Pawel Olszewski
Vă propunem o interesantă și amănunțită radiografie a regiunii Caucaz, un spațiu cu o miză uriașă datorită resurselor energetice, de unde și multitudinea de strategii geopolitice, provocări de securitate și mutări politice și economice vizibile sau discrete care pot scăpa uneori și unui ochi avizat. Interlocutor în acest pelerinaj analitic ne-a fost prof. univ. dr. Pawel Olszewski de la Universitatea Jan Kochanovski (Polonia), istoric, specialist în istoria Caucazului – sec.XIX-XX, autor a două volume [The Caucasus in the international relations. Past, present, future – Ed. Piotrków Trybunalski 2009] și a numeroase articole privind regiunea Caucaz și Orientul Apropiat.
– Ați putea să ne rezumați dinamica relațiilor bilaterale ale statelor din zona Caucazului (Armenia, Azerbaidjan și Georgia) după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 și care sunt principalele direcții în care evoluează relațiile din prezent ?
Dr. Pawel Olszewsky: – După prăbușirea Uniunii Sovietice, la sfârșitul anului 1991, cel mai important element care amenința stabilitatea regiunii Caucazului de Sud a fost (și încă este !) conflictul dintre Azerbaidjan și Armenia, privind enclava Nagorno-Karabah. Rememorând cronologic, în 1992-1994 a fost un conflict armat între Azerbaidjan și armenii din regiunea Karabah sprijiniți de statul armean. Ca urmare, a urmat secesiunea și declararea independenței regiunii separatiste Nagorno-Karabah de Azerbaidjan. În plus, armenii din Karabah au ocupat aproximativ 10% din teritoriul Azerbaidjanului, într-o regiune cunoscută ca nefăcând parte din Nagorno-Karabakh. La sfârșitul fazei armate a conflictului a urmat sub auspiciile OSCE o lungă perioadă de negocieri privind soluționarea statului regiunii Nagorno-Karabah, soluții care nu au fost găsite și probabil diferendul se va perpetua pentru o perioadă de timp greu de estimat.
Atunci când vorbim de relațiile dintre Armenia, Azerbaidjan și Georgia, putem observa că două dintre acestea sunt în relații mai bune, și mă refer aici la relațiile dintre Azerbaidjan și Georgia. Aceasta se datorează faptului că Georgia utilizează conductele de transport pentru petrol și gaz azere spre Turcia, deci e direct interesată să mențină o relație constructivă. În schimb, relația dintre Georgia și Armenia este afectată negativ de faptul că Armenia este aproape complet dependentă, în special economic, de Rusia. Să nu uităm că după “Revoluția Trandafirilor” de la Tbilisi în 2003, și în special după conflictul cu Rusia din 2008, Georgia a fost – cel puțin până la 1 octombrie 2012 (n.r. – când opoziția a câștigat alegerile parlamentare) – oficial în relații cel puțin proaste cu Federația Rusă, inclusiv prin stoparea relațiilor diplomatice. Elemente importante în creionarea relațiilor din Caucazul de Sud în ultimele două decenii, cu reverberații până în prezent, au fost și Războiul Civil din Georgia din 1990-199, care a dus la secesiunea Oseției de Sud și Abhaziei în 1990 -1994, “Revoluția Trandafirilor” din 2003 – eliminarea de la putere a lui Eduard Shevardnadze și venirea la putere a pro-occidentalului Mikhail Saakashvili, și Războiul din August din 2008 între Georgia și Rusia. Ultimul conflict a avut în mod clar un impact enorm în privința relaționării Rusiei cu Sudul Caucazului.
