Și pentru că tocmai am vorbit despre republicile islamice ruse din Caucaz… spuneți-ne, considerați că în Caucazul de Nord a fost o strategie greșită a Kremlinului de a transfera o justificare motivată religios și cu implicații globale (dacă vorbim de războiul împotriva terorismului practicat de grupările radicale ale fundamentalismului islamic) unui conflict etnic cu rădăcini istorice?
Pawel Olszewski: Analizând cu atenție evenimentele ultimelor două decenii, poate fi demonstrat că ambele politici guvernamentale aplicate – atât cele sub pretextul luptei împotriva fundamentaliștilor islamici, precum și cele justificate pe motive etnice – s-au dovedit greșite în ceea ce privește reconstrucția și consolidarea puterii Rusiei asupra Caucazului de Nord.
Lupta împotriva fanatismului islamic a fost aleasă ca justificare a propagandei ruse în străinătate; ne amintim că primele idei în acest sens au apărut pentru prima dată după 11 septembrie 2001, când Rusia s-a alăturat Statelor Unite în coaliția de luptă împotriva terorismului. Autoritățile ruse au clamat atunci faptul că Rusia, de mai mulți ani, luptă împotriva teroriștilor islamici din Caucazul de Nord. Cu toate acestea, în a doua jumătate a primului deceniu al secolului al XXI-lea, acest argument a devenit mai puțin fiabil, întrucât populația din Caucazul de Nord se afla într-o stare de oboseală după o prelungită perioadă de război și influența islamiștilor radicali asupra instabilității interne era din ce în ce mai slabă. Oricum, se pare că politica de transfer al puterii către reprezentanți ai populației locale, loiali Kremlinului, părea să fie cel mai bun mijloc de pacificare a relațiilor interne. Acest lucru a fost evident mai ales în Cecenia, unde a preluat conducerea Akhmed Kadîrov, iar după moartea acestuia, fiul său, Ramzan Kadîrov.
Este adevărat că politica de „cecenizare” din 2002, confiscarea puterii în Cecenia de către lideri locali pro-ruși, a condus inițial la o stabilizare a situației, fie și pentru că o parte din foștii activiști ceceni cu viziuni radicale au fost absorbiți de către administrația locală sau incluși în structurile de poliție. Cu toate acestea, foarte repede, noua elită, noul leadership local ce beneficia de acordul Kremlinului, și-a câștigat practic independența față de principiile rusești. De altfel, o situație similară cu Cecenia, dar mai puțin pregnantă există și în alte părți, în special în Caucazul de Nord-Est.
Astfel s-a ajuns la cristalizarea unor structuri mafiote, corupte, în mâinile cărora „și-au dat sfârșitul” cele mai multe fonduri bănești repartizate de la bugetul central al Federației Ruse pentru reconstrucție și dezvoltare a comunităților din zonele de nord. Această situație a dus la faptul că, probabil, împotriva voinței unei importante părți dintre reprezentanții guvernului central al Federației Ruse, Caucazul de Nord este din ce în ce mai mult o enclavă îndepărtată de structurile administrative și economice ale Rusiei. Unii experți consideră că procesul treptat de consolidare a statutului de periferie a Caucazului de Nord a fost esențial în transformarea regiunii într-un soi de „gaură neagră” pentru fondurile federale. În încercarea de a opri acest proces, Kremlinul a decis crearea în ianuarie 2010 a unei noi unități administrative în cadrul Federației Ruse: Districtul Caucazului de Nord, separat de Districtul Federal de Sud. Districtul Caucazului de Nord include Daghestan, Cecenia, Ingușeția, Osetia de Nord, Kabardino-Balkâria, Karaciai-Cherkesia și Stavropol Krai. Instalarea la conducerea acestei unități administrative a unui manager eficient, în persoana economistului Alexander Khloponin, trebuia să conducă la o reducere a șomajului și la dezvoltarea economică a regiunii, inclusiv ca urmare a dezvoltării turismului și sporturilor de iarnă în Caucazul de Nord-Vest. Aceste din urmă activități sunt în curs de pregătire pentru găzduirea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci, în 2014. Reprezentantul Kremlinului trebuie, de asemenea, să pună capăt fenomenului corupției în regiune.
