Măsurile luate de BNR în ultimele luni (august-octombrie) de limitare a creditelor, în special a celor în valută, au scopul de a asigura stabilitatea financiară. Aşa cum ne-a obişnuit guvernatorul Mugur Isărescu, hotărârile sunt prudente, poate chiar prea prudente, riscurile reclamând măsuri chiar mai dure. O nouă înăsprire este posibilă.
Creditul reprezintă o condiţie esenţială, decisivă în economia naţională, care continuă să aibă un decalaj important faţă de ţările Uniunii Europene. Pentru ca investiţiile să fie rentabile, este evident necesar ca rata de rentabilitate a firmei să fie superioară ratei dobânzii. Prin situarea ani la rând a dobânzilor la procente prohibitive (de peste 50%), firmele care au contractat credite au rezistat doar prin inflaţie. În acei ani s-a investit puţin, creditele investiţionale fiind rarităţi. Începând din 2000 inflaţia a scăzut, implicit dobânzile, ceea ce a condus la impulsionarea creditelor.
Mecanismele
Astăzi, când ne aflăm în cel de-al şaselea an de creştere economică, creditul continuă să se dezvolte. Dar nu toate mecanismele financiare sunt bine unse. 60% credite în valută şi 40% credite în lei, cu potenţial de modificare a ponderilor la 70% respectiv 30% indică un trend riscant.
Evoluţia cursului de schimb în anul 2005 i-a făcut pe mulţi să uite de posibilitatea mişcării în sens invers, chiar în condiţiile continuării creşterii economice. Astfel s-ar fi ajuns la scumpirea bruscă a creditelor în valută, cu afectarea atât a persoanelor fizice, cât şi a persoanelor juridice.
În decurs de un an creditele neguvernamentale în lei au crescut în termeni reali cu 30%, iar cele în valută cu 55%. Deşi persoanele juridice continuă să deţină mai mult de jumătate din creditele acordate în lei şi grosul creditelor în valută, creşterea provine în principal de la creditele acordate persoanelor fizice: creşteri de 50% şi respectiv 150%.
În condiţiile în care sute de mii de oameni sunt înregistraţi la Biroul de Credite, măsurile sunt fireşti.
Vina băncilor
O bună parte din vină aparţine băncilor. Evoluţia dobânzilor în lei nu a ţinut pasul cu inflaţia. Iniţial, politica prudentă a acestora a fost de înţeles. Dar menţinerea dobânzilor la niveluri mult prea ridicate a determinat populaţia să se îndrepte spre creditele în valută. În condiţiile unei rate a inflaţiei de 11% în 2004 şi a menţinerii trendului de scădere, în 2004 şi în primele luni ale anului curent dobânzile reale se situau la 20%!
BNR a încercat conştientizarea populaţiei prin introducerea DAE (dobânda anuală efectivă), însă efectul asupra păturilor largi nu a fost cel scontat. Băncile îmbiau cu dobânzi de 25-28% la creditele de consum, dar în realitate situaţia era cu totul alta, DAE fiind cu 10 sau chiar 15% mai mare! Situaţia fiind similară în cadrul instituţiilor financiare nebancare, celebrele credite “doar cu buletinul”.
Bineînţeles că diferenţa dintre dobândă şi DAE îşi făcea simţită prezenţa şi în cazul creditelor în valută, numai că era mai puţin vizibilă.
Or, în această situaţie, indiferent că beneficiarul creditului se îndrepta spre rate fixe sau descrescătoare, un calcul simplu atrăgea persoana spre euro sau dolari. Stabilitatea cursului de schimb în 2004 şi creşterea leului în acest an au fost de asemenea argumente. Iar băncile nu au informat despre riscurile creditului în valută, o creştere a monedelor străine în raport cu leul împingând persoanele fizice spre negre etichetări din partea Biroului de Credite, înfiinţat de bănci pentru bănci!
Pentru un pumn de dolari
Biroul de Credite a fost înfiinţat în anul 2004 de către mai multe bănci importante de pe piaţă cu scopul declarat de monitorizare a persoanelor care au contactat credite în lei sau valută şi care nu îşi onorează obligaţiile conform contractului.
Aceasta teoretic, pentru că în fapt sunt etichetaţi ca “rău-platnici” o mulţime de oameni a căror singură vină este că nu au ştiut că dobânda a crescut, băncile nefiind obligate, conform legii, să-i informeze. Evident, sumele sunt doar de ordinul sutelor de mii de lei vechi sau, dacă vorbim de credite în valută, câţiva dolari. Ei bine, pentru un pumn de dolari, un client care îşi plăteşte la timp obligaţiile nu va mai putea contacta noi credite. Se impune, aşadar, modificarea legii astfel încât băncile să fie obligate să informeze clienţii în cazul apariţiei unor modificări, nu doar la cerere ca în prezent.
Din toate contestaţiile făcute, una singură a fost admisă şi recunoscută cu jumătate de gură, Biroul de Credite funcţionând cu mentalitatea subordonatului care nu-şi permite să-şi contrazică şeful. Aceasta până vor începe procesele.
Goana după aur
Guvernatorul Băncii Naţionale spunea că împotriva recentelor măsuri de diminuare a creditelor în valută s-au pronunţat doar câţiva “bancheri gălăgioşi”.
Pentru că ceilalţi au tăcut şi au făcut. Au adus în prim-plan creditul în lei cu dobânzi între 8 şi 18%, dar au mărit comisioanele de gestiune, ajunse astăzi până la 5%. O adevărată goană după aur (a se citi lei), ca în capodopera lui Chaplin.