Relațiile Georgiei cu vecinii săi au avut un trend negativ, mai ales în timpul regimului lui Zwiad Gamsachurdia (1990-1991) și în prima perioadă de după preluarea puterii de către Mikhail Saakashvili, care a avut o politică prioritară de impunere a intereselor georgienilor împotriva intereselor altor naționalități și etnii trăitoare în același spațiu. Acest tip de politică a cauzat emigrarea unui număr important de armeni de la Tbilisi în patria de origine. Discursurile privind imperioasa necesitate de protecție a intereselor naționale (care, uneori, s-au reliefat în politici naționaliste și chiar în conturarea unor tendințe xenophobe față de alte naționalități) a fost adesea utilizat în toate cele trei state – Armenia, Georgia și Azerbaidjan, pentru a justifica necesitatea și nevoia unui sistem executiv de putere centralizat și autoritar în aceste țări.
– Pe ce coordonate se înscriu principalele provocări de securitate din această regiune (având în vedere că vorbim de un spațiu vital – coridorul energetic E-V) ?
P.O.: – De-a lungul timpului, cea mai importantă problemă a fost/este generată de conductele de petrol și gaz spre Europa, pornind din Azerbaidjan, Iran și Asia Centrală (Turkmenistan și Kazahstan). Dacă “toate drumurile duc la Mecca”, atunci regiunea Caucazului e un fel de “Mecca” a resurselor energetice. După construcția gazoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC) și Baku-Tbilisi-Erzerum (BTE), care traversează teritoriul Federației Ruse, dar care au o capacitate limitată de transport, a fost conceput proiectul “Nabucco”. Cu ajutorul acestuia era preconizat să se ajungă la o capacitate de 60 miliarde metri cubi pe an de gaz natural extras din adâncul Marii Caspice și transportat către Europa pe teritoriul mai multor state: Azerbaidjan, Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, până în Austria. Deși încă din 2002 Turcia, Ungaria, Bulgaria, România și Austria au ajuns la un acord privind construcția acestui gazoduct, totuși concretizarea acestuia a fost periodic amânată, din lipsă de fonduri, furnizori siguri pentru fluxul de combustibil și în principal datorită opoziției Rusiei, care a propus construcția propriului gazoduct (South Stream) pentru a nu pierde controlul asupra surselor de combustibil furnizat Europei de Vest. De altfel, potrivit unor experți, războiul ruso-georgian din 2008 nu s-ar fi datorat în principal afilierii politice a Oseției de Sud, cât mai degrabă unui proiect internațional legat de diversificarea rețelei de transport și gaz către Uniunea Europeană. Mai exact, Rusia a dorit să arate UE și SUA slăbiciunea militară și instabilitatea politică a Georgiei (dacă “întamplător” conflictul din Oseția de Sud ar fi dus și la detronarea președintelui M. Saakashvili). În plus, un oarecare rol în amânarea proiectului Nabucco, s-ar putea datora și atitudinii Departamentului de Stat american, care la rândul său s-a opus unei strategii ce avea ca obiectiv aprovizionarea Europei cu gaz din Iran (care are cea mai mare rezervă de gaz natural din lume). Construcția gazoductului Nabucco a dus la un nou tip de abordare practicat de autoritățile din Azerbaidjan privitor la resursele de gaz și petrol, autorități care folosesc aceasta ca pe ”asul din mânecă” în relațiile sale cu alte state, inclusiv cu Turcia. Prin 2008-2009, când se părea că se va ajunge la o normalizare a relațiilor între Turcia și Armenia, autoritățile de la Baku au început să trimită semnale ce sugerau că ei sunt gata să purceadă la o mai strânsă cooperare energetică cu Rusia, în detrimentul bunelor relații cu Turcia. În octombrie 2009, guvernul de la Baku a fost de acord să vândă 0,5 miliarde metri cubi de gaz companiei Gazprom, pentru a semnala că gazul azer poate fi vândut Europei nu doar prin Turcia, ci și cu ajutorul Gazpromului și al conductelor rusești. Ca urmare a acțiunilor Azerbaidjanului, Turcia a devenit mai reticentă la relațiile cu Armenia, iar ulterior acestea s-au deteriorat semnificativ când Turcia a sprijinit Azerbaidjanul în conflictul din Nagorno-Karabah.
