Poate deloc surprinzător, celui mai bun guvern de după 1990 i se poate atribui cea mai importantă modificare de până acum, şi anume transformarea corupţiei dintr-un concept vag, de-a dreptul intelectual, în ceva concret, palpabil.
Pe drept cuvânt, Monica Macovei este considerată astăzi, în primul rând la Bruxelles, simbolul Justiţiei. Din păcate, la noi ea este mai puţin sprijinită. Premierul, cel care ar trebui să-i fie alături, este silit în calitate de lider al unei coaliţii de guvernământ să răspundă unor atacuri venite din toate direcţiile. Din partea preşedintelui, cu care în decembrie 2004 împărţea sticla de şampanie pe scenă într-o baie de steaguri portocalii. Unui Partid Democrat care se comportă la putere ca şi cum ar fi în opoziţie, criticând deciziile guvernului la două secunde după ce au ieşit din şedinţa de guvern. Din partea unui partid-televiziune care încalcă zilnic orice reguli ale bunului simţ, căci este greu de crezut că gafele de la Ministerul Economiei sunt simple scăpări benigne ale unui ministru prea tânăr pentru responsabilităţi atât de mari. Şi nu în ultimul rând, cerinţelor exagerate ale reprezentanţilor UDMR, să recunoaştem, singurii care au avut cât de cât un comportament civilizat aşa cum ar trebui să aibă nişte parteneri.
Pentru prima oară, corupţii au un nume şi dau cu subsemnatul la Parchet. Desigur, această Daciadă a anticorupţiei este posibil să se lase şi cu victime colaterale, însă este datoria Justiţiei să lămurească cine se face vinovat şi care sunt faptele incriminate.
În aceste condiţii, singurul care face ceva pentru integrare, premierul, este supus unor presiuni concertate din toate părţile.
Ce vrea Guvernul
Atunci când nu este sabotat din interior de câte un ministru năuc, precum Şereş sau Gheorghe Dobre, guvernul pare să-şi facă datoria conştiincios. A reuşit să înainteze Parlamentului în timp util legile necesare şi pentru unele pachete de legi şi-a asumat sau îşi va asuma răspunderea în Parlament.
A închis toate capitolele de negociere, în ciuda unei moşteniri dezastruoase lăsate de guvernul lui Adrian Năstase, în special în domeniul Justiţiei.
Noile reglementări introduse de Monica Macovei privind declararea averilor au adus la lumină acumulările nejustificate ale unora şi au declanşat urmăririle penale împotriva unor “peşti mari” precum Adrian Năstase sau Dan Ioan Popescu. Valul justiţiar nu a ocolit nici Partidul Liberal, Dinu Patriciu ţinând prima pagină a ziarelor, implicându-l şi pe premier, care a gafat, fiind prins asemenea unui şcolar cu copiuţa în buzunar. Este totuşi o mare diferenţă de atitudine şi, până la urmă, greşeala lui Tăriceanu constă în faptul că nu a ales mijlocul cel mai adecvat. În definitiv, dacă în loc de telefon ar fi trimis un mail sau un fax, nimeni nu ar fi avut nimic de comentat. De aici însă până la transformarea premierului în inamic public mi se pare o distanţă mult prea mare, care eludează eforturile reale şi concrete ale lui Tăriceanu de a face să funcţioneze o echipă eterogenă şi cu interese divergente. Şansa lui este integrarea, dar pentru asta este obligatoriu să facă o curăţenie serioasă în propria ogradă. În cazul în care gafe de genul celor de la Ministerul Economiei (gafe repetate) continuă neamendate, atunci nu trebuie să mire dacă opinia publică îl va taxa.
În loc să fie ajutat, Guvernul este criticat din toate părţile şi în loc să-şi vadă de treabă este silit să răspundă acuzaţiilor sau să piardă timp util în discuţii sterile pe marginea unor subiecte marginale.
