Italia este cea care dat lumii Renaşterea, belcanto-ul ori neorealismul cinematografic, dar şi comedia dell’arte şi mafia. Scena politică italiană este caracterizată zilele acestea de tumultul teribil al campaniei electorale pentru alegerile generale din luna aprilie. Personajul principal este premierul Silvio Berlusconi, secondat de rivalul său de stânga, Romano Prodi.
Mogul al media şi rege al fotbalului
Notorietatea actualului premier italian îşi are originea în succesele repurtate în cele două domenii principale ale imperiului său, anume în crearea celui mai important concern media (Mediaset) şi a celei mai de succes echipe de fotbal din Italia (AC Milan).
Cu o avere estimată în 2005 de revista “Forbes” la 12 miliarde de dolari (poziţia 25 în clasamentul mondial al celor mai bogaţi oameni), controversatul Berlusconi reprezintă alături de primarul New Yorkului, Bloomberg, ilustrarea clară a puterii politice pe care o pot atinge mogulii media în epoca “satului global” digital. Neintrând în detaliile ingineriei de succes care l-a condus pe Berlusconi în postura de lider monopolist pe piaţa TV din Italia (controlând 90%, conform multor critici), trebuie totuşi reliefate originile neclare ale obţinerii capitalului prin care Berlusconi şi-a început ascensiunea ca antreprenor în construcţii (la începutul anilor ’60), iar ulterior a creat Fininvest (primul său concern media), deşi legea italiană interzicea, de exemplu, existenţa unei alte televiziuni cu acoperire naţională în afara celei de stat RAI. Astfel, acuzaţiile de corupţie în ierarhia de stat şi de legături cu mafia sunt alimentate de numeroase probe: prietenia sa în anii ’70-’80 cu un cap mafiot, Vittorio Mangano, sau cu fostul premier italian Bettino Craxi (dovedit pentru acte de corupţie), condamnarea colaboratorului său Marcello dell’Utri la 9 ani de închisoare de către un tribunal din Palermo pentru legături cu mafia (2004), apartenenţa sa la P2 – lojă masonică având un program politic autocrat şi anticomunist, pentru care actualul premier a şi primit singura sa condamnare pentru sperjur, amnistiată însă în 1989 -, sumele considerabile plătite de către fratele său Paolo în 2002 autorităţilor locale drept înţelegere în procesele în care acesta era acuzat de corupţie şi însuşire ilegală de bunuri etc. Mai mult, Berlusconi a avut probleme judiciare nu doar în Italia (acolo unde partizanii săi pot invoca mult mai uşor cauzele politice de hărţuire), ci şi în Spania, unde a fost acuzat de fraudă şi încălcarea legii antitrust, statutul său de europarlamentar protejându-l însă de consecinţele legale.
Berlusconi este însă nu doar un om de afaceri redutabil, ci şi un suporter pătimaş al echipei AC Milan pe care a preluat-o într-o situaţie dificilă în 1986 pentru ca în numai 3 ani să o aducă pe prima poziţie în Europa. Au urmat alte 3 Cupe ale Campionilor Europeni şi 6 titluri de campioană a Italiei, ceea ce a însemnat o mare popularitate în sânul electoratului italian, mare amator de fotbal. Mizând pe această simpatie, Berlusconi fondează o formaţiune politică nu întâmplător denumită Forza Italia, cu care câştigă alegerile la doar două luni de la înfiinţare, devenind premier al Italiei (aprilie-decembrie 2004).
Un partid personal cu aliaţi problematici
Forza Italia reflectă fidel viziunea de conducere a lui Berlusconi: un lider unic ales prin aclamaţii, stabilirea ierarhiei politice fiind apanajul său exclusiv. Caracterizat la început printr-o orientare liberală, manifestă prin prezenţa în programul politic a măsurilor economice stimulative şi a reducerii taxelor, Forza Italia a evoluat spre curentul popular şi în încercarea de a acapara segmentul electoral al creştin-democraţilor, principala forţă politică în Italia până în 1991, anul declanşării campaniei anti-mafia a Mâinilor Curate. În consecinţă, din 1999 partidul lui Berlusconi este afiliat Partidului Popular European.