În același timp, un rol important în strategia asociată construcției gazoductului Nabucco l-a avut Armenia, care spera la un posibil rol în construcția gazoductului pe teritoriul său, ceea ce ar fi însemnat un cost al proiectului mai mic deoarece conducta ar fi avut o lungime mai mică decât dacă ar fi traversat teritoriul georgian. Oricum, conducta construită pe teritoriul armean ar fi devenit un instrument de presiune prin posibilitatea întreruperii livrărilor de gaz atât în Azerbaidjan, Turcia si UE – utilizatorul final al Nabucco. S-a speculat chiar dacă nu cumva conducta ar fi fost o soluție a conflictului din Karabah, Erevanul având astfel un serios argument să ceară recunoașterea independenței regiunii Nagorno-Karabah, urmată de recunoașterea regiunii ca parte a teritoriului Armeniei. În plus, Armenia putea deveni independentă de combustibilii Rusiei, folosind pentru economia sa gaz provenind de la conducta Nabucco. În schimb, Azerbaidjanul agrea construcția gazoductului Nabucco pe teritoriul armean, dacă Armenia accepta o soluție pe Nagorno-Karabah în interesul Azerbaidjanului, recunoscând enclava ca parte a teritoriului azer. Toți acești factori joacă un rol la fel de important atât politic, cât și economic în modelarea statutului țărilor din Sudul Caucazului în relațiile internaționale și influențele acestor politici asupra relațiilor cu ceilalți jucători importanți cum ar fi Rusia, US, Europa, Iran, Turcia etc. Și tocmai această dinamică a relațiilor din Caucaz (și ca urmare a intereselor diferite ale părților interesate, precum și ca urmare a scăderii interesului Turciei de integrare în UE) a dus în 2011 la abandonarea ideii proiectului Nabucco.
Acum se discută intens de un nou proiect numit “Southern Gas Corridor”. Baza acestui proiect este o nou acord din octombrie 2011 privind tranzitul gazului azer prin Turcia, și o înțelegere din 26 iunie 2012 privitoare la conducta de gaz Trans-Anatoliană (TANAP). Aceasta vizează o creștere de la 16 la 30 miliarde metri cubi pe an pentru gazul azer transportat prin Turcia până la granița cu Bulgaria, apoi gazul urmeaza a fi exportat Europei de Vest prin conducta de sud-est de la granița turco-bulgară până la Baumgarten din Austria sau prin conducta Trans-Adriatică (TAP) care ar urma să meargă din Turcia prin Grecia, Albania, Marea Adriatică până în Italia. Anularea planurilor inițiale pentru proiectul Nabucco și susținerea noului proiect TANAP înseamnă că Turcia și Azerbaidjanul au câștigat o influență dominantă asupra modului în care va fi acesta realizat pentru livrarea de combustibil Balcanilor și Europei Occidentale. Ca o rezultantă, pare probabil că noua conductă nu va fi un instrument al politicilor europene îndreptate către Azerbaidjan și Turcia, ci mai degrabă un instrument de influență al celor două țări către UE. Construcția gazoductului TANAP ar putea permite o diversificare a surselor de gaz natural în beneficiul UE și scăderea cel puțin parțială a dependenței Europei de Vest de gazul rusesc. Dar, o concretizare a proiectului “Southern Gas Corridor” este de asemenea dependentă nu doar de stabilizarea situației în Sudul Caucazului, ci și în Nordul Caucazului. Un curs sigur și stabil al fluxului de combustibil, nu doar unul planificat, pe rețeaua de distribuție existentă este posibil doar dacă există o stabilitate internă a regiunilor în cauză.
Oricum, instabilitatea în zonă nu se datorează doar conflictului nerezolvat din Nagorno-Karabah, dar și relațiilor tensionate dintre Rusia și Georgia pe fondul statutului politic al republicilor separatiste (independente !?) Abhazia și Oseția de Sud.