Ce vor parlamentarii
Dezbaterile din Parlament la adresa Ordonanţei DNA au demonstrat, din păcate, slăbiciunile coaliţiei. Aici, guvernul – şi premierul, în ultimă instanţă – a fost trădat de nenumărate ori de reprezentanţii coaliţiei. Şi este foarte interesant de observat că, ori de câte ori este vorba de vreo boacănă la Senat, printre autori se găsesc aproape întotdeauna Norica Nicolai şi Radu Câmpeanu sau Teo Meleşcanu. Conform ultimei cercetări CURS, Parlamentul a ajuns la o cotă de neîncredere imensă, 82% din populaţie având o părere proastă despre “organul reprezentativ suprem al poporului român”. Uimitor este faptul că situaţia dezastruoasă în care a fost adusă această instituţie fundamentală a democraţiei nu îngrijorează pe nimeni. Nici măcar pe cei responsabili: partidele politice.
Din contră: PSD se chinuie să-şi apere liderul, grupul parlamentar al PSD din Cameră respingând cererea ministrului Justiţiei de percheziţie a caselor lui Adrian Năstase. 87 din cei 111 membri ai grupului au votat împotriva solicitării Monicăi Macovei, doi au fost de acord, un buletin a fost anulat, restul au absentat. Deputaţii social-democraţi au organizat o şedinţă publică,în care toţi vorbitorii şi-au folosit resursele oratorice pentru a demonstra că preşedintele Camerei are dreptate.
Modul în care Adrian Năstase se piteşte în spatele funcţiei sale îl face cu atât mai vulnerabil şi mai suspect în ochii opiniei publice. Dacă nu este vinovat, de ce oare se comportă ca şi cum ar avea ceva de ascuns? Ipoteza că Adrian Năstase ar fi un apărător al Constituţiei ar putea părea credibilă dacă nu ar veni din partea celui care a ordonat ridicarea de pe stradă a unui individ care postase pe internet informaţii despre averea sa. Comportându-se astfel, Adrian Năstase s-a pus şi pe sine, şi Parlamentul într-o situaţie absolut umilitoare.
În momentul de faţă, principala preocupare a parlamentarilor sunt propriile pensii. Ceea ce dovedeşte că, pentru ei, Parlamentul nu este altceva decât “un serviciu”, locul acela de unde îţi iei leafa, semnezi condica, mai tragi chiulul când se poate, mai tragi un pui de somn, mai votezi o majorare de pensii, un ajutor de şomaj, un plan de compensaţii la “disponibilizare”. Şi, desigur, te opui din toate forţele ca un nenorocit de procuror să se atingă de “munculiţa” ta. Iar când situaţia se îngroaşă, tragi fuga-fuga la Cotroceni ca preşedintele să salveze situaţia. Blocarea Ordonanţei DNA i-a permis preşedintelui să “amendeze” ordonanţa, astfel încât procurorul-şef al DNA ajunge la mâna lui Botoş, omul de casă al preşedintelui, cel care a slujit cu credinţă dimpreună cu Ioan Amariei cauza PSD, având grijă ca vreme de patru ani nimeni să nu fie deranjat. Este greu de estimat ce se va întâmpla în viitorul apropiat cu DNA şi dacă va mai putea să ducă până la capăt bătălia împotriva corupţiei în care se angajase destul de decis.
Ce vrea preşedintele
Una dintre cele mai de neînţeles întâmplări de după isteria cu respingerea Ordonanţei DNA este chemarea partidelor la Cotroceni pentru “negocieri”. Întrebarea care se pune este ce naiba mai era de negociat? Răspunsul a venit repede. Subordonarea lui Morar lui Ilie Botoş, spre marea uşurare a PSD.