Astfel a avut loc o încercare de limitare a puterii structurilor elitei locale din Caucazul de Nord. Iar ca răspuns a existat o activare a extremiștilor islamici, dintre care unii ar fi acționat sub influența serviciilor speciale ruse, desemnate să servească mai degrabă ca scut pentru conducerile republicilor locale din Nord, conduceri care nu sunt interesate în stabilizarea situației și lichidarea grupurilor mafiote, sistemul existent oferindu-le șansa unor profituri imense. Lipsa unui guvern puternic și un control slab al granițelor administrative între Rusia și Caucazul de Nord au însemnat de asemenea că zona a devenit un canal propice pentru traficul de droguri, alcool, țigări și combustibil din Orientul Mijlociu, care înseamnă în final o sursă de câștiguri pentru toți cei implicați,
Încercările nereușite ale autorităților ruse de a dezmembra caracatița locală a corupției în Districtul Caucazului de Nord au determinat ca în loc de integrare să vedem cum toate demersurile converg spre izolarea regiunii. Unii analiști au spus chiar ceva de genul instalării un cordon militar în jurul zonelor turbulente. Mai exact, s-a vorbit de trimiterea la frontierele sale administrative a unor forțe mai mari de trupe de poliție ale Ministerului de Interne pentru a „sigila” districtul Nord creat în 2010, și excluderea din zona de frontieră a regiunii Soci, care ar trebui lăsată în continuare să aparțină Districtul Caucazului de Sud. Sigur, nu e nimic oficial, dar vehicularea unor astfel de ipoteze trimite cu gândul la dorința Kremlinului de a reduce suprafața de contact cu alte zone din Caucazul de Nord, autoritățile locale din Caucazul de Nord, precum și reprezentanți ai guvernului federal care le asigură protecția.
În această situație, în Caucazul de Nord planurile de integrare a regiunii cu Federația Rusă rămân deocamdată doar pe „hârtie”. În special, domeniul de business fiind cel mai afectat, pragmatismul oamenilor de afaceri combinat cu instabilitatea socială și incertitudinea legislației în regiune împiedică întreprinzătorii din Rusia și alte țări să investească în importante proiecte economice în această zonă.
La începutul anului 2012 a existat o re-escaladare a violențelor (presa a relatat despre multiple incidente) între forțele guvernamentale și rebelii din Caucazul de Nord, la granița dintre Cecenia și Daghestan. Apoi, la sfârșitul lunii august 2012, luptele între trupele ruse și militanții islamiști au izbucnit din nou în interiorul republicii Daghestan. Au avut loc jafuri armate, asasinate frecvente și ciocniri.
Problema de pacificare a situației din Caucazul de Nord devine deosebit de importantă în contextul asigurării securității organizatorilor și participanților la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci, din 2014. Mai ales că activitatea teroristă a militanților islamiști țintește infiltrarea în zone anterior pașnice, și sabotarea investițiilor guvernamentale la Soci și în arealul destinat obiectivelor ce vor găzdui Jocurile Olimpice. Apoi unii lideri ai rebelilor în mod clar că vor vrea să folosească Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci pentru a re-trezi interesul comunității internaționale în problema independenței Caucazului de Nord. Violențe între cele două tabere au avut loc în diferite părți ale Caucazului de Nord, în special în Daghestan și – după o lungă perioadă de relativă liniște – în Cecenia. Din ianuarie până în iulie 2012 au murit ca urmare a violențelor 239 de persoane. Aceste atacuri sunt rezultatul creșterii atitudinilor anti-rusești și ostilității față de autoritățile pro-ruse locale, cărora li se adaugă rivalitatea în creștere dintre facțiuni ale militanților islamiști din Caucazul de Nord, în special în rândul fanilor Islamului tradițional Sufi și adepți ai Salafismului sau islamul „pur” lipsit de influențe locale. În plus, luptele dintre facțiunile islamice sunt, potrivit experților, probabil, o mare parte alimentate de reprezentanții serviciilor speciale rusești, în scopul de a obține un pretext pentru pacificarea militară a situației din Daghestan și a-și justifica excesele de autoritate în întreaga regiune.