Situația, tensionată în ansamblu, devine și mai complicată datorită situației din Caucazul de Nord, prin care trec conductele de gaz deținute de Rusia. Ori aici avem practic un permanent război civil, pe care autoritățile ruse au arătat că nu sunt capabile să-l gestioneze. Activitatea grupurilor extremiste – aș zice mai degrabă grupuri de bandiți, ar putea cauza probleme fluxului de combustibili și prin asta ar afecta interesele uriașului rus Gazprom. Un foarte important aspect ce merită sesizat: situația internă în Nordul Caucazului cât și în statele independente din zona sudică a regiunii este strâns legată de clanurile asociate elitelor locale, la rândul lor asociate corupției și lipsei de reguli foarte clare de funcționare a economiei, administrației etc. Este unanim recunoscut că fenomenul corupției este extrem de intens în special în Nordul Caucazului aflat sub controlul politic și economic al unor elite locale cu un puternic lobby la nivel guvernamental, deci greu de îndepărtat. Acest fenomen se regăsește și în țările din Sudul Caucazului și este provocat de o severă apatie a conducerii comunităților locale la schimbări, care în anumite condiții favorabile se pot transforma în serioase turbulențe până la destabilizarea situației interne din acele țări. Un alt important fenomen negativ este procentul ridicat de șomaj atât în Nordul cât și în Sudul Caucazului. Lipsa locurilor de muncă și a perspectivelor de viitor, în special printre tinerii regiunii fac ca să crească numărul suporterilor (în special în Nordul Caucazului) pentru grupurile radicale ale milițiilor islamiste. Care acreditează ideea că luptă nu doar împotriva reprezentanților guvernamentali ai Rusiei în regiune dar deasemenea împotriva a corupției mafiei locale.
– Având în vedere compoziția etnică și religioasă a arealului Caucazian și opțiunile politice curente ale statelor din regiune, care sunt jucătorii externi cu cele mai mari șanse de a câștiga influență aici în mod decisiv: tandemul Europa -SUA sau triada Rusia-Turcia-Iran ?
P.O.: – Analizând compoziția etnică și opțiunile politice deja conturate în regiune, precum și scenariile geopolitice, economice și politice existente, se pare că șansa de a obține unele beneficii mai mari sau mai mici și influență zonală, regională revine țărilor vecine (Rusia, Turcia și Iran) mai mult decât Uniunii Europene, și uneori, cooperării acesteia cu Statele Unite ale Americii. Acest lucru se datorează în mare parte faptului că Iranul și Turcia au o influență destul de mare în Azerbaidjan.
În cazul Turciei, aceasta se referă la asociațiile istorice, culturale, lingvistice, etnice și religioase (într-o măsură mai mică) între turci și azeri. Mai mult decât atât, Turcia a fost un partener important în politică externă de la Baku, în special în timpul Președintelui Azerbaidjanului, Abulfaz Elczibeja în 1992-1993. În ce privește importanța relațiilor Azerbaidjan-Iran, cred că e suficient să amintim faptul că Azerbaidjanul are o comunitate de aproximativ 17 milioane de azeri în Iran(așa-numitul Azerbaidjan iranian). Între cele două comunități, chiar dacă trăiesc separat, cu diferențe în ceea ce privește experiențele istorice și politice ale țărilor amintite, există încă legături strânse în principal lingvistice și etno-culturale. Mai mult decât atât, legătura este chiar mai puternică decât în cazul relațiilor azero-turce, din moment ce atât Azerbaidjan și Iran sunt țări preponderent șiite. În același timp, în ciuda acestor legături culturale strânse, relațiile politice și economice sunt mult mai rele decât cele dintre Iran-Armenia (unde diferențele privind liniile etnice și religioase, rădăcinile culturale sunt mult mai mari). Există o temere că acele 17 milioane de azeri din Iran ar putea căuta să se unească cu Azerbaidjanul. Deși o astfel de situație este improbabilă, pe masa strategilor ea nu poate fi complet exclusă, de exemplu, în cazul prăbușirii regimului politic de la Teheran, ca urmare a unei stări de război cu Israelul, Statele Unite ale Americii (și, probabil, NATO).
