeclarată la Natanz, aproape 130 mile la sud de Teheran, şi o fabrică de apă grea la Khondab, aproape 32 de mile nord-vest de oraşul Arak.
În februarie 2003, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) a trimis o echipă de inspectori care să confirme declaraţiile iraniene că “activităţile Republicii Islamice sunt complet transparente, clare şi paşnice.” Raportul lor ulterior indică adâncimea subtrefugiului iranian. Iranul finalizase 164 centrifuge, lucra la alte 1.000 şi alesese locaţia pentru depozitarea a cel puţin 50.000. Mai mult, controlul a arătat că Teheranul nu declarase importul a aproape o tonă de uraniu dinChina, în timp ce agenţia pentru energie nucleară a Iranului nu putea explica dispariţia unei cantităţi de uraniu procesat.
Declaraţiile iniţiale ale guvernului iranian, conform cărora programul era local şi în întregime paşnic, erau false. Aşa cum nota AIEA, “rolul uraniului în ciclul de alimentare nucleară declarat de Iran nu a fost încă clarificat, întrucât nici reactoarele pe apă uşoară nici cele planificate, cu apă grea, nu au nevoie de uraniu drept combustibil.”
Noua strategie a SUA
Discursul preşedintelui Bush la ONU, luna trecută, nu a făcut nici o referire la expirarea termenului-limită de 31 august impus de Consiliul de Securitate pentru încetarea activităţii de îmbogăţire a uraniului. În schimb, discursul preşedintelui a lăudat cultura iraniană şi a oferit prietenie poporului iranian – conform unei noi strategii care acceptă tacit faptul că bomba nucleară iraniană este aproape inevitabilă.
Autorităţilor americane nu le place termenul “control”, specific Războiului Rece, despre care cred că descrie o politică statică, dar termenul sugerează obiectivul strategic pe care îl doresc pentru Iran. Noua strategie se bazează pe experienţa din Războiul Rece, când SUA au izolat, au întârziat şi au pus sub semnul întrebării legitimitatea Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică era cu siguranţă un adversar mai periculos decât Iranul. Dacă atunci controlul a funcţionat, acesta ar putea funcţiona şi acum.
Iranul este greu de “izolat”
Wall Street Journal relata în luna septembrie că schimburile comerciale totale între Iran, pe de o parte, şi Franţa, Germania, Rusia şi China, pe de alta, au crescut de la 18 la 22 miliarde $ în ultimul an. Germania este partenerul cel mai important al Iranului la importuri, Franţa al doilea. Preşedintele Jacques Chirac a cerut, de curând,Consiliului de Securitate să “renunţe” la toate sancţiunile economice împotriva Iranului.
Contestarea legitimităţii dominaţiei mullahilor
Nici aici nu sunt prea multe şanse. În ultimele săptămâni, fostul preşedinte iranian Mohammed Khatami a fost onorat cu invitaţia de a ţine un discurs la Harvard şi o predică la Catedrala Naţională din Washington. Actualul preşedinte iranian, fanaticul antisemit Mahmoud Ahmadinejad, a vorbit la Consiliul pentru Relaţii Internaţionale şi a fost invitat să ţină un discurs la Columbia (ultima invitaţie a fost în cele din urmă retrasă.) Iranienii sunt participanţi apreciaţi la “Dialogul civilizaţiilor” organizat de Naţiunile Unite.
Controlul, aşa cum era înţeles în timpul Războiului Rece, recunoştea caracterul periculos al regimului sovietic – un pericol (aşa cum spunea George Kennan, cel care a introdus termenul de “control”) care “nu poate fi vrăjit sau eliminat prin discursuri.”
Scopul controlului, spunea Kennan, nu este “o coexistenţă fericită permanentă”, ci, dimpotrivă, de “a spori considerabil presiunile sub care trebuie să opereze politica sovietică, de a impune Kremlinului un grad mult mai mare de moderaţie şi circumspecţie, şi astfel de a promova tendinţe care să ducă în cele din urmă fie spre prăbuşirea, fie spre reducerea treptată a puterii sovietice.”
Politica spre care se îndreaptă acum SUA în relaţia cu Iranul nu pare a fi de “control” pentru că nu are ca obiectiv prăbuşirea regimului iranian. Această nouă strategie politică a Administraţiei Bush pare mai curând o politică de adaptare.
