Dincolo de comentariile mai mult sau mai puţin ironice, suspendarea preşedintelui are şi o serie de semnificaţii ceva mai profunde pentru viitorul său ca om politic şi pentru evoluţia viitoare a „războiului” dintre el şi coaliţia antiprezidenţială, dar şi pentru relaţiile cu partidele care îl susţin, PLD şi PD. Nu întâmplător am pus primul PLD-ul, a fost chiar alegerea preşedintelui care în Piaţa Universităţii a apărut de mânuţă cu Stolojan, nu cu Traian Boc.
O regie precară
Primul lucru care surprinde la această renunţare la demisie este precaritatea regiei. Joi după-masă, Stolojan vine netam-nisam în piaţă şi întreabă ca la clasa întâi „mulţimea” de susţinători ai preşedintelui: „Nu-i aşa că preşedintele nu trebuie să demisioneze?” „Aşa e, aşa e!” răspunde „mulţimea” în cor. De la cuplul Stolojan-Băsescu ne-am fi aşteptat la ceva mai spectaculos, mai dramatic, pe măsura scenetei „Dragă Stolo” interpretată înainte de alegeri. Simţind probabil că efectul nu a fost suficient, a doua zi a apărut Videanu cu un presupus proiect de lege prin care ar urma, chipurile, să i se interzică preşedintelui să mai candideze. Numai că asta implică şi mai multă prostie din partea preşedintelui. Când a anunţat demisia, el nu s-a gândit că aşa ceva se poate întâmpla? Ce-şi închipuia, că ceilalţi vor sta cu mâinile în sân cât el face campanie electorală?
Nu l-a obligat nimeni să-şi anunţe demisia. A fost un gest unilateral şi ar fi fost de presupus că preşedintele s-a gândit bine la consecinţe. Nu cred că trebuie să fii foarte perspicace să intuieşti câteva pericole ale unui asemenea gest dintre care cel mai important este posibilitatea de a fi împiedicat să candidezi într-un fel sau altul. Mai ales că circumstanţele anunţului iniţial sunt cam încurcate şi par să implice ezitări serioase înaintea anunţului. Numai că preşedintele nu s-a mulţumit doar să renunţe la demisie, ci chiar a părut că se agaţă de scaun, contestând suspendarea la Curtea Constituţională.
Defensiva nu-i prieşte preşedintelui
Toate aceste mici şi banale întâmplări sugerează că preşedintelui îi este frică, din ce în ce mai tare. Teama îi paralizează acţiunile şi-l face ridicol. Tot ceea ce face preşedintele este să se apere, din ce în ce mai prost şi mai patetic. Or, lui Băsescu – şi PD-ului – nu-i prieşte defensiva. În cazul său, demisia ar fi fost mult mai bună. Anunţul acesteia a fost primul său gest ofensiv din ultimele trei luni. Şi l-a retras şi pe acesta. Defensiva nu serveşte nici democraţilor care, de când au fost goniţi de la putere şi au intrat în defensivă, sunt din ce în ce mai patetici. Este de ajuns să vezi comunicatele de presă ale acestora ca să găseşti savuroase mostre de umor involuntar şi penibil.
La prima vedere, se poate spune că preşedintele a ales să joace prudent fiindcă ce-i în mână nu-i minciună. Sunt şanse foarte mari ca referendumul să-i asigure reconfirmarea în funcţie deoarece condiţiile de demitere sunt destul de greu de îndeplinit; chiar dacă votul îi poate fi defavorabil, şansele ca numărul necesar de electori care să se prezinte la urnă sunt mici.
Întrebarea care se pune este de ce a ales Traian Băsescu să-şi strice brandul, să joace pe un teren nefamiliar şi care nu-l avantajează – la referendum nu există un adversar, practic Băsescu „boxează” la perete, or, el are nevoie de un adversar concret pentru a se exprima – şi să obţină o victorie neconcludentă, care nu-i conferă nici legitimitatea de care avea nevoie, nici confirmarea reală.
