Banca Naţională ne obişnuise cu măsuri foarte prudente prevenind instabilitatea financiară. Începutul lui 2007 a adus două măsuri care au uimit băncile comerciale: reducerea ratei dobânzii de politică monetară de la 8,75% la 8% şi renunţarea la limitarea ratei lunare la 30-35% din veniturile clientului. Rezervele minime obligatorii se menţin la 20% pentru lei şi respectiv 40% pentru valută. Va fi un an al unor noi aşezări pe piaţa bancară.
Anul 2007 are numeroase semnificaţii pentru bancheri: ultima turnantă pentru aplicarea Basel II – pentru care termenul-limită este 1 ianuarie 2008 –, înăsprirea concurenţei prin intrarea pe piaţa românească a unui număr mare de bănci importante, modificarea reglementărilor BNR ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană.
Scăderea inflaţiei la sub 5% şi continuarea creşterii economice au deschis apetitul persoanelor fizice, dar şi al firmelor de a contracta credite. Costul îndatorării a fost mai mereu foarte ridicat, dobânzile situându-se la niveluri prohibitive, pentru ca apoi – când acestea nu mai erau prohibitive – să vină Banca Naţională “să strângă şurubul”. În anul de graţie 2007 şurubul începe să fie rotit în sens invers.
Politica dobânzilor la Banca Naţională…
Rata dobânzii de politică monetară reprezintă nivelul ratelor dobânzilor la care Banca Naţională atrage depozite pe termen de o lună de pe piaţa monetară interbancară. Scăderea acestuia cu 0,75% la mijlocul lunii februarie este semnificativă, de altfel analiştii băncilor neanticipând o scădere mai mare de 0,50%.
Totuşi, această modificare nu reprezintă nici cea mai semnificativă scădere, dar nici cel mai scăzut nivel al dobânzii de politică monetară. Dacă în anul 2005 a scăzut de şase ori în primele nouă luni, ajungând la 7,5%, adică mai puţin de jumătate, în schimb, în 2006, BNR a intervenit frânând puternic creditele prin mărirea la 8,75% în două etape.
Tendinţa dobânzii este de scădere, iar guvernatorul Mugur Isărescu ştie că principala cauză a limitării creşterii producţiei este cererea insuficientă. Creşterea creditării atât în rândul investitorilor direcţi, cât şi în rândul persoanelor fizice va contribui la creşterea producţiei. Or, în contextul înregistrării unei rate a inflaţiei în 2006 de 4,7%, deci sub ţinta de inflaţie preconizată de 5%, şi a previziunilor de 4% în 2007 şi 3% în 2008, banca centrală nu mai putea ţine nejustificat frâul. Cu atât mai mult cu cât evoluţia indicatorilor macroeconomici interni şi internaţionali în contextul integrării europene lansa direct un mesaj în acest sens.
… şi la băncile comerciale
Băncile comerciale nu s-au declarat a fi mulţumite de această scădere, sperau la scăderea rezervei minime obligatorii, fie măcar cu câteva procente. Concurenţa le sileşte să răspundă rapid la noile condiţii, mai ales în contextul în care la mai puţin de o lună de la scăderea dobânzii de politică monetară BNR a renunţat la limitarea gradului de îndatorare.
Dinamica pe piaţa bancară este însă redusă. Creditele sunt încă scumpe, deşi sunt anunţate dobânzi la împrumuturile în lei ce par avantajoase – chiar sub 6% – DAE (dobânda anuală efectivă) se situează la niveluri de 2-5 ori mai mari decât rata inflaţiei. La acestea evident se adaugă asigurări, taxe de evaluare, dar şi alte cheltuieli – de la taxa de analiză a dosarului până la taxa de deschidere a contului. De parcă tu în calitate de client le faci o favoare!
Mirajul sporirii profiturilor fabuloase din actualul deceniu le este la îndeamnă şi prin nivelul comisioanelor băncile încearcă menţinerea acestui deziderat. Bănci cu cote mari pe piaţa românească pretind “comisioane de dosar” de 4%, aproape cât rata inflaţiei.