În plus, în prima jumătate a secolului al XX-lea, în anii 90, a existat un conflict între Azerbaidjan și Iran pe distribuția resurselor de gaze naturale și țiței, mai exact de la delimitarea frontierei maritime dintre cele două țări în partea de jos a Mării Caspice. Teheranul s-a opus mereu orientării proiectelor din Azerbaidjan spre Turcia, deoarece Turcia este membră NATO și a fost văzută, mai ales în mijlocul anilor ’90 ca un aliat apropiat al armatei americane. De aceea, politicienii iranieni se temeau că odată cu influența Turciei în Azerbaidjan va crește, de asemenea, și influența Statelor Unite, mai ales prin companiile americane implicate în extracția de petrol și gaze azere. Apoi Teheranul a fost, de asemenea, reticent la orice conductă care leagă Azerbaidjan cu Europa, deoarece se temea că acest lucru va duce la consolidarea poziției economice a statului vecin. În plus, dacă ar fi existat un aflux de petrol azer în Europa, țările europene nu ar mai fi fost interesate de cumpărarea de petrol și gaze naturale iraniene, care sunt produsul de export cel mai important al țării pe plan internațional, chiar și în condițiile sancțiunilor economice decise de comunitatea internațională. În aceste condiții, guvernul iranian a decis derularea unor relații economice mai strânse cu Armenia, care a devenit astfel o “carte de negociere” în discuțiile dintre Teheran și Baku. La rândul său, prin livrările de petrol iranian, Armenia ar putea să iasă din izolarea economică și, cel puțin parțial, să reducă monopolul Rusiei în alimentarea cu energie a țării. De aceea, în anul 2007 fost deschisă conducta de petrol, furnizată de Iran spre Armenia. Totuși, relațiile economice mai strânse cu Iranul nu înseamnă eliberarea rapidă a Erevanului de dependenta energetică de Rusia, deoarece în ultimii ani companiile rusești au monopolizat piața de energie armeană. În același timp, decuplarea dintre Armenia și Rusia nu este propice pentru că Rusia a fost (și încă este) într-o relație politică, economică și militară foarte strânsă cu Teheranul, care se opune influenței Statelor Unite în Golful Persic. Relațiile strânse ale Rusiei cu Iranul sunt în concordanță cu politica Kremlinului de a reduce influența SUA în Caucazul de Sud și Orientul Mijlociu. La rândul său, Rusia are o atare influență asupra situației din Azerbaidjan, și nu numai din cauza relațiilor comerciale. Instrumentul de presiune al Moscovei la Baku este, uneori subestimat de către experți, migrația forței de muncă. Căutarea de locuri de muncă a azerilor în Federația Rusă are un real impact asupra situației din Azerbaidjan și va duce la consolidarea culturii și a limbii ruse în acest areal, chiar cu sprijinul reprezentanților elitei conducătoare post-comuniste din această țară și care provine în mare parte din fosta administrație și fostul aparat de partid sovietic. De altfel, unele simpatii pentru partea rusă relevă un tip de nostalgie pentru Uniunea Sovietică, și mai ales pentru “securitatea socială sovietică”. De aceea, în ciuda diferențelor religioase și culturale dintre Rusia și Azerbaidjan, o parte a populației, mai ales la Baku, înțelege și apreciază încă mentalitatea rusă. Dar tot aici, Rusia joacă un rol important în calitate de “aliat” al Armeniei în conflictul din Nagorno-Karabah, ca urmare a dependenței Armeniei privind asistența militară, sprijin economic și politic din Rusia. În fapt, și la Erevan, orientarea pro-rusă este, de asemenea, legată de faptul că o mare parte a elitei conducătoare din Armenia provine de la personalul vechi administrativ sovietic. Printre cele mai grave disensiuni din Caucazul de Sud de-a lungul ultimii 9 ani se situa până acum, relația dintre Rusia și Georgia. Cu toate acestea, rețineți, că un astfel de punct de vedere este modelat oficial de către mass-media din Georgia și mai puțin de cea rusă. Remarcăm că potrivit cifrelor statistice, aproximativ 1 milion de georgieni lucrează în Rusia. În plus, merită subliniat faptul că, deși în Georgia a existat o schimbare a elitei conducătoare, după răsturnarea de la putere a lui Eduard Shevardnadze, în 2003, puterea fiind luată de oameni relativ tineri, educați în universitățile occidentale, cu vederi pro-occidentale și anti-rusești, totuși, o mare parte dintre ei provin de la fostele familii georgiene sovietice notabile, proeminente în guvernele sovietice dinainte de 1990 și probabil că această atitudine pro-occidentală și anti-rusă e și un semn al oportunismului noilor elite conducătoare din această țară.