Şi revenim la vechea problemă – reclama mincinoasă. Se afirmă că se acordă credite auto în lei cu doar 8%, dar condiţiile sunt făcute de aşa natură încât să nu poată fi îndeplinite decât poate de angajaţi. Dacă pogonul de condiţii nu sunt satisfăcute, atunci dobânda nu mai este de 8%, ci de 12%! Aşadar, o creştere cu 50% a cheltuielilor cu dobânzile.
Banca nu este instituţie filantropică, ci o firmă ca oricare alta, al cărei obiectiv primordial este optimizarea profitului. Reclama este sufletul comerţului, dar legea prevede ca orice promoţie să specifice costurile adiţionale pe care trebuie să le suporte clientul. Adică DAE.
Cămătăria
Lupta băncilor pentru un segment de piaţă cât mai larg este acerbă. Atât de acerbă încât mai mulţi jucători acţionează pe piaţă haiduceşte. În urmă cu 3-4 ani, când populaţia a prins curaj datorită scăderii dobânzilor, mai mule filiale române ale unor bănci străine acordau credite de valori mult mai mari decât concurenţa, condiţiile de salariu, vârstă sau cele de natură familială fiind mult mai blânde. Riscul era mai mare, rata şi dobânda de asemenea.
Astfel, astăzi se plăteşte şi de trei ori mai mult decât dobânda actuală, iar pentru rambursarea anticipată a creditului se plătesc comisioane penalizatoare uriaşe. În SUA, ţara de baştină a unor astfel de bănci cu comportament de cămătari, băncile n-au voie să calculeze penalizări în acest caz. Nu şi în România, unde reglementările le permit mai mult decât este cazul.
Leasingul
Majoritatea băncilor importante de pe piaţă au profitat de explozia leasingului, punând bazele unor companii de specialitate deoarece câştigurile sunt mai mari. În aceeaşi logică au fost înfiinţate companiile de asigurări pe lângă firma-mamă.
Din nefericire, prea puţine firme româneşti folosesc instrumentul pentru ceea ce a fost el creat la origine: retehnologizare. Contractele de leasing, indiferent că este vorba de persoane fizice sau juridice, sunt în majoritate covârşitoare acordate pentru achiziţii auto, iar firmele de transport sunt doar o mică parte din total. Pe celelalte le putem uşor asimila creditelor de consum.
Creditul imobiliar
Mâna dreaptă a guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, puncta corect: “Consumul stimulează producţia, dar trebuie văzut a cui producţie”. Grosul creditelor de consum se cheltuieşte pe electrocasnice şi echipamente IT, aşadar, produse predominant din import. Iar despre consecinţele nefaste mai mult s-a vorbit decât s-a făcut.
Creditul imobiliar/ipotecar nu are aceleaşi consecinţe precum cel al creditului de consum, din contră acesta stimulând producţia internă a materialelor de consum, implicit şi producţia industriilor colaterale (de exemplu industria constructoare de maşini).
Românii plătesc dobânzi mari la creditele ipotecare, acestea fiind cel puţin duble faţă de cele din Uniunea Europeană. Iar aceasta în condiţiile în care în 2004 Standard & Poors şi Japan Credit Rating au ridicat României ratingul riscului de ţară la capitolul investiţii.
Aceste credite reprezintă doar un sfert din valoarea totală a creditelor acordate. Prea puţin având în vedere deficitul de locuinţe. Regulă pentru România, clasa medie este dezavantajată şi la acest capitol.
Limitarea creditului la un procent fix, fără a se ţine seama de nivelul salariului, este şi ilogică, şi neproductivă. Ilogică – pentru că la un salariu de 3000 RON o persoană poate plăti mai usor 50% rată la un credit imobiliar, decât plăteşte 30% cel care are salariul mediu pe economie. Neproductivă – pentru că sufocarea clasei de mijloc este o frână pentru economia naţională.
Respectul faţă de clienţi
Întorcînd subiectul pe toate părţile, am ajuns invariabil la problema respectului faţă de clienţi. Relaţiile băncilor cu clienţii sunt execrabile, indiferent că aceştia sunt persoane fizice sau juridice, indiferent că vorbim de credite sau depozite. “Departajarea” se face în funcţie de cât ai în cont, de mărimea şi prestigiul firmei. Atitudinea este justificabilă, dar în limitele bunului simţ. Pentru un simplu ordin de plată neîncasat la timp, angajatul unei microîntreprinderi pierde şi timp, şi bani şi de multe ori tot nu-şi vede situaţia rezolvată, angajaţii de la ghişeu tratând problema acestora cu sictir şi cu aerul că-ţi fac un hatâr, deşi vina la aparţine în exclusivitate. La credite, aceeaşi atitudine, de parcă ţi-ar oferi banii personali pe degeaba.
S-a spus că privatizarea băncilor va rezolva problema. Nu s-a întâmplat aşa. Reclama mincinoasă privind dobânzile şi DAE, abordarea Biroului de Credite, lipsa de transparenţă şi de comunicare în ceea ce priveşte perceperea comisioanelor sau modificarea dobânzilor, toate acestea sunt doar câteva exemple la o “colecţie” impresionantă, pe care fiecare o poate lărgi cu exemple de situaţii de care s-a lovit.
În urma măsurilor luate în ultimii ani, piaţa devine tot mai liberă, iar efectul este fast. O piaţă liberă trebuie să funcţioneze după reguli clare şi corecte. Pentru aceasta Banca Naţională şi Parlamentul sunt obligate să vegheze emiţând reguli şi legi adecvate. Fapte, nu vorbe!