Aliaţii politici ai lui Berlusconi au generat însă alte controverse. Astfel, în 1994, viitorul premier se va alia în nord cu Liga Nordului (formaţiune care militează fie pentru federalizarea ţării, fie pentru desprinderea Nordului bogat de Sudul leneş), iar în centrul şi sudul Italiei cu Alianţa Naţională (partizană a centralizării, dar frecvent acuzată de neo-fascism), două formaţiuni problematice care nu erau aliate între ele, dimpotrivă. Acest caracter neomogen se va vădi curând în perioada de guvernare, Berlusconi fiind nevoit să demisioneze în urma dezmembrării coaliţiei.
Raţiunea de a fi premier
Dacă ne raportăm la declaraţiile actualului premier prin care elogiază sau se identifică cu personalităţi istorice, putem desprinde obiectivul de grandoare politică pe care Berlusconi şi l-a propus ca un corolar al unei cariere de om de afaceri de mare succes. Astfel, Mussolini este în viziunea sa “cel mai mare politician din istoria Italiei”, care “n-a ucis pe nimeni” în timpul dictaturii sale (caracterizată de practica eliminării sau deţinerii în lagăre a adversarilor politici, mai ales comunişti), ci obişnuia să-i trimită “în vacanţă”. Admiraţia sa pentru Mussolini s-a manifestat însă şi prin preocuparea constantă de a o păstra ca aliată politică pe nepoata fostului dictator, Alessandra, membră a Parlamentului italian, revenită de curând în cadrul coaliţiei lui Berlusconi Cassa delle liberta.
Recent, în plină campanie electorală, Berlusconi nu a ezitat să-şi compare realizările politice cu cele ale lui Napoleon, să se autocaracterizeze drept “Isus Christos al politicii italiene” întrucât “sunt o victimă răbdătoare… mă sacrific pentru toţi” sau să se ipostazieze în eliberator (“Churchill ne-a eliberat de nazişti. Silvio Berlusconi, de comunişti”). Deşi nu lipsite de controversă (limbajul colocvial-popular conţinând replici neblasfemiatoare gen povero Christo), acest tip de atitudine retorică ofensivă caracterizează categoria liderilor dornici să facă istorie în scurt timp.
Un alt motiv posibil al dorinţei de a conduce Italia din punct de vedere politic ar rezida – din punctul de vedere al criticilor – în dorinţa lui Berlusconi de a-şi garanta astfel imunitatea judiciară, date fiind numeroasele aspecte ligitioase legate de afacerile sale. În acest sens, ar putea fi amintit raportul Mediobanca despre cele mai mari 10 companii italiene (în care pe anul 1992 grupul Fininvest avea datorii de 7140 miliarde de lire, în timp ce valoarea sa netă se cifra doar la 1053 miliarde) sau faptul că perioada 1992-1993, care precede intrarea oficială a lui Berlusconi în politică, este marcată de investigaţiile procuraturii italiene asupra Fininvest privind acuzaţii de dare de mită (pentru protecţie politică şi obţinere de contracte publice), facturi false, încălcarea regimului frecvenţelor etc. Nu întâmplător, poate, toate aceste posibile capete de acuzare au fost o preocupare constantă în activitatea normativă a actualei guvernări, Berlusconi căpătând impunitate cel puţin pe durata mandatului.