Comparativ cu influența Rusiei, Iranului sau Turciei, Statele Unite și Uniunea Europeană ca întreg dar și ca membri individuali (în special Franța și Germania), influența acestora pare a fi mult mai slabă asupra situației actuale din Europa de Sud și regiunea Caucazului și politicii externe de aici. Cu toate acestea, impactul SUA și UE privind situația din regiune nu poate fi subestimat. Mai ales ca valoare potențială, nu neapărat reală. Iată, autoritățile de la Baku consideră relațiile sale cu SUA și UE ca fiind o “monedă de schimb” în relațiile cu vecinii săi. O situație similara există și în Armenia. Acest lucru se datorează dificilei poziții geo-strategice, dar și a potențialei amenințări dinspre Azerbaidjan, care urmărește să-și recupereze enclava Nagorno-Karabah chiar prin mijloace militare. În plus, trebuie să se ia în considerare interesele americane din regiune, diaspora armeană influentă, în special în Statele Unite ale Americii și Franța, precum și asistența SUA în Armenia. Desigur, nu putem omite nici complicata matricea a relațiilor etnice și religioase în toate țările din Caucazul de Sud, dintre care niciuna nu este omogenă ca urmare a numeroși factori istorici. In plus, minoritățile pot fi un instrument de intervenție în special în Rusia, dar, de asemenea și în Turcia și Iran, dar și în treburile interne ale țărilor din Caucazul de Sud, astfel de situații având deja loc mai multe ori în trecutul apropiat sau îndepărtat al regiunii.
In plus, atunci când vorbim de piața muncii, Rusia este încă cea mai importantă opțiune pentru cetățenii din Caucazul de Sud. Acesta este motivul pentru care autoritățile ruse prin politici adecvate pot deschide și închide frontierele pentru grupuri specifice de populație, punând presiune asupra guvernelor din Azerbaidjan, Armenia și chiar Georgia.
– O preocupare centrală pentru Moscova sunt consecințele pentru Caucazul de Sud, în cazul în care va fi un război împotriva Iranului. Preocuparea este justificată, sau este un mod de a evita acuzele privind incapacitatea de a gestiona activitățile insurgente în republicile proprii din Caucazul de Nord ?