– Pornind de la ultima dumneavoastră afirmație… iată, recent, Movladi Udugov, șeful Serviciului informațional-analitic al „Emiratului Caucazului”, într-un interviu cu Watchdog Praga, a declarat că „inamicul nr. 1 al musulmanilor din Caucaz este statul rus”. Cât adevăr este aici și cât de mult este propagandă religioasă și politică? Este Rusia în pericol de a pierde Caucazul, așa cum au preconizat unii analiști? Ar putea în schimb exista un câștig (oficial) privind Abhazia și Osetia de Sud?
P.O.: Putem spune că declarația lui Movladi Udugov cum că „statul rus este principalul dușman al populației musulmane din Caucazul de Nord” descrie, probabil, mai degrabă situația existentă în regiune în prima jumătate a ultimului deceniu din secolul al XX-lea, atunci când primul război cecen a izbucnit și când au fost încercări eșuate și ale altor regiuni ale Caucazului de Nord de a deveni independente de Rusia. Apoi, rezistența anti-rusă în Caucazul de Nord nu a fost atât de eterogenă și divizată în facțiuni diferite, cum este acum. Însă luând în considerare faptul că autoritățile ruse încearcă să se impună și pretind că doresc, în conformitate cu evaluările experților non-ruși, reintegrarea politică cu Rusia a Caucazului de Nord, desigur, din punctul de vedere al militanților islamiști Rusia este încă inamicul numărul 1. Dar Rusia nu e singurul inamic și, uneori, nu cel mai important.
Se pare că un dușman la fel de important al activităților intitulatului „Emirat al Caucazului” îl reprezintă elita locală din Cecenia, Daghestan etc., care a preluat controlul asupra regiunii, și, uneori, cooperează aparent cu autoritățile ruse, deși de fapt acționează în primul rând în interesul lor de familie și de clan. Un important, și poate chiar principalul „inamic” în situația actuală pentru demersurile activiștilor pro-independență este împărțirea Caucazului între numeroasele miliții islamiste din Nord. Ele au devenit percepute nu doar de Occident, ci, de asemenea, de către băștinași ca niște bande criminale preocupate de obicei doar de terorizarea populației locale. Ele lucrează într-un mod similar indiferent că luptă cu reprezentanții structurilor puterii locale, pretind tribut/taxe de protecție de la afaceriștii locali sau, de asemenea, fac înțelegeri cu reprezentanții corupți din administrațiile locale pro-ruse. Faptul că un grup de militanți islamiști tratează lupta împotriva Rusiei și a structurilor locale de putere pro-ruse din Caucazul de Nord în primul rând ca pe o sursă de venit, practicând răpirea de către „atacatori necunoscuți” pentru a pretinde apoi sume uriașe de răscumpărare de la activiștii ruși și chiar din Vest care locuiesc temporar în Caucazul de Nord și sunt acolo pentru misiuni umanitare pare să îndreptățească asprimea politicii guvernului rus față de regiune. Este adevărat că o parte din aceste răpiri pot fi organizate la inițiativa autorităților locale, cu scopul de a reduce la tăcere criticii mult prea vocali, dar există informații credibile că unele dintre aceste răpiri au un caracter strict banditesc, fără conotații politice.
Desigur, pentru activiștii Emiratului Caucazian declarațiile privind persecuția populației din Caucazul de Nord de către autoritățile locale sunt foarte importante deoarece contribuie la consolidarea unui anumit punct de vedere al publicului internațional, familiarizat cu situația proastă a populației civile din regiune. Cu toate acestea, se pare că, în anumite situații, vina pentru această situație nu revine Rusiei, ci mai degrabă centrelor locale ale puterii, ai căror reprezentanți provin în mare parte din populația locală. Prin urmare, informațiile despre persecuția populației din Caucazul de Nord de către autoritățile ruse poate face, de asemenea, parte din propaganda religioasă și cea politică, ambele servind la obținerea finanțării necesare pentru activitatea militanților Emiratului Caucazului de la numeroase țări musulmane, precum și de la centrele din Europa și Statele Unite ale Americii. Poate că elementul penal în Caucazul de Nord nu este atât de mare cum este indicat de către propaganda oficială rusă. În plus, imaginea de „militanți islamiști care luptă pentru o cauză dreaptă” împotriva „invadatorilor ruși” nu s-a dovedit una credibilă. În plus, o percepție negativă/pozitivă a acestor „militanți” din partea populației locale este foarte importantă, deoarece de sprijinul și asistența localnicilor depinde într-o mare măsură eficacitatea acțiunilor de gherilă anti-ruse din Nordul caucazian.
