Partidul Social-Democrat este pe cale să piardă alegerile generale din toamnă, după prestaţia mediocră din alegerile locale. Rezultatele acestor alegeri nu sunt suficient de concludente pentru a arăta de ce această prestaţie a fost slabă. În evaluarea rezultatului final, trebuie ţinut cont de câteva variabile. La data alegerilor, PSD deţinea aproape toate pârghiile de putere, la nivel central şi local. La data alegerilor, PSD deţinea cea mai mare parte din mass-media centrală şi locală. La data alegerilor, PSD dispunea de cele mai mari fonduri pentru campania electorală. Acest avantaj semnificativ trebuia să conducă şi la o diferenţă semnificativă în opţiunea de vot, ceea ce nu s-a întâmplat. Iată de ce, mai mult decât rezultatul alegerilor, comparaţia dintre PSD, înainte de 6 iunie, şi PSD, după 6 iunie, arată că acest partid a eşuat.
Schimbare de paradigmă
La alegerile locale din iunie 2004, PSD a obţinut aproximativ 3 milioane de voturi, cu un milion mai puţin (adică o pătrime) decât la alegerile generale din noiembrie 2000. Actualul partid de guvernământ a câştigat, faţă de scrutinul trecut, cu 620 de comune mai mult, dar a pierdut 10 municipii, dintre care 6 municipii reşedinţă de judeţ. PSD a pierdut Capitala, Clujul şi fieful în Moldova, fără să recupereze teritorii în Ardeal sau Banat-. Spre deosebire de situaţia existentă înaintea alegerilor, cvasidominaţia politică şi mediatică a PSD a încetat. Alianţa PNL-PD s-a impus ca o forţă politică cel puţin egală cu PSD, beneficiind, în plus, de un avantaj de imagine, în perspectiva alegerilor generale. Dacă, până la 6 iunie, paradigma de interpretare politică era impusă de PSD, acum ea se află cel puţin la concurenţă cu paradigma Alianţei. Rezultatele alegerilor au demonstrat că grila de interpretare pesedistă era cam euforică, îi scăpau în permanenţă elemente relevante ale realităţii şi, de aceea, ne oferea o imagine trunchiată despre ceea ce se întâmpla în jurul nostru.
Altceva decât propaganda
Nimeni – sau aproape nimeni – nu a anticipat aceste rezultate, deşi existau destule semne că s-ar putea întâmpla ceva. Propaganda pesedistă s-a ţinut tare, în ciuda atacurilor tot mai vehemente ale opoziţiei. Rezultatul alegerilor a fost o surpriză: pentru PSD, pentru Alianţă, pentru analişti. Probabil că, în toate calculele privind alegerile, capacitatea de judecată a electorilor nu a fost luată suficient în considerare. Din acest punct de vedere, surpriza a fost una plăcută. Iată, în sfârşit, un electorat care alege, nu neapărat în cunoştinţă de cauză, dar alege altceva decât cere propaganda.
O campanie de realizări măreţe
Conţinutul mesajelor pesediste, trimise din surse guvernamentale şi de partid şi interpretate “corect” de mass-media pro-pesedistă, a fost astfel alcătuit, încât nu şi-a atins publicul-ţintă. Aceste mesaje ridicau în slăvi reuşitele Guvernului Năstase, în contextul alegerilor locale, erau deci mesaje prea generale. Realizările guvernării nu au constituit, propriu-zis, o temă de campanie electorală. Pe de o parte, intrarea României în NATO nu a reprezentat un argument pentru alegerea primarului, să spunem, din Bacău; pe de altă parte, Alianţa D.A. nu a atacat Guvernul pe tema nereuşitelor guvernării sale. Poate părea ciudat, dar Alianţa nu a avut ca ţintă principală evidenţierea nereuşitelor actualei guvernări. Realizările “punctuale”, “concrete”, expuse electoratului la nivel local, au fost, de asemenea, prea puţin luate în considerare fie pentru că nu aveau suficientă consistenţă, fie pentru că erau puse în umbră de alte fapte, pe care electorii le considerau foarte grave şi deci mai importante. Din această cauză, nici comparaţia realizărilor PSD cu “dezastrul” guvernării CDR (principal argument ideologic) nu a ţinut. Electorii nu au văzut în Alianţă o nouă CDR şi probabil că aceia care au votat cu PD şi PNL au ţinut seama tocmai de faptul că cele două partide formau o alianţă. Binomul nu a fost realizările PSD- dezastrul CDR, ci: prea multă putere la PSD – prea puţină putere la PNL şi PD.