Cum toată lumea în aceste zile a făcut analogia cu jocul de poker şi jocul la cacealma, explicaţia mi se pare a fi în psihologia jucătorului de poker. Pe măsură ce pierde şi se afundă în datorii, acesta încearcă diverse scheme prin care să se refacă şi să recupereze pierderea. Impresia mea este că Traian Băsescu vrea să revină cât mai repede la Cotroceni pentru a se reface şi a încerca să reintre în joc. Dacă ar fi demisionat, ar fi fost trei luni de campanie electorală în care s-ar fi putut eroda suficient de mult încât câştigarea alegerilor să devină o problemă. Revenit în funcţie, el poate pune din nou presiune asupra adversarilor.
Nu cred însă că este o strategie bună. Această „presiune” nu are cum să fie diferită de cea pusă pe Curtea Constituţională, pe UDMR, pe Dan Voiculescu şi PC, pe Dinu Patriciu şi Adrian Năstase, ceea ce înseamnă circ şi riscă să devină plictisitor, ca să nu mai vorbim de eficienţa nulă din perspectiva preşedintelui. Ar compromite definitiv ideea de justiţie, unul dintre ultimele atuuri – dacă nu chiar ultimul, acum că s-a răzgândit şi nu mai este omul de cuvânt care se voia a fi.
Un altfel de Traian Băsescu
Traian Băsescu de azi nu mai este cel de acum o lună de zile. Are la activ o înfrângere la scor (votul din parlament a fost în proporţie de 3:1 defavorabil) şi o umilitoare răzgândire. Opozanţii săi au simţit mirosul de sânge şi vor lovi la rândul lor. Acum că ştiu că pot, nimic nu-i împiedică pe aceştia să-l mai suspende o dată, caz în care Băsescu poate pierde. Sunt convins că preşedintelui i se pregăteşte la modul cel mai serios debarcarea.
Ultimele acţiuni ale lui Traian Băsescu demonstrează şi că el nu are o strategie şi acţionează din instinct, instinct care începe să-l trădeze. Nu mai are în jurul său nici consilieri care să-l ajute să depăşească momentul şi să recupereze. De partea cealaltă, există şi strategi, există şi consilieri (chiar dacă ridiculizaţi de mass-media şi de pedişti, consilierii lui Tăriceanu se dovedesc eficienţi). La suspendare a devenit clară coordonarea, cuplul Olteanu-Hrebenciuc conducând ostilităţile excelent.
În cele două mitinguri organizate până acum în Bucureşti a devenit vizibil faptul că preşedintele nu mai este capabil să atragă mulţimile, prezenţa fiind mai degrabă redusă
De asemenea, în ultimele zile ne surprinde foarte tare slaba prezenţă a liderilor PD, începând cu momentul Piaţa Universităţii, continuapariţia de weekend la Braşov. Chiar dacă verbal există mesaje de susţinere – Videanu, Boc, Sulfina Barbu –, au apărut oficial şi primele semne de nesupunere, vicepreşedintele Ioan Olteanu comiţând primul crima de lezmajestate. PLD-ul a furat prim-planul, liderii PD fiind vizibili mai ales în fundal… Sunt convins că prietenia Băsescu-Stolojan nu le pică foarte bine democraţilor care s-ar putea vedea excluşi din planurile de viitor ale preşedintelui şi, ţinând cont de dependenţa lor de acesta, să nu încerce să caute soluţii individuale de salvare la PNL sau la PSD.
O spargere a PD-ului – care în condiţiile date devine din ce în ce mai previzibilă – ar simplifica mult ecuaţia electorală, totul urmând a se desfăşura între PSD şi PNL. Partidul prezidenţial, P(L)D, are toate şansele să devină un fel de PRM, adică un partid anti-sistem, populist-naţionalist, cu o bună reprezentare regională însă relativ modest la nivel naţional şi, datorită caracterului său, mereu în afara guvernării. Diferenţa este că PRM a beneficiat întotdeauna de sprijinul discret al PSD în schimbul suportului parlamentar oferit, în vreme ce P(L)D nu are şanse de a mai colabora cu nimeni.