În plus, se pare că acest tip de afirmații se suprapune perfect peste punctele de vedere ale elitelor politice conservatoare și de afaceri din Europa și Statele Unite ale Americii. Ei tratează Rusia ca pe moștenitoarea directă a Rusiei comuniste, care continuă să funcționeze în conformitate cu metodele vechi, încercate și testate, utilizând teroarea comunistă a represiunii. Desigur, unele dintre aceste declarații pot fi corecte; totuși, a vorbi despre Rusia ca principalul dușman al populației musulmane din Caucazul de Nord creează o imagine unidimensională a situației din Caucazul de Nord, împingând în fundal sau ignorând complet un factor important în modelarea situației actuale din regiune. Problema legată de cooperarea populației locale din Caucazul de Nord și „opresiunea rusă” este strâns legată de o altă întrebare: „Este Rusia în pericol de a pierde controlul în Caucazul de Nord?” Părerea mea este că, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, o astfel de situație este puțin probabilă, presupunând că pe agenda internațională nu va exista nici un conflict de proporții cum ar fi un atac al SUA asupra facilităților nucleare ale Iranului sau un conflict regional gen războiul ruso-georgian sau azero-armean, deoarece aceste evenimente pot schimba complet situația geopolitică în jurul regiunii Caucaz. Rusia este interesată în menținerea controlului asupra Caucazului de Nord, atât din motive geo-strategice, precum și din rațiuni de prestigiu, influență etc. Caucazul de Nord este o barieră naturală. Controlul său este o parte importantă a securității frontierei de sud a Federației Ruse. Controlul asupra regiunii de sud a Rusiei este necesar pentru protecția împotriva unei posibile amenințări dinspre Orientul Mijlociu. În plus, controlul Caucazului de Nord, precum și un control indirect al cel puțin o parte din Caucazul de Sud (prin dependența economică de Rusia) – Armenia, republicile Osetia de Sud și Abhazia) permit extinderea zonei de influență, dar și integrarea intereselor de natură economică și politică a Rusiei în Orientul Mijlociu. Un rol la fel de important jucat de către Caucazul de Nord îl reprezintă cel de zonă de tranzit pentru infrastructura de distribuție existentă (și cea planificată a fi construită) pentru combustibilii din Azerbaidjan și Asia Centrală, așa cum am menționat mai devreme.parte a elitei politice naționale a Caucazului de Nord, care a optat pentru cooperare din diverse motive, pur economice, sau, de asemenea, de putere, influență, prestigiu etc.