Conceptul de partid-stat, prin care opoziţia a definit PSD, nu avea, într-adevăr, nici o legătură cu ştiinţa politică. Din punct de vedere strict ştiinţific, PSD nu era partid-stat. Cu toate acestea, conceptul a avut succes, a funcţionat ca ştampilă pusă peste sigla PSD, pentru că ceva din acest concept era adevărat. De cealaltă parte, electoratul a perceput ca fiind un lucru negativ dispreţul “partidului-stat” faţă de o opoziţie lipsită de putere.
Corupţie şi aroganţă
Tema centrală a alegerilor a fost impusă de Alianţă şi această temă a fost: corupţia. Corupţia a fost ataşată, cum era firesc, reprezentanţilor partidului de guvernământ şi astfel a devenit o temă politică. Corupţia este cea care determină polarizarea socială (un termen drag lui Ion Iliescu), adică unii, puţini, sunt foarte bogaţi şi alţii, cei mai mulţi, sunt foarte săraci. Cei puţini şi corupţi nu trebuie căutaţi în altă parte decât la putere, de unde concluzia că aceştia pot fi găsiţi la PSD. Ei sunt, pe de o parte, “baronii locali”, pe de altă parte, liderii de la centru ai partidului. Aceşti puţini şi corupţi nu reprezintă poporul, sunt chiar foarte departe de popor, de unde “aroganţa” lor (“patosul distanţei”). Cel mai “arogant” dintre toţi este chiar preşedintele PSD şi premierul Adrian Năstase. Spre deosebire de tema realizărilor, tema corupţiei a fost foarte bine primită de electorat şi s-a transformat în tema centrală a alegerilor. Exemplul de la Bacău este concludent. Dumitru Sechelariu a pierdut alegerile chiar dacă Bacăul era, potrivit afirmaţiei lui Viorel Hrebenciuc, “cel mai curat oraş din ţară-“. Ceea ce a făcut, “realizările”, nici nu au mai contat în faţa “aroganţei” izbitoare a lui Sechelariu (marcă a celor corupţi), cel care a botezat stadionul din Bacău cu propriul nume.
De la mici şi bere la “pomeni guvernamentale”
Se ştie că PSD a gestionat foarte prost această temă. Multă vreme partidul de guvernământ a negat existenţa “baronilor locali”. Aceasta era o “invenţie a presei”. Măsurile luate împotriva unora dintre ei: Mischie, Bebe Ivanovici, Vanghelie au fost tardive şi neconcludente. Mai mult decât atât, după rezultatele de la Bucureşti, a devenit probabilă revenirea lui Vanghelie în PSD, iar după alte rezultate (la Vrancea sau la Constanţa) a fost inventat un nou concept, “baronul pozitiv”. PSD nu a făcut nimic pentru a construi o imagine adecvată liderilor săi, astfel încât aceşti lideri par foarte departe de spiritul şi valorile social-democrate. Măsurile de protecţie socială au fost transformate într-un fel de “pomeni guvernamentale”, unde în loc de mici şi bere se oferă calculatoare pentru elevi, cornuri şi lapte sau bani pentru arături. Aceste măsuri dezvăluie intenţia pur electorală şi “aroganţa” care încearcă să cumpere voturi, nu cu bani privaţi, cum a făcut Sechelariu, ci, mult mai grav, cu banii statului. În loc să abordeze tema corupţiei cu toată seriozitatea, inclusiv prin atacuri la adresa “baronilor” opoziţiei, PSD a preferat să meargă pe linia prezentării propriilor “realizări”.