P.O.: – Desigur, în cazul în care se va purcede la acest război, a Statelor Unite și aliaților săi (în special Israelul) împotriva Iranului, consecințele acestui conflict ar avea, cel mai probabil, un impact imens asupra situației din Caucazul de Sud (și în extenso, în întreaga regiune caucaziană). Nu se știe ce poziție, în cazul acestui conflict, ar avea Rusia, dar urmărind resetarea eșuată a relațiilor cu SUA, putem intui că Iranul este pentru Rusia un aliat mai valoros. Intrând în bucătăria relațiilor ruso-iraniene, observăm că Iranul poate fi un potențial aliat al Rusiei în presiunea asupra Azerbaidjanului, în special pe proiectele privind rutele de export de petrol și gaze către Uniunea Europeană. Un conflict armat dinspre SUA (și NATO [?]) împotriva Iranului ar avea consecințe grave în special asupra atitudinii populației musulmane din Caucazul de Sud. Natura și amploarea acestui impact ar depinde de rezultatul final și de părțile implicate în război. Ar fi similar cu conflictul din Afganistan sau din Irak ? Acesta din urma s-a încheiat cu o victorie militară, într-adevăr, dar de fapt s-a instalat un “impas” între interesele militare, politice și economice ale SUA și aliaților NATO în Irak. Guvernul actual de la Bagdad este foarte ineficient economic, administrativ, social, politic, etc. Situația este și mai gravă în Afganistan, care s-a transformat într-o altă regiune instabilă, cu guvern central foarte slab și o mare de corupție. Dacă o situație similară ar avea loc în Iran, nu este foarte clar cum va reacționa populația azeră din Azerbaidjan. Pentru că deși există un guvern central puternic și opoziția este aproape redusă la tăcere, trebuie amintit faptul că profiturile din exportul de petrol și gaze revin de fapt unui mic grup de decidenți, iar societatea nu are șansa de a beneficia de mari avantaje, în special populația care trăiește în afara capitaleiBaku. Sau poate președintele Ilham Aliyev ar putea profita de acest război pentru a-și consolida poziția în rândul populației azere, invocând necesitatea de a proteja interesele naționale ale Azerbaidjanului în Iran, ceea ce ar slăbi cooperarea cu Occidentul (și mai ales cu companiile străine care investesc în industria de petrol și gaze). Sau cei care analizează toate implicațiile unei astfel de campanii ar putea cere ajutor din Azerbaidjan pentru asigurarea logistică a coaliției anti-iraniene, oferind în schimb suportul SUA (sau NATO) pentru o soluție favorabilă Azerbaidjanului în Nagorno-Karabah. Mai ales că majoritatea statelor și organizațiilor internaționale din fruntea Uniunii Europene, Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) sunt, cel puțin oficial, de părere că Nagorno-Karabah în temeiul dreptului internațional, este o parte din punct de vedere administrativ a Azerbaidjanului. O astfel de situație se poate transforma într-o sporire a sprijinului Rusiei pentru Armenia și Republica Nagorno-Karabah. Pentru Rusia, aceasta ar fi un fel de “plată” pentru participarea azeră la proiectul UE privind Coridorul Sudic de gaz și trădarea intereselor Gazprom.
Desigur, se poate presupune că atenționările Moscovei privind impactul războiului coaliției de Vest cu Iranul în stabilitatea regiunii și în speță în Caucazul de Sud, ar putea fi o încercare de a păstra tăcerea și de minimizare a informațiilor despre creșterea activităților extremiste islamice din Caucazul de Nord. În același timp, trebuie subliniat faptul că un război al Statelor Unite ale Americii, Israelului (și alte țări occidentale) cu Iranul, și mai ales o “afganizare” a conflictului, după răsturnarea actualului guvern de la Teheran, ar putea avea un impact important privind radicalizarea populației musulmane din Caucazul de Nord. Este foarte important că, potrivit unor surse de încredere, în special în Daghestan, în prima jumătate a anului 2012 a crescut semnificativ numărul de atacuri teroriste împotriva forțelor guvernamentale față de anii anteriori.
În același timp, nu poate fi exclus în totalitate faptul că o parte a activității teroriste ar fi “artificial generată” de către centrele locale ale puterii, care, în acest fel, doresc să justifice controlul tot mai mare asupra populației din Nordul Caucazului, precum și cerințele bugetare tot mai mari (destinate luptei împotriva rebelilor) înaintate autoritățile ruse centrale. Datele privind creșterea terorismului în Caucazul de Nord pot “servi” ca o justificare specială pentru a institui și menține regimuri locale discreționare în majoritatea republicilor Federației Ruse din zona Caucazului de Nord.