Practica de premier
Dincolo de autoproclamatele performanţe napoleoniene (care de altfel i-au şi atras aprecierea că riscă să-şi trăiască în curând propriul Waterloo), Berlusconi s-a preocupat constant de implementarea promisiunilor politice din 2001 cunoscute sub denumirea de Contractul cu italienii prin care se angaja să micşoreze fiscalitatea, să reducă criminalitatea, să mărească numărul locurilor de muncă (temă recurentă, în campania din 1994 el promiţând crearea unui milion de slujbe noi), creşterea pensiilor, noi proiecte de infrastructură. Miracolul continuu, cum obişnuieşte să-şi descrie propria guvernare, este însă contestat nu doar de opoziţia socialistă sub conducerea fostului premier şi preşedinte al Comisiei Europene, Romano Prodi (cel care conduce, de altfel, în sondaje cu 5 procente încă de la începutul campaniei electorale), ci şi de aliaţi – dornici de o mai mare influenţă în Cabinet. Certe rămân însă cifrele care arată creşterea modestă a PIB, dar rapidă a datoriei publice, precum şi înfrângerile politice ale Forza Italia din alegerile regionale din 2003, recuperate parţial în alegerile europene din 2004, dar sub umbrela blocului popular.
Politica externă italiană nu a fost nici aceasta scutită de controverse, personajul Berlusconi, pe de o parte, opţiunile sale pro-Washington, pe de altă parte, alimentându-le din plin.
Trebuie reliefate succint câteva din incidentele care i-au creat lui Berlusconi o imagine deloc favorabilă în Europa, cu repercusiuni negative implicite asupra Italiei: la finele Consiliului UE la nivel de miniştri de Externe (februarie 2002), Berlusconi a rămas imortalizat în fotografia de grup cu gestul de încornorat la adresa ministrului spaniol de Externe Josep Piqué care stătea în faţa sa; în iulie 2003, după ce fusese criticat de europarlamentarul social-democrat german Martin Schulz pentru problemele judiciare personale pe care încerca să le elimine prin măsuri inacceptabile de politică internă, proaspătul preşedinte al Consiliului UE a replicat dur comparându-l cu un gardian nazist (kapo), fapt care a generat proteste oficiale din partea cancelarului german Schroeder. Anul trecut, în plin efort diplomatic de obţinere a localizării Agenţiei Europene pentru Protecţie Alimentară în oraşul italian Parma, Berlusconi a generat un alt conflict diplomatic, de data aceasta cu rivalii finlandezi, prin afirmarea faptului că a trebuit să recurgă la atuu-rile sale de playboy pentru a o convinge pe preşedinta Finlandei Tarja Halonen. De fiecare dată, replica sa favorită a fost că a glumit.
Acuzat în repetate rânduri de organizaţii profesionale gen Jurnalişti fără frontiere sau de cele din aria apărării drepturilor omului (Freedom House) care au emis rapoarte critice la adresa standardului libertăţii mass-media degradat la nivelul Turciei, Berlusconi a rispostat mereu, în cazul celebrei publicaţii britanice “The Economist” (caracterizată drept “The Ecommunist”) ajungându-se la proces.
În privinţa ralierii sale la tabăra pro-americană, trebuie subliniate nu doar beneficiile apropierii de actorul-hegemon al lumii actuale – bazate pe afinităţile morale (valorile creştine aplicate în viaţa publică) cu guvernarea neoconservatoare a preşedintelui Bush -, ci şi răcirea relaţiilor diplomatice cu principalii parteneri europeni care s-au opus intervenţiei în Irak (Franţa şi Germania) ori pierderea unei părţi importante din electoratul italian pacifist.
Politica văzută ca o marfă
Nu puţini sunt analiştii care interpretează preocuparea actualului premier pentru monopolizarea imaginii publice prin asocierea politicii cu orice altă marfă de larg consum pe care omul de afaceri Berlusconi se pricepe atât de bine să o vândă de vreme ce este cel mai bogat italian, cu o avere construită de la zero. Or, pentru aşa ceva ai nevoie de publicitate pe orice canal media disponibil, iar Berlusconi posedă şi tv, şi radio, şi ziare, deci succesul ar trebui să fie garantat.
Dar când declari investitorilor de pe Wall Street că merită să investească în Italia fiindcă este ţara cu “cele mai frumoase secretare din lume” sau recomanzi celor concediaţi de concernul FIAT că ar trebui “să-şi ia slujbe la negru”, omniprezenţa media poate deveni acea armă cu două tăişuri, lipsa de popularitate cauzată de absenţa notorietăţii devenind similară impopularităţii.