PD, încotro?
Este prematur să spunem încotro va merge PD-ul – Gigi Becali s-a oferit să-l preia, poate fi o opţiune –, este însă clar încotro vor merge celelalte. PNL şi PSD au scăpat de un adversar redutabil. Traian Băsescu a devenit un politician la fel ca ceilalţi, la fel ca Tăriceanu, de pildă. Alianţa dintre cele două partide nu va face aceeaşi greşeală pe care a făcut-o Traian Băsescu, aceea de a se apuca de ceartă între ei înainte de a elimina complet duşmanul comun. Cele două nu vor declanşa alegerile până când PD va fi fie destrămat, fie redus la dimensiuni neinteresante pentru bătălia politică.
PSD este cel mai câştigat. A dovedit forţă politică şi acum îşi poate recupera din electoratul risipit în perioada luptelor interne. Călin Popescu Tăriceanu este şi el câştigat, deoarece, cu Băsescu la Cotroceni, PSD-ul nu poate declanşa o moţiune de cenzură ca să-l dea jos (nu sunt foarte sigur că PSD-ul intenţiona aşa ceva, însă „better safe than sorry”). Dovedind – la rândul său – forţă politică, PNL poate creşte şi îşi poate consolida poziţia de lider al dreptei.
La capitolul pierderi îl putem trece pe Gigi Becali, care, prin forţa arătată de cele două principale alimentatoare de electorat pentru partidul său, PSD, respectiv PRM va avea de pierdut pe termen mediu. Până la alegeri probabil va ajunge la un nivel care nu-i va garanta prezenţa în Parlament şi astfel se va ajunge la dezumflarea unui balon umflat mult peste capacitatea sa.
În fine, cea mai importantă schimbare pe care o aştept va fi la nivelul electoratului. Până acum, din 1996 încoace, fiecare schimbare după alegeri a fost văzută ca o revoluţie şi fiecare nouă putere a fost învestită cu multe speranţe pe care le-a înşelat. Votul a fost unul anti-ceva şi foarte puţin unul pro. După trei eşecuri consecutive, cred că electoratul a devenit mai pragmatic şi va vota mai mult cu mintea decât cu inima. Şi când spun asta nu mă refer la votul acordat pe baza programelor sau platformelor electorale, ci la un vot raţional, un vot pozitiv. Sunt o persoană de stânga, votez cu PSD. Sunt o persoană de dreapta, votez cu PNL. Sunt patriot, voi vota cu PRM/PNG. Asta va duce la dispariţia partidelor mici, gen PIN, PNŢCD şi a calculelor de genul votez cu X ca să nu iasă Y.
Şi pentru asta trebuie să-i mulţumim preşedintelui Băsescu. Parafrazând o butadă de la noi de la Litere conform căreia „Eugen Simion este cel mai bun critic din perioada Nicolae Manolescu”, Traian Băsescu a fost cel mai bun preşedinte din epoca Ion Iliescu. A venit vremea pentru altceva. Trebuie să-i recunoaştem lui Traian Băsescu meritul de a fi scuturat atât de tare acest cuib de viespi care este clasa politică încât aceasta s-a schimbat, iar electoratul s-a schimbat şi el. Din păcate însă pentru el, Traian Băsescu nu a înţeles că nu clasa politică este inadecvată momentului, ci el nu mai este adecvat momentului. Tocmai factorul declanşator al schimbării a ajuns inadecvat contextului rezultat în urma schimbării. Paradoxal, atât PSD, cât şi PNL sunt mai bune graţie lui Traian Băsescu (desigur, mai este mult de lucrat la ambele). Numai preşedintele (şi partidele sale suport) a rămas ancorat în adversitate, în ideea de duşman, de revoluţie continuă, în tentaţia de a împărţi societatea românească între „buni” şi „răi”, între „săraci” şi „bogaţi” neînţelegând că nu el trebuie să dea verdictele de „rău”, „vinovat”, ci Justiţia.