Ultima “răfuială”
Pe lângă importantele şi extrem de sugestivele pierderi de voturi şi primării, PSD a pierdut, din punct de vedere politic, şansa de a deveni singurul partid social-democrat de pe scena politică. Eşecul se datorează unei clare neînţelegeri conceptuale, manifestate pe toată perioada mandatului, dar mai ales în campania electorală pentru Bucureşti. Primăria Generală a Capitalei devenise locul ultimei răfuieli în tabăra “social-democrată”. În această luptă, rolul lui Mircea Geoană era acela de a consfinţi eşecul lui Traian Băsescu, a politicii sale antipesediste, şi victoria deplină a PSD ca reprezentant unic şi legitim al social-democraţiei în România. Ca o consecinţă a acestui fapt, Traian Băsescu ar fi fost delegitimat şi ar fi pierdut poziţia de preşedinte PD, partidul s-ar fi spart, o parte trecând la liberali şi o altă parte la social-democraţi.
Aceasta era tendinţa, dar îndoiala a persistat: dacă Traian Băsescu va câştiga din nou Primăria Generală a Capitalei? Avem în vedere că PSD a acordat toată importanţa acestei funcţii, fără să înţeleagă însă şi de ce. Nu a fost Băsescu buturuga care să răstoarne carul triumfal pesedist? Dacă Geoană pierde – ceea ce s-a şi întâmplat -, asta înseamnă că şi Năstase ar putea să piardă alegerile pentru Preşedinţie. Pentru că un succes al lui Băsescu împotriva lui Geoană este şi un succes al lui Băsescu împotriva lui Năstase. Asta înseamnă că PSD ar putea pierde alegerile.
Băsescu reîncărcat
Ca şi în cazul PSD, succesul deplin al lui Traian Băsescu a depins şi de rezultatul alegerilor la sectoare, precum şi în celelalte localităţi. Până la data alegerilor, succesul lui Băsescu părea mai mult un scenariu suprarealist. Ipoteza de lucru era alta: PSD ar putea contrabalansa un eventual eşec în faţa lui Băsescu printr-un succes la alegerile locale în celelalte localităţi. Într-o asemenea situaţie, singurul care avea de pierdut era Mircea Geoană. În acelaşi timp, devenea foarte clar că viitorul PD este fuziunea cu Partidul Naţional Liberal. Băsescu câştiga bătălia cu PSD, dar nu şi partidul său. PSD devenea unicul partid social-democrat, iar PNL, aflat în opoziţie, punea în continuare accentul pe componenta sa social-liberală şi-l susţinea pe Theodor Stolojan.
Nu s-a întâmplat aşa, dimpotrivă. Băsescu a reuşit în mod aproape miraculos să recupereze teritoriile pierdute, ajungând deja la jumătate din cota PSD (16%, pe lângă 33%, cât deţine în prezent PSD). Nu doar că PD nu a fost distrus, dar acest partid a ieşit mult întărit din alegeri, chiar şi în raport cu partenerul său de alianţă, PNL. Din acest punct de vedere, bătălia pe stânga spectrului politic încă se mai joacă, şi este prematur să vorbim de cei doi poli – PSD şi Alianţa – atâta timp cât avem două partide social-democrate.
Este important de menţionat că Traian Băsescu a dus această bătălie în alianţă fiind cu liberalii. Antipesedismul lui Băsescu a fost susţinut de liberali pentru că el demască oligarhia coruptă a PSD şi nu este o simplă susţinere a unui partid social-democrat împotriva altui partid social-democrat. Traian Băsescu a eşuat, într-adevăr, pe toate fronturile, dar poziţionarea sa constantă, ca demascator al liderilor PSD, l-a salvat de la dezastru şi l-a relansat în bătălia politică.