Desigur, există o situație deloc încurajatoare, în special pentru generațiile tinere din Caucazul de Nord și lipsa oricărei perspective profesionale a dus la creșterea numărului de militanți islamiști ruși care îmbrățișează Islamul și devin membri ai grupurilor de gherilă care luptă împotriva forțelor de ordine guvernamentale. În plus, un grup mare de imigranți ruși, dar și alte minorități etnice din Caucazul de Nord sunt forțate să emigreze permanent în căutare de lucru, de multe ori ilegal. Cu toate acestea, această migrație face ca între Rusia și Caucazul de Nord să se creeze relații economice puternice suplimentare care să consolideze dependența regiunii de Federația Rusă. De asemenea, trebuie remarcat că, uneori, uităm un aspect esențial: economia Rusiei are nevoie de forța de muncă ieftină din Caucazul de Nord (și Asia Centrală). Imigranții din aceste regiuni ocupă poziții mai prost plătite, care sunt refuzate de ruși și care sunt, de asemenea, importante pentru buna funcționare a întregului angrenaj economic. De aceea, în ciuda lipsei de stabilitate în Caucazul de Nord, Rusia va considera în continuare zona ca un areal important pentru interesele sale strategice, care ar trebui să fie monitorizate. Mai mult decât atât, în ciuda aspirațiilor centrifuge puternice din Caucazul de Nord, este puțin probabil să se contureze ceva ce ar putea amenința poziția dominantă a Rusiei în acest spațiu. Desigur, o întrebare ce rămâne deschisă este gradul de integritate, dar nici una din cele două puteri decidente în regiune: autoritățile ruse centrale și centrele locale ale puterii nu sunt interesate în acest moment să schimbe precarul echilibrul de putere existent. Cu toate acestea, din punctul de vedere al istoriei ultimilor douăzeci de ani privind Caucazul de Nord, ar trebui să remarcăm faptul că în mai multe rânduri de la izbucnirea celui de-al doilea război cecen în 1999, tensiunile din regiune au escaladat, pentru ca ulterior să se revină la perioade de relativă liniște.
O altă problemă este anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud la Federația Rusă. Deși în mod oficial autoritățile ruse au recunoscut independența acestor două „state”, în practică ele sunt treptat „absorbite” în structura administrativă, și în special în ecuația economică a Federației Ruse. Acest lucru este evidențiat de fenomenul de acordare a cetățeniei ruse pentru locuitorii din Abhazia și Osetia de Sud, un „stimulent” deosebit de „atractiv” pentru cetățenii acestor enclave, deoarece astfel pot lucra oficial în Rusia. Dependența de Rusia o demonstrează și prezența trupelor rusești de securitate, precum și faptul că bugetele Abhaziei și Osetiei de Sud sunt în mare parte dependente de subvențiile guvernamentale centrale ale Federației Ruse.
Observarea situației din Abhazia și Osetia de Sud sugerează că acolo deja este un proces vizibil similar celui care a avut loc mai devreme în Cecenia, Daghestan și alte părți ale Caucazului de Nord, adică preluarea puterii de către elita locală „agreată de Rusia” și aprobată de liderii de la Kremlin. În plus, dependența acestora de Rusia oferă Kremlinului posibilitatea de presiune asupra Georgiei și, prin urmare, trebuie să se presupună că atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, rușii nu vor renunța la controlul asupra Abhaziei și Osetiei de Sud, în ciuda faptului că întreținerea acestor enclave poate fi financiar costisitoare pentru bugetul rus și problematică din punct de vedere politic. Ar trebui, de asemenea, amintit faptul că Osetia de Nord este administrativ a Federației Ruse și, prin urmare, Kremlinul ar fi de acord cu unirea celor două Osetii și devenirea ulterioară ca parte a Federației Ruse. Pe o notă aparte, se poate menționa faptul că „dreptul” de interpretare a istoriei turbulente a Caucazului în scopuri politice este în prezent necesar nu numai osetinilor, dar este caracteristic aproape tuturor națiunilor din Caucazul de Sud: georgieni, armeni, azeri, ceceni etc.
– Grupul de la Minsk (din cadrul OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa), care a lucrat din greu la pacificarea conflictului azero-armean a spus că integritatea teritorială a Azerbaidjanului este dincolo de orice discuție. Nagorno-Karabah trebuie să fie privită ca teritoriu în cadrul Azerbaidjanului. Cu toate acestea, rămâne întrebarea privind statutul enclavei menționate și ce măsură adecvată de guvernare este posibilă?
P.O.: Făcând o evaluare a activității Grupului de la Minsk al OSCE privind soluționarea conflictului din Nagorno-Karabah, se poate spune că membrii acestui grup au investit multă dăruire și muncă pentru a găsi o soluție acceptabilă. Cu toate acestea, în situația geopolitică actuală din Caucazul de Nord și luând în considerare interesele conflictuale ale diferitelor țări implicate direct sau indirect în acest conflict, aceasta este o activitate inutilă. Organizarea unui număr de reuniuni la diferite niveluri de guvernare și experți, cel puțin pentru moment, nu generează un rezultat concret în soluționarea conflictului. Desigur, OSCE și majoritatea opiniei internaționale iau în considerare, în conformitate cu principiile de drept internațional, că Nagorno-Karabah este parte a Azerbaidjanului.