Dar nu pentru mult timp. Banca Naţională a anunţat recent că peste 20 de bănci importante şi-au afirmat intenţia de a începe operaţiuni directe pe piaţa românească. Este vorba de nume mari, printre care nu lipsesc J.P. Morgan, Royal Bank of Scotland, Credit Suisse, Dexia, Merrill Lynch sau Citibank International. Intrarea acestora pe piaţa românească nu va duce doar la scăderea dobânzilor ca urmare a creşterii concurenţei, aceasta reprezintă în fapt o atenţionare a băncilor, care se bat pe o cotă de piaţă cât mai mare, că vremea comisioanelor “la mica ciupeală” tinde să apună.
Tocmai din acest motiv guvernatorul Mugur Isărescu a întins o mână de ajutor băncilor prin desfiinţarea barierelor privind avansurile, garanţiile şi limitarea creditării, ceea ce duce la transferarea responsabilităţii de la BNR la băncile comerciale. Acestea oricum sunt nevoite să se pregătească de implementarea acordului Basel II şi să-şi creeze regulamente interne foarte atent structurate pe tip de credit şi tip de clientelă.
Practic este prima măsură care încurajează dezvoltarea clasei de mijloc. Limitarea la 30% şi respectiv la 35% fără a ţine cont de nivelul salarial a dus la aberaţii: un angajat cu un salariu lunar net de 2000 euro îşi poate permite mult mai uşor un nivel al îndatorării de 50% decât îşi permite alt angajat care câştigă echivalentul salariului mediu pe economie un nivel de 30%.
Dovada în acest sens va veni în curând printr-o nouă explozie a creditului pentru achiziţiile de terenuri şi construcţia de case. Foarte posibil să asistăm la un comportament similar şi pentru leasingul auto, pentru care se estimează că rata va putea fi de până la 70% din veniturile persoanelor.
Nu va fi inflaţie
În România nu există o educaţie a creditului. Riscul valutar şi cel inflaţionist nu sunt cunoscute la adevăratul lor potenţial decât de o foarte redusă masă a populaţiei. Banca Naţională a temperat cât a putut avântul nejustificat al creditării, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a populaţiei îşi cheltuia veniturile pe alimente, utilităţi, în general bunuri şi servicii de strictă necesitate. Din punct de vedere social era cel puţin la fel de utilă o campanie de educaţie în acest sens.
Efectele unui grad ridicat de îndatorare corespunzător cu nivelul veniturilor şi implicit cu nivelul de trai nu mai pot fi “devastatoare” pentru inflaţie. Guvernatorul Mugur Isărescu a promis desfiinţarea acestor limitări după aderare şi iată că se ţine de cuvânt. Nu doar pentru că după integrarea în UE era o măsură cvasiobligatorie. Ci şi pentru că necesităţile economice sunt altele. Atenţia va trebui acum axată pe factorii economico-sociali, aşa cum se procedează în toată Uniunea.
Inflaţia se pare că va fi ţintită şi în acest an, fără eforturi prea mari. Dar cu o politică financiară demnă de o ţară membră a Uniunii Europene. Firesc, BNR a refuzat din decembrie să mai atragă toţi banii din piaţă oferiţi de bănci la depozitele pe o lună, tocmai pentru a tempera intrarea în ţară a valutei, care a dus la o puternică apreciere a leului.
Ca urmare, pericolul inflaţionist în această perioadă nu vine dinspre piaţa bancară. Ci de pe piaţa de capital. Dacă fondurile străine încep să se retragă, scad cotele bursiere şi valoarea firmelor listate. Mai mult, într-o astfel de conjunctură scade şi leul, iar aici Banca Naţională nu mai are ce face. Este imperios necesară intervenţia statului pentru a face mai atractivă piaţa de capital – de exemplu prin lansarea – în sfârşit! – a Fondului Proprietatea. În fond banii de pe piaţa de capital se cer investiţi, o masă monetară excedentară provocând inflaţie.