Neînţelegerea costă
Liderii PSD au dat dovadă de neînţelegere gravă a situaţiei în campania pentru Bucureşti. Dincolo de excelenta prestaţie electorală a lui Traian Băsescu, ceea ce a impresionat, desigur negativ, a fost nehotărârea, lipsa de angajament a candidaţilor PSD. Din două variante conceptuale posibile, PSD a ales să meargă pe o a treia cale – o fundătură. Potrivit preşedintelui organizaţiei PSD Bucureşti, Dan Ioan Popescu, prima variantă luată în considerare a fost aceea de a propune pentru primăria Capitalei pe unul dintre primarii de sector (Darabont sau Gherasim). Această variantă, bazată pe conceptul de echipă administrativă, ar fi fost viabilă, dar s-a renunţat la ea, după ce Băsescu a anunţat că va candida pentru un nou mandat. Cu alte cuvinte, s-a considerat, din start, că nici unul dintre cei doi – Darabont sau Gherasim – nu are şanse să-l învingă pe Băsescu.
A doua variantă a fost aceea de a propune un lider politic de primă mână, Mircea Geoană, capabil să lupte în mod real cu Traian Băsescu. Aici au intervenit marile greşeli conceptuale. Era foarte clar că, în bătălia electorală, Traian Băsescu avea ca adversar Guvernul şi guvernarea PSD, pe care o acuza de corupţie, şi că Traian Băsescu nu se arăta interesat de polemica dusă cu primarii de sectoare. În această situaţie, Mircea Geoană ar fi trebuit să propună o echipă nouă, pentru a elimina orice suspiciune legată de corupţia vechilor consilieri sau primari. În al doilea rând, dacă Băsescu lupta împotriva Guvernului, ar fi fost firesc ca Guvernul să riposteze, mai exact, în frunte cu prim-ministrul Adrian Năstase, să-l susţină pe Mircea Geoană în campania electorală. Dacă tot a fost o bătălie politică, trebuia să fie dusă până la capăt şi miniştrii PSD să se încalţe cu cizme, ca şi Geoană, şi să pogoare în pieţe. Nu s-a întâmplat acest lucru, Geoană a fost trimis la război de unul singur, complet nepregătit şi târând după el o armată de consilieri compromişi. Dincolo de asta, nimic din acţiunile PSD nu a lăsat să se întrevadă că este vorba de o luptă politică asumată. Deşi era un lider credibil, Mircea Geoană a refuzat în mod inexplicabil să-l atace pe Traian Băsescu, făcând din acesta un personaj aproape intangibil. Primarii de la sectoare au optat, la rândul lor, pe un concept de campanie administrativă, ceea ce i-a scos practic din bătălie şi i-a condus inevitabil la eşec.
Accelerarea reformei în cadrul PSD
Rezultatul alegerilor locale aruncă o nouă lumină asupra actualului partid de guvernământ. Se remarcă, mai întâi, faptul că această formaţiune supradimensionată nu s-a ridicat la înălţimea propriilor “dimensiuni”. Se dezvăluie zilele acestea faptul – de altfel întrezărit adesea în trecut – că, la nivel central, există în PSD diverse “tabere”, ale căror interese sunt divergente. Eşecul de la Bucureşti, confuzia conceptuală arătată în campania electorală sunt efecte ale acestor divergenţe. În al doilea rând, s-a putut observa că relaţiile dintre conducerea centrală a partidului şi organizaţiile din teritoriu sunt bazate, adesea, pe resentimente faţă de centru sau pe indiferenţa faţă de centru sau teritoiu. Practic, între centru şi teritoriu, se manifestă o adevărată ruptură, organizaţiile locale funcţionează independent de linia partidului şi, nu de puţine ori, în răspăr cu aceasta. Se poate observa că PSD este, în acelaşi timp, un partid insuficient structurat, mai ales pe verticală, şi insuficient reformat, mai ales la nivelul liderilor. Imaginea PSD a fost susţinută de un puternic aparat de propagandă, iar voturile PSD au venit în mare măsură datorită “contribuţiei” substanţiale a lui Ion Iliescu. Aceste alegeri au dovedit însă că efectul propagandei este minim dacă nu e dublat de efecte ale actului de guvernare şi, de asemenea, că electoratul lui Ion Iliescu se află în scădere numerică. Rezultatul acestor alegeri forţează practic reforma în cadrul partidului, repoziţionarea PSD în raport cu electoratul, redefinirea întregului său aparat şi a structurilor de conducere şi de recrutare.