Oricum, se pare că, în momentul de față (în toamna anului 2012) nu poate fi conturată o soluție care ar rezolva conflictul din Nagorno-Karabah. Se pare că această situație de „înghețare” a disputei convine deocamdată mai multor țări, în special avem aici Rusia, Turcia și Iran. Aceste țări au cel mai mare impact asupra reglementării problemei, în principal din cauza așezării geo-strategice: se învecinează direct cu Armenia sau Azerbaidjanul, și au legături puternice economice și politice cu ambele state. Din aceste motive, impactul unor soluții propuse de Rusia, Turcia și Iran poate fi mult mai hotărâtor pentru situația din regiune decât o decizie a OSCE ca organizație și a Statelor Unite și Franței, atât în calitate de membri ai OSCE, precum și ca actori independenți în relațiile internaționale.
Așa cum am menționat mai înainte, nu se dorește o soluție a conflictului din Karabah care să conteze pentru viitorul politic al regiunii. Nagorno-Karabah este o perfectă „monedă de schimb” pentru Turcia, Iran, Rusia și mai ales în relațiile acestora cu Azerbaidjan și Armenia, dar și în relația dintre Istanbul, Moscova și Teheran, precum și în relațiile cu SUA, UE și NATO. „Karabska card” este folosită în special pentru a menține influența Rusiei asupra situației din Caucazul de Sud. Desigur, dacă te gândești la viitoarea structurare geopolitică privind Caucazul de Sud și Orientul Mijlociu, putem presupune că, în caz de război, o coaliție de țări occidentale versus Iran ar putea duce la reizbucnirea violențelor în conflictul din Nagorno-Karabah. Desigur, se poate ca în mod voluntar sau, mai puțin probabil, sub presiunea comună a tuturor țărilor în cauză, Armenia să decidă să nu mai sprijine tendințele secesioniste din Karabah, care va fi astfel din nou trecută sub autoritatea Azerbaidjanului. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar ajunge la această situație extrem de puțin probabilă și în ciuda protestelor de la Baku de acordare a unei largi autonomii pentru armenii din Nagorno-Karabah, problema populației armene din Nagorno-Karabah nu va putea fi reglementată în practică în conformitate cu standardele de drept internațional. Acumularea până în prezent a numeroase „straturi de ură” între armeni și etnicii azeri din Karabah care au fost forțați să părăsească regiunea ar putea duce în orice moment la izbucnirea unui conflict armat reînnoit în Nagorno-Karabah. Se poate presupune că el ar putea fi împiedicat doar de prezența forțelor de menținere a păcii ale OSCE, Națiunile Unite sau o altă organizație internațională. Cu toate acestea, având în vedere lipsa de eficacitate a acestui tip de misiuni de menținere a păcii active în trecut și în prezent, în Caucazul de Sud sau în fosta Iugoslavie, se pare că prezența forțelor de menținere a păcii și de poliție militară în Nagorno-Karabah nu garantează securitatea deplină a populației armene din regiune.
Tot la fel de posibil, în cazul re-includerii regiunii Nagorno-Karabah sub autoritatea Azerbaidjanului, vom avea un exil în masă (voluntar sau involuntar) al majorității armenilor în Armenia, Rusia sau alte țări, din cauza fricii lor de represalii de la guvernul azer. În același timp, chiar dacă populația armeană din Karabah ar primi o anumită formă de guvernare autonomă sub autoritatea Azerbaidjanului, ceea ce teoretic poate fi în conformitate cu standardele legale internaționale, în practică se poate suspecta că legea nu ar fi respectată de către autoritățile din Azerbaidjan.
O situație similară ar avea loc și în cazul în care Nagorno-Karabah rămâne un stat independent sau este unit cu Armenia în conformitate cu standardele de drept internațional, represiunile vizându-i în acest caz pe refugiații azeri.
