În 1976, Ronald Reagan decidea că diferenţele de politică între el şi preşedintele Gerald Ford erau atât de mari încât este nevoie să intre în competiţie cu el pentru nominalizarea drept candidat prezidenţial din partea Republicanilor.
Abordarea economică a lui Reagan, de tipul economiei ofertei, este probabil prima diferenţă radicală de care ne amintim atunci când ne gândim la acea competiţie, însă şi dezacordul legat de abordarea URSS a fost la fel de puternic. Reagan era împotriva Acordurilor de la Helsinki şi opiniei generale că o „relaxare” în relaţia cu sovieticii ar da rezultate. El respingea însuşi termenul de „relaxare” cu atâta dispreţ şi eficienţă încât Ford a renunţat să-l mai folosească.
În acel an, lupta dintre Reagan şi Ford a durat până la convenţie. Republicanii erau divizaţi între doi candidaţi cu viziuni clar diferite privind viitorul partidului lor şi al ţării. Ecourile acestei lupte au contribuit probabil la înfrângerea în cele din urmă a lui Ford de către Democratul Jimmy Carter, precum şi la restructurarea ulterioară de către Reagan a Partidului Republican.
Cel mai remarcabil aspect al cursei democrate este însuşi faptul că este remarcabilă.
La 32 de ani de la competiţia Reagan-Ford, SUA este din nou scena unei bătălii titanice pentru a cuceri inima unui partid. Marea victorie a Democratei Hillary Clinton în faţa Senatorului Barack Obama în Pennsylvania practic face ca lupta să dureze din nou până la convenţie.
Este un moment remarcabil. Dacă lupta în sine ne aminteşte de anii 1970, este însă imposibil acum să ne dăm seama pentru ce atâta agitaţie. Este ca şi când soţul şi soţia s-ar certa pentru locul unde să pună coşul de gunoi în bucătărie. „Lângă chiuvetă!” „Ba nu, lângă uşă!”
Campanie intensă
Campania de anul acesta are tot ce trebuie pentru o cursă din ce în ce mai strânsă: dispute privind publicitatea electorală, acuzaţii mânioase ale candidaţilor înşişi, şi o polarizare tot mai mare a susţinătorilor celor doi.
Cât de departe s-a ajuns? Un partid ştie că are probleme atunci când începe să-şi întrebe membrii în sondaje dacă ar vota cu candidatul celuilalt partid, în cazul în care candidatul lor preferat nu ar obţine nominalizarea. Sprijinul pentru Senatorul John McCain, presupus a fi nominalizat de Republicani, atât în rândul susţinătorilor lui Obama cât şi ai lui Clinton, este remarcabil.
Dar să facem un pas înapoi şi să analizăm diferenţele de substanţă. Pe majoritatea subiectelor cheie, Obama şi Clinton au păreri cât se poate de apropiate.
Să luăm politicile economice. Ambii pledează pentru anularea reducerilor de taxe acordate de preşedintele George W. Bush pentru cetăţenii cu venituri mari şi pentru extinderea returnărilor de impozite pe venit şi a celor pentru copii şi persoane în întreţinere. Ambii vor eliminarea portiţelor de evitare a taxelor pe profit pentru firme.
Puncte comune
Ambii vor renegocierea tratatului NAFTA şi cer standarde de mediu şi de muncă mai stricte în acordurile comerciale. Ambii vor să ajute cetăţenii să-şi plătească studiile prin returnări de impozite. Şi lista de asemănări continuă.
De fapt, adevărata zonă de dezacord pare a fi legată de detaliile planurilor lor de asigurări de sănătate universale. Clinton vrea acoperire universală. Obama vrea doar acoperire pentru copii. Însă Eugene Steuerle de la Urban Institute, „diferenţele practice dintre ceea ce vrea să implementeze Clinton şi ce vrea Obama pot fi mai mult aparente decât reale.” Chiar candidaţii înşişi recunosc că în mare planurile lor se suprapun.
Şi deşi cei doi vorbesc diferit despre Irak, este greu de spus ce anume ar fi diferit dacă unul şi nu celălalt ar ajunge preşedinte.
Faptul că substanţa celor doi candidaţi este atât de asemănătoare poate fi fie un avantaj, fie un dezavantaj pentru candidatul nominalizat pentru alegerile din noiembrie.
Totul se reduce la personalitate
Pe de altă parte, nu se dă o luptă pentru inima Partidului Democrat. Concilierea republicanilor susţinători ai lui Ford şi Reagan a fost un efort demn de Incredibilul Hulk. Această reconciliere ar trebui să fie relativ uşoară, din moment ce Clinton şi Obama ar putea face schimb de platforme fără ca măcar susţinătorii lor să observe. Din acest punct de vedere, demisiile din partid ar fi o problemă mult mai mică decât ar putea sugera sondajele.
Pe de altă parte, Obama a ales de la început să-şi concentreze campania pe personalitate, şi asta s-ar putea să se întoarcă să îl bântuie. Abordarea sa politică este deşteaptă. „Schimbare în care poţi crede” spunea deja în subtext: „puteţi avea încredere că eu voi face schimbări, dar în Clintoni nu puteţi.”
Această abordare aminteşte de cea a lui Carter din 1976; el a înţeles că în urma afacerii Watergate, americanilor nu le păsa decât să aducă la Casa Albă un om corect. Caracterul devenise mai important decât ideile.
Analiza care erodează
Mandatul lui Carter a fost un eşec, iar trandafirul lui Obama nu prea mai e la fel de proaspăt ca toamna trecută. Cauza este simplă. Sunt cu toţii oameni. Nicio personalitate nu poate rezista non-stop analizelor timp de 6 luni, rămânând atractiv. Personalitatea nu te poate duce mai departe. În cele din urmă, cetăţenii vor să ştie ce intenţionezi să faci.
În această privinţă, dacă este nominalizat Obama ar putea avea o problemă mult mai mare cu reunificarea partidului decât a avut Ford. În fond, un Republican susţinor al lui Reagan putea oricând demonstra că Ford l-ar reprezenta mai bine decât Democraţii, şi vota pentru propriul partid.
De data aceasta, o alegere primară lungă, concentrată pe ideea de personalitate le-au arătat poate alegătorilor ce personalităţi le plac şi ce personalităţi nu le plac. Caz în care electoratul dezamăgit al lui Obama nu va mai putea fi recâştigat de acesta.