Ţinând cont de reacţia străinătăţii, nu era de făcut decât un singur lucru: ordonanţa trimisă la Parlament şi senatorii şi deputaţii supravegheaţi cu “biciul” în spate să o voteze. În loc de asta, Traian Băsescu “negociază”. Nu este prima dată când Traian Băsescu face brusc pasul înapoi, asta după ce chiar el însuşi pusese jar sub fundurile clasei politice. Aşa s-a întâmplat şi cu debarcarea cuplului Năstase-Văcăroiu, la votarea Consiliilor de administraţie ale Radioului şi Televiziunii, cu alegerile anticipate. Asemenea cedări din partea preşedintelui întăresc ideea că acesta a căzut la pace cu sistemul.
Şi nu cu orice sistem, ci chiar cu serviciile secrete. Este trist să-l auzi pe preşedinte luând apărarea serviciilor secrete, spunându-ne că doar 20% mai sunt cei care au lucrat în fosta Securitate (în condiţiile în care acelaşi procent fusese avnsat şi de Virgil Măgureanu acum 10 ani, perioadă în care ar fi de presupus că măcar o parte din ei s-au pensionat, dovadă că este o cifră lansată după ureche). Este trist să-l auzi pe preşedintele unei ţări NATO afirmând că deschiderea dosarelor Securităţii lui Ceauşescu pot aduce atingere siguranţei naţionale, acum la 16 ani de la moartea dictatorului, când România este membră NATO şi pe cale să intre în Uniunea Europeană.
Strategia naţională de securitate, proiectele de lege cu antetul SRI, problema CNSAS, sunt tot mai multe cazurile în care preşedintele promovează public agenda serviciilor. Este trist că un preşedinte care blamează sistemul ticăloşit i-a descoperit partea curată tocmai acolo.
Protejarea serviciilor secrete este făcută şi de portavocea preşedintelui, PD, care s-a opus din răsputeri deschiderii dosarelor de la Securitate. Iar propunerile legislative făcute de preşedinte încalcă flagrant drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi întăresc acuzele de instaurare a unui stat poliţienesc. Ofiţerii de informaţii vor avea dreptul să intre în orice locuinţă şi să utilizeze orice maşină sau telefon, pentru “înlăturarea unor pericole iminente pentru securitatea naţională”, se propune în proiectul de lege privind statutul ofiţerilor de informaţii. Ei nu vor avea nevoie de un mandat judecătoresc pentru a intra în case sau pentru a utiliza maşinile şi telefoanele altora, dar, dacă seva restrânge exerciţiul unor libertăţi fundamentale, se vor aplica dispoziţiile legale.
Prin intermediul unor astfel de propuneri, preşedintele nu face altceva decât să submineze în mod real lupta împotriva corupţiei, susţinând apărarea celor acuzaţi, conform cărora este vorba de răfuială politică şi nu de justiţie. Şi, mai mult, ne poate duce în situaţia de a nu mai respecta criteriul democratic.
Cazul DNA
În cazul DNA, se amestecă interesant două lucruri complet diferite. Pe de o parte, avem o instituţie care trebuie să investigheze şi parlamentari, aşa cum solicită şi Uniunea Europeană. Aici, lucrurile sunt foarte clare şi este obligatoriu ca şi parlamentarii să poată fi investigaţi. Atâta vreme cât ei sunt suficient de nesimţiţi să nu demisioneze din Parlament pentru a fi egali în faţa justiţiei ca orice alt cetăţean, aşa cum fac colegii lor mai onorabili din alte ţări, este necesar să existe şi o astfel de entitate. Astfel s-ar evita situaţii penibile de genul celei în care s-a pus Adrian Năstase recent, de exemplu. Şi el, şi PSD nu ar fi avut decât de câştigat dacă s-ar fi prezentat în faţa justiţiei şi a procurorilor de fiecare dată, aşa cum a făcut-o Traian Băsescu sau cum o face acum Dinu Patriciu. Dacă acuzaţiile nu se vor susţine, există întotdeauna posibilitatea de a da statul în judecată şi chiar de a câştiga procesul – în România sau la CEDO.