– Ca istoric specializat pe acest areal, deci care cunoaște foarte bine acest amestec de etnii, religii, ideologii și interese pragmatice (dată fiind importanța resurselor de combustibil din această zonă), credeți că este posibil să se găsească o soluție politică durabilă a conflictelor din Caucaz, (care să fie considerată acceptabilă pentru toate țările din regiune), sau mai degrabă Caucazul va continua să fie o zonă de conflict și turbulențe?
P.O.: Cel mai probabil remarca dumneavoastră din urmă pare a fi răspunsul. Pentru o lungă perioadă de timp Caucazul va fi un nucleu generator de divizare și destabilizare a ordinii internaționale. Dacă privim la cele mai importante două conflicte, și cu siguranță cele mai mediatizate, din Caucazul de Sud: Armenia-Azerbaidjan privind Nagorno-Karabah și Rusia-Georgia privind Abhazia și Osetia de Sud, se pare că nici una dintre părțile ce au generat diferendele nu are în prezent suficientă capacitate militară, economică și politică pentru a impune în viitorul apropiat o soluție proprie și în avantajul său, fără un sprijin extern. Este adevărat că autoritățile din Azerbaidjan au clamat în mod repetat că sunt gata de un alt război pentru a recupera Nagorno-Karabah prin forță. O astfel de poziție poate indica o creștere rapidă de-a lungul ultimilor ani a cheltuielilor bugetare cu privire la modernizarea armamentului și pregătirea forțelor militare din Azerbaidjan. Cu toate acestea, se pare că aceste declarații țin mai degrabă de propagandă și sunt rostite spre uzul consumatorilor de politică internă din această țară, pentru că în realitate, Azerbaidjanul are prea mult de pierdut politic și, mai ales, economic în cazul apariției unui nou focar de război în Nagorno-Karabah, în condițiile în care nu este prea sigur că o nouă rundă armată va fi câștigătoare pentru Baku.
Reabilitarea zonelor din Nagorno-Karabah și din teritoriile azere ocupate de armeni este unul dintre obiectivele principale ale echipei președintelui Ilham Aliyev. Cu toate acestea, izbucnirea unui nou conflict armat ar putea pulveriza echilibrul de relații existent din regiunea Caucazului de Sud (și în implicații în mod indirect, asupra Caucazului de Nord), cu repercusiuni asupra dependenței economice și politice a Azerbaidjanului și Armeniei de țările vecine mai mari și mai puternice. La asta s-ar adăuga amânarea proiectelor noilor gazoducte, iar pentru Azerbaidjan, principala sursă a veniturilor sale bugetare se bazează în primul rând pe exporturile de petrol și gaze. Un focar de conflict armat reînnoit în Nagorno-Karabah ar putea duce la retragerea companiilor occidentale decise să investească aici. Acest lucru ar putea stagna modernizarea și dezvoltarea economică a Azerbaidjanului. Mai mult decât atât, e greu de prezis ce atitudine va adopta Rusia într-o astfel de situație. Or, așa cum spuneam, atitudinea Rusiei ar putea fi cheia în aceast conflict.
Se pare că o situație similară de păstrare a conflictului în „înghețare” este de preferat în cazul diferendului dintre Rusia și Georgia privitor la Osetia de Sud și Abhazia. Reeditarea unui conflict armat poate fi o reală amenințare pentru ambele conduceri statale din Rusia și Georgia. Avem analize aplicate pe situația de atunci, pe reacția coordonată de Saakașvili; însă alegerile parlamentare din Georgia au adus la conducere opoziția; avem un nou guvern condus de Bidzina Ivanishvili a cărui atitudine față de Rusia nu este deplin cunoscută, în ciuda presupusei orientări pro-ruse a politicii, conform analiștilor. În cazul în care Georgia, din nou, ar pierde conflictul cu Rusia, Saakașvili ar putea accepta un compromis politic privind Abhazia și Osetia de Sud. În plus, Georgia (ne amintim reacțiile comunității internaționale după războiul din august 2008) ar putea fi considerată din nou un partener nesigur pentru Occident, mai ales în cercurile economice care efectuează planurile de diversificare a rețelei de aprovizionare cu petrol și gaze naturale a Europei.