Problema reală, din punct de vedere instituţional, vine din legislaţia de-a dreptul diabolică adoptată de PSD cu (sau poate fără) largul concurs al parlamentarilor actualei puteri. PNA a fost de la bun început o instituţie neconstituţională şi, tocmai pentru a rezolva această problemă şi a continua lupta împotriva corupţiei, Monica Macovei a inventat această soluţie de compromis, care a primit binecuvântarea europeană. Aşa se explică reacţiile dure ale europenilor sau a Statelor Unite.
În momentul de faţă, PSD s-a pus într-o situaţie foarte neplăcută pe plan european şi va primi o vizită de “informare” de la Internaţionala Socialistă. După ce a luat ţeapă cu Năstase, lui Geoană îi va fi foarte greu să-i aburească pe europeni.
Dar nu numai pesediştii au probleme în acest sens, şi premierul Tăriceanu fiind urecheat de liberalii europeni. Pe democraţi nu are cine să-i tragă de mânecă, ei nefiind membri ai unei familii politice europene, iar cea la care vor ei să adere este pe cale să se împartă în două.
Al doilea aspect îl reprezintă eventualele abuzuri sau erori făcute de procurorii anticorupţie. În cazul în care acestea există, cei care le-au făcut vor plăti şi Justiţia îşi va spune cuvântul. Mai ales că în ultima vreme se constată o independenţă reală a instanţelor, care nu mai răspund aşa de uşor comandamentelor politice. Probabil că nu întâmplător preşedintele i-a criticat pe judecători, lăudându-i în schimb pe procurorii stalinişti ai lui Botoş, care au reinventat conceptul arestărilor de la miezul nopţii…
Poporul vrea capetele corupţilor
Actuala putere a fost votată pentru a elimina corupţia, nu pentru a-şi elimina inamicii politici şi economici. Lupta împotriva corupţiei trebuie dusă însă cu mijloace legale şi cu respectarea procedurilor şi a drepturilor omului. Nu cred că UE sau oricine altcineva este de acord cu încălcarea legii, a Constituţiei sau a drepturilor omului. Deocamdată, campania anticorupţie generează spectacol mediatic în fiecare zi, spectacol care, desigur, place publicului însetat de sânge şi pentru care Vlad Ţepeş este încă un model de bună guvernare.
Însă adevăratul test îl reprezintă sala de judecată, acolo unde Justiţia trebuie să-şi spună cuvântul. Asta, însă, dacă se va mai ajunge acolo, procurorii întrecându-se în vicii de procedură care fac ca cei acuzaţi să scape nevătămataţi, doar cu imaginea şifonată.
România trebuie să continue reforma în justiţie într-un mod calm şi raţional, fără să-şi propună anumite rezultate, cum ar fi un număr de capete care trebuie să cadă, deşi poporul asta cere. Nu aceasta este calea corectă. Reforma în justiţie trebuie să continue fără a cădea în capcanele politicii.
“Peştii cei mari” nu sunt o soluţie. Pentru a reforma justiţia, trebuie luate faptele aşa cum sunt, alcătuite dosare solide, construite cazuri, investigaţii şi pe baza acestora se pot declanşa procedurile de urmărire penală, dar fără a stabili un plan “cincinal” la corupţie. Trebuie urmate procedurile standard de drept ale UE, dar fără a fixa anumite ţinte, pentru că aceasta ar însemna o imixtiune a politicului în actul de justiţie şi ar fi în contradicţie cu procedurile de drept penal.
Din toată această gălăgie, rămâne totuşi o întrebare. La PSD, planează suspiciuni de corupţie cu grămada: Năstase, DIP, Mitrea, Mazăre et Comp. La conservatori, Şereş este “coruptul de serviciu”, alături de George Copos şi “tartorul-şef” Dan Voiculescu. La PNL, îl avem pe Patriciu. La UDMR e un Verestoy Attila, de pildă. La PD, în schimb, linişte şi pace. Nici măcar unul, de sămânţă… Să fie oare partidul prezidenţial cel mai curat şi uscat?