Apoi, extrem de important, redeschiderea unui scandal între Rusia și Georgia ar putea fi, de asemenea, cel puțin jenant pentru Kremlin. Din nou, se va dovedi în ochii opiniei publice cu vederi antiruse din țările europene și Statele Unite că Rusia este monstrul agresiv care atacă națiunile ce luptă pentru suveranitate. Aceasta ar fi o confirmare în plus a ideii predicate de către unii lideri politici și lideri ai opiniei publice internaționale cu privire la politica autoritară și neo-colonială a noii Rusii. Ipoteze pot fi multe, însă ținând cont de observațiile formulate de către analiștii politici privitor la atitudinea pro-rusă a noului guvern din Georgia, se crede că am putea asista chiar la o normalizare a relațiilor dintre cele două țări, ceea ce ar putea anula amenințarea unei noi runde violente ruso-georgiene.
Având în vedere rețeaua complexă de interese conflictuale, animozitățile istorice și chiar unele fobii, care sunt prezente la popoarele din Caucazul de Sud, precum și a strategiile dinspre partea rusă, turcă și iraniană, se pare că nu este de așteptat, chiar și în viitorul îndepărtat, o stabilizare deplină a situației din Caucaz de Sud și de-a lungul întregii regiuni caucaziane. Sigur, se pot găsi rațiuni pentru care diferite țări și popoare din regiune să trateze civilizat, cel puțin, pozițiile divergente cu privire la diferite aspecte ale factorilor politici naționali și economici. Deși Caucazul de Sud este format din trei state separate, din cauza poziției geografice este o regiune geopolitică. Această situație provoacă, dacă nu direct, atunci cu siguranță în mod indirect, legături economice și strategii care în viitorul îndepărtat, pot conduce la o formă de cooperare, dacă cea de coexistență pașnică e prea mult.
Poate că analiza existenței seculare a diferitelor grupuri naționale într-o zonă relativ mică, ce a existat până la prăbușirea Uniunii Sovietice, ar putea ajuta la stabilirea unei cooperări între diferitele comunități. În același timp, nu trebuie să omitem că în această etapă pentru guvernele din Caucazul de Sud politica națională și naționalistă (uneori cu tendințe radicale) este un instrument pentru a se menține la putere. Cu toate acestea, bagajele de experiență multiculturală ale oamenilor din această regiune pot fi de ajutor în stabilirea de bune relații nonguvernamentale, generate de contactul direct între cetățenii din diferite state din Caucazul de Sud. În fond, majoritatea acestor comunități sunt obosite să se războiască, știu că un conflict armat înseamnă consecințe negative, cum ar fi creșterea șomajului, standarde scăzute de viață, situația de refugiat pentru o mare parte a populației din aceste țări. Ar trebui remarcat faptul că, spre deosebire de propaganda oficială, nu toți cetățenii Georgiei au susținut războiul pentru Abhazia și Osetia de Sud, așa cum nu toți oamenii din Armenia și Azerbaidjan au sprijinit guvernele lor în conflictul din Nagorno-Karabah. Eu sper că mințile luminate și lucide din țările din Caucazul de Sud vor constitui un nucleu real și puternic al societății civile, care ar putea avea un impact asupra elitelor conducătoare din aceste țări spre normalizarea relațiilor.
Cu toate acestea, acest proces poate fi de foarte lungă durată, deoarece condițiile istorice, în special experiența negativă acumulată îndelung în timpul URSS și lipsa de stabilizare a situației din ultimii 21 de ani de la crearea statelor independente din Caucazul de Sud, nu sunt deocamdată propice pentru dezvoltarea relațiilor democratice interne și externe. În plus, un impact imens asupra acestui proces au condițiile culturale și istorice de dezvoltare a regiunii, diferite net de cele ale țărilor democratice occidentale. Așadar, probabil, pentru mulți ani regiunea Caucazului rămâne un factor de tensionare a situației internaționale.
Interviu realizat de Gabriela Ioniță